În lumea aceasta a noastră mică şi neînsemnată, şefia, dregătoria, oficiul, funcţia, rangul etc. au purtat nume variate şi au trebuit să iasă mereu în evidenţă. Astăzi, cu puţine excepţii, în conformitate nu numai cu obiceiul recent, ci şi cu legislaţia, regulamentele şi statutele, orice conducător se numeşte manager. Rectorul însuşi (în orice universitate din România) este un manager, pentru că are de alcătuit şi de prezentat senatului nu un plan de acţiune sau de conducere, ci un „plan managerial”; directorul general al unui muzeu se cheamă manager general etc. Aproape toate instituţiile sunt conduse de manageri. Până nu demult, managerul era exclusiv un însoţitor al unei echipe sportive (sau, rar, artistice) ori al unui campion/ artist, era acela care se ocupa cu organizarea, cu dirijarea şi cu problemele financiare ale turneelor, adică un fel de impresar.
Dicţionarele curente româneşti definesc managerul drept acea persoană care conduce o entitate economică, îndeplinind, integral sau parţial, funcţiile de previziune şi organizare a activităţii, de coordonare şi antrenare a personalului subordonat şi de control asupra obiectivelor propuse sau drept persoana care se ocupă cu problemele administrative şi organizatorice ale unui sportiv, ale unei echipe sportive ori ale unui colectiv artistic. Ce caută atunci managerii în universităţi, în muzee, în teatre, în centre şi institute de cercetare? Este foarte greu de spus! A apărut şi ideea năstruşnică despre posibili rectori lipsiţi de calitatea de cadru didactic şi de titlul de doctor. Această idee este prevăzută şi în legea educaţiei din 2011, aflată în vigoare. Cu alte cuvinte, rectorul unei universităţi ar putea să fie, la rigoare, un bun administrator, fără nicio calificare de specialitate, fără nicio realizare ştiinţifică şi fără normă didactică. Dar cine să asculte de un asemenea rector‑manager? Cine şi cum să‑l ia în seamă în vreo universitate europeană care se respectă? Ştiu exemplul unei venerabile universităţi germane care, prin anii 2000, după modelul american (aplicat nu peste tot, ci pe ici, pe colo), şi‑a găsit un rector adus din Canada, un admirabil administrator şi un eficient făcător de bani, dar care nu mai avea nimic cu şcoala, cu educaţia, cu învăţământul şi cu cercetarea. Senatul respectivei Alma Mater l‑a răbdat (cu chiu, cu vai) un mandat, iar apoi l‑a invitat să‑şi găsească un alt job. În locul lui, senatul a ales un venerabil specialist
în studii clasice, profesor cu ştate vechi, respectat, cu sute de cărţi şi articole în portofoliu, în faţa căruia toţi profesorii şi studenţii făceau reverenţe şi‑l salutau cu „Magnificenţă!”. I‑am întrebat pe colegii mei cum e cu talentele administrative ale noului rector şi mi‑au spus un lucru admirabil: nu are nevoie de aşa ceva, pentru că, bucurându‑se de respect şi de prestigiu nemărginit, este înconjurat de o echipă de specialişti în variate domenii, plini de zel şi supercalificaţi în domeniile lor. Rectorul a fost, din secolele al XI‑lea – al XII‑lea încoace, de la înfiinţarea primelor universităţi, simbolul erudiţiei, al acribiei, al muncii didactice şi ştiinţifice de cel mai înalt nivel, a fost funcţia cea mai înaltă de reprezentare şi nu de administrare. Rectorul nu face o meserie, ci îndeplineşte o misiune. De ce să‑i stricăm rosturile lui milenare acum şi de ce să‑i pervertim menirea?
La fel cu directorii de muzee, de centre şi institute de cercetări, de arhive istorice, de biblioteci. Şi aceştia trebuie să fie nişte învăţaţi, deoarece conduc echipe de învăţaţi şi nu antrenează sportivi, nici nu administrează ferme vegetale sau zootehnice, nici nu produc piese de schimb pentru maşini, contra cronometru. Chiar şi termenul de director este un neologism în româneşte, dar unul care s‑a împământenit. Ce raţiuni există – în afară de tendinţa păcătoasă de uniformizare a vieţii cu orice preţ – de a crea alt termen? Pe de altă parte, „managerul” are întrebuinţările lui cunoscute şi, oarecum, consacrate, pe care le‑am remarcat mai sus. De ce oare să fie toţi şefii manageri? Ar urma, conform acestei logici, ca în loc de directori adjuncţi şi de prorectori să spunem vice‑manageri?
De altminteri, nici şefii nu mai sunt şefi. Acest cuvânt (cu sensul de conducător) a intrat în româneşte din limba franceză, probabil încă din secolul al XIX‑lea şi s‑a naturalizat destul de repede. Recent, şi bucătarii de lux au devenit şefi, din moment ce sunt conducătorii bucătăriei. Dar ei – înnobilaţi peste noapte – nu pot fi simpli şefi precum şefii de gară, şefii de orchestră sau şefii de lucrări, ci trebuie să fie obligatoriu „chefi”. Aberaţie mai mare nici că se poate, cel puţin din două motive! În primul rând, limba română este o limbă fonetică şi nu putem să scriem „chef” şi să citim „şef”. În al doilea rând, „cheful” are în româneşte un înţeles precis şi înseamnă petrecere, chiolhan, bună dispoziţie, voie bună, veselie etc. Astfel, dacă dorim cu tot dinadinsul ca bucătarul să fie rebotezat „şef”, atunci nu avem altă soluţie decât să scriem „şef”. Preţul este însă „pedepsirea” cu exilul a cuvântului „bucătar”, care vine din frumos sunătorul „bucate”, de origine latină. Cum ar suna să zicem, în loc de „sarea în bucate”, „sarea în alimente” sau chiar „sarea în mâncare” sau, în loc de „bucătărie”, să impunem „şefie”?
Situaţia aceasta îmi aminteşte de o alta, tot lipsită de consistenţă logică şi devenită comică. Pe vremea stagiaturii mele, sub regimul comunist, fiecare profesor începător trebuia să facă un plan de lecţie, care era verificat de şeful de catedră (profesor de specialitatea novicelui) şi de unul dintre directorii şcolii. De la o vreme, a venit o directivă – nu ştiu de unde! – în care se cerea schimbarea denumirii banalului plan de lecţie în „proiect de tehnologie didactică”. Am întrebat şi eu pe mai marii liceului cum de s‑a ajuns la o astfel de rătăcire şi răspunsul a fost că trăim într‑o societate tehnologică, a inginerilor, şi că totul trebuie adaptat acestei realităţi. După câţiva ani, năzdrăvănia aceasta a fost abolită, din câte ştiu, dar a arătat cât de profund ştim noi, românii, să trăim absurdul. Dacă şi cercetarea, şi şcoala, şi arhivele, şi bibliotecile, şi muzeele „se manageriază” şi dacă specialiştii din toate domeniile sunt acum „manageri”, atunci ce mai fac administratorii şi de cine şi cum se mai face cercetarea, creaţia, interpretarea datelor? Ce era aşa de rău în termenul de director, încât să fie repudiat şi de ce rectorul – care de când este lumea trebuie să fie un mare profesor, un savant respectat – este pus să facă, în mod obligatoriu, „plan managerial”? Managerii ar trebui să fie şefii unor instituţii lucrative, adică aducătoare de profit. De când instituţiile de cultură care promovează cultura naţională trebuie să fie aducătoare de profit material? „Profitul” cultural nu ar trebui să aibă legătură directă cu banul. Institutele de arheologie, teatrele naţionale, muzeele de istorie nu au cum să aducă venituri băneşti, să genereze averi, altele decât cele spirituale. Ar fi mult mai înţelept să fim manageri atunci când se cuvine şi să‑i lăsăm să existe şi pe directori, rectori, administratori, dregători, conducători, lideri, fruntaşi, şefi etc.
În acelaşi spirit, este greu de înţeles de ce termenul de „ranking” tinde să elimine vechile forme, intrate demult în uz, precum „clasament”/ „clasificare” sau „ierarhizare”/ „ierarhie”. În consecinţă, noi nu mai facem clasamente ale universităţilor, ci ranking‑uri, ba şi metaranking‑uri. Fireşte, devine „cool” să spunem şi să scriem „ranking”, dar nu văd raţiunea pentru care am elimina termenii mai vechi din limba noastră, pe aceia care exprimă exact acelaşi lucru.
Limba are legile ei, care nu se încadrează uşor în limbajul de lemn voit de oficiali. S‑a vrut odată, prin anii ’70‑’80 ai secolului trecut, scoaterea din vocabular a cuvintelor „domn” şi „doamnă”, în favoarea perechii slavo‑sovietice „tovarăş‑tovarăşă” şi a fost un eşec total. Ba mai mult, de când „tovarăş” ni s‑a băgat pe gât cu sucitorul, nu mai poţi să spui nici măcar „tovarăş de vânătoare”, precum scria Mihail Sadoveanu în 1926, fără să nu fii catalogat drept nostalgic comunist. Cuvintele nu se pot exila, condamna, blama sau distruge, aşa cum face uneori o societate cu oamenii indezirabili. Cuvintele sunt ca banii – după cum spunea demult un cărturar – şi circulă dacă sunt bune, dacă sunt intrate în uz. Circulaţia lor nu trebuie, însă, forţată pe motiv că ne plac mai mult unele decât altele. Este loc pentru toate cuvintele limbii române, ca şi pentru cele care vin mereu din alte limbi. Se mai „tocesc” unele dintre aceste cuvinte, prin abuz sau din alte motive, dar este bine ca „tocirea” aceasta să fie naturală. Limba română, asemănătoare unui organism viu, este o limbă permisivă, deschisă, adaptabilă, dar nu este chiar gumilastic şi nici nu se lasă mereu umilită.
Ioan‑Aurel Pop
