Una dintre descoperirile istoriei literare care imprimă biograficului accente cu totul speciale este jurnalul scris de Irina Procopiu (1891‑1959). De departe, personajul ce beneficiază de notațiile cele mai paradoxale este Regina Maria, în serviciul căreia Irina Procopiu s‑a aflat aproape jumătate de secol. Surprinde de la bun început teama de frivolitate, eleganța atent calibrată a diaristei, dar mai presus de orice noblețea decenței cu care fardează elementele sensibile. Vizibil nu doar în preocupări și atitudine, ci față de arta scrisului, un temperament aristocratic din cel mai pur aliaj observă pe fiecare pagină a autoarei. Este evident că pentru Irina Procopiu nu trebuie consemnat orice. Deși banalul se infiltrează inevitabil printre notații, el nu face niciodată rocadă cu adversități spontane ce pot bruia o mult căutată seninătate. La urma lecturii persistă sentimentul că diarista nu se transcrie materialul brut al vieții. Ea elogiază indirect distanțele față de ochii indiscreți. Doamna de Onoare a Reginei Maria Irina Procopiu arată pretutindeni în notațiile ei cum educația etică și fidelitatea desăvârșită transferă sensului istoric un mesaj dispărut astăzi, dar care, la vremea lui, justifica miracolul înfăptuirii unei țări tinere. Mai presus de toate, o patrie vulnerabilă.
Cele aproape 800 de pagini ale Jurnalului Irinei Procopiu frapează prin senzația că citim mai degrabă viața unei ființe transparente. Dincolo de toate, din perspectiva feminității, parcurgem amintirile unei ființe fără trup. Niciun jurnal semnat de autoare din epoca modernă nu transcrie un eu feminin fără apel, fie și tangențial, la corporalitate. De la bun început, Irina Procopiu angajează cititorul într‑o derutantă transparență, care, la prima vedere, pare cumva firească. Performanța diaristei stă în felul cum zidește în spațiile dintre cuvinte realitățile mișcătoare, criteriile detonatoare, ambivalența istoriografică, precum și portretul unui trup fără concretețe – alta decât cea a cuvintelor. Doamna de onoare a Reginei Maria stăpânea arta camuflării intimității în fraze și evenimente care privilegiau o insulă a personalității cenzurate. Dacă în anii adolescenței târzii notațiile au farmecul bucuriei și al spontaneității, mai târziu, tânăra, devenită o Doamnă după regulile aristocratice ale vremii, transferă în cuvânt drama unei neputințe de castă. În sensul că propria intimitatea nici nu‑i aparține. Adeseori, ea trebuie să fie intermediată de legi nescrise și prejudecăți. Cu toate acestea, parcurgem drama unei ființe care, odată cu intrarea în serviciul Reginei, întâlnește o tragedie universală, cu consecințe imprevizibile.
Până la capăt, firescul notației înseamnă să mărturisească numai aisbergul din jocul semnificațiilor. Să fie aceasta adevărata și ultimativa definiție a discreției de care suntem capabili? Jurnalul ei este o anatomie, o arhitectură a discreției absolute. Mottoul posibil ar fi să trăiești fără a trăi. Să te definești prin nimic interior – iată doar câteva accente din multitudinea de interogații crescute din notațiile ei. Cât tragic și câtă dramă se pot ascunde într‑o femeie care alege să fie întruchiparea discreției din preajma Reginei Maria?
Teoriile moderne despre genurile biograficului nu funcționează în acest caz. Aș spune chiar că un jurnal ca acesta apare cu siguranță paradoxal în ochii cercetătorilor – deopotrivă istorici și filologi. Pentru că nu respectă încadrările, nici nu poate fi atașat unui concept funcțional în teoria genului literar de care aparține. Chiar dacă valoarea literară poate fi pusă uneori sub semnul întrebării, rămâne, în schimb, altceva la vedere: cum poți să scrii atâtea decenii fără a fi tu, cel adevărat, măcar pe spații reduse? Măcar involuntar să evadeze transcrierea unor emoții rebele, ori cel puțin câteva senzații. Cu alte cuvinte, citim o mărturie în care viața este pusă între paranteze printr‑o uimitoare disciplină, chiar dacă, adesea, tulburătoare. Mecanismele defensive ale Irinei Procopiu desăvârșiseră ceea ce s‑ar numi intimitate în sensul absolut al termenului.
O deturnează de la proiectul ei ce părea incasabil primii ani staliniști. Așa încât, în ultima parte, jurnalul este unul al deriziunii. Epopeea ascunderii căderii în precaritatea socială și morală dimprejur este adevărata ei tragedie. De care încearcă zadarnic să se ascundă prin cuvinte coborâte în discursul comun – cel de care a fugit o viață. De pildă, la o întâlnire a Asociației muzicienilor, din care face parte, ea trebuie să voteze încotro și la cine vor merge burse de mii de lei, dar ea abia supraviețuiește la limita sărăciei. Votând sume imense pentru alții, ea era obligată să se descurce cu 28 de lei. Altădată strălucind în compania Reginei, Irina Procopiu luptă în comunism cu sărăcia lucie. Înțelesese că viața la marginea supraviețuirii era mai bună decât cea din lagăre.
Dar ce este, cum ar trebui să arate pentru profani o etică a discreției? Să fie discreția cu adevărat spațiul sacru al intimității autentice?
Interesant este cum scriitoarea alege să prezinte conflictul dintre constrângerile firești din contractul social, de o anume moralitate, cu obligațiile față de familia regală. Tipul acesta de contract nu lasă loc negocierilor. Așa încât, se poate spune că Irina Procopiu, ca toți ceilalți oameni aflați în anturajul Casei Regale, sunt niște expropriați. Niște indivizi obligați să păstreze cu rigoare convențiile tradiției. În cazul ei, interesant este însă alt aspect al discreției, anume: câtă convenție reciproc avantajoasă exista? Despre ce reciprocitate vorbim când problema este una a subordonării sau a inegalității? Morala actuală spune că reciprocitatea din contractul social trebuie să respecte libertatea celorlalți. În acest caz, cred că, în relația Irinei Procopiu cu Regina Maria, este vorba despre o egalitate artificială. Sau despre una pe cât posibil autentică, dar mascată prin faptul că cel care notează nu activează prin intermediul cuvântului o posibilă legitimitate – dată de accesul la intimitatea Reginei.
Interpretând contractualismul kantian, ideea lui John Rawls despre contractualismul modern spune că indivizii „își sunt propriile surse de principii valide”. Indivizii nu contează din punct de vedere moral nu pentru că pot face rău sau bine altora (conform teoriei hobbesiene), ci pentru că ei sunt „scopuri în sine”. De fapt, Irina Procopiu răspunde, prin atitudinea ei, la un concept ce ține de egalitatea morală, care proclamă că fiecare individ contează și are dreptul la tratament egal. Trebuie să decidem, spune Rawl, determinând care interpretare avansează principiile potrivite concepției noastre despre dreptate. Vrea Irina Procopiu dreptate istorică, intimă, feminină, sau recunoaștere? Are ea intenția să transmită adevărul sau să lase cumva omisiunea să rezoneze în cititor? Acționează ea justițiar în scrisul intim? Prea puțin. Discreția și granița ei invizibilă pot trece în imparțialitate. De ea, de imparțialitate, se teme cel mai mult diarista. Educația ei morală îi impune să fie imparțială doar cu propria persoană.
Ca în parabolele sau basmele reale de altădată, principiile Irinei Procopiu îi depășesc viața. Cel mai dramatic se manifestă când ele îi întrec feminitatea. Jurnalul ei este povestea inaccesului la propria feminitate. Cum să te ignori cu totul, abandonându‑te cu totul proiectului moral, fără nimic convenabil, nici avantajos? Dacă valorile morale delimitează întâi de toate și, mai tot timpul, fizic, în cazul diaristei, valorile morale se observă în cuvânt. Nu mă îndoiesc că, în nenumărate cazuri, ea se simte deasupra multor diplomați sau produse ale monarhiei internaționale.
Prin urmare, întrebare etică ar fi una caracteristică lui Buchanan, care răspunde la întrebarea: de ce ar trebui indivizii cu puteri superioare să nu le folosească în urmărirea propriilor interese? Cei puternici îi vor trata pe ceilalți egali din punct de vedere moral numai dacă ei sunt determinați „artificial” să adere la „norme etice interne”, cum ar fi simțul dreptății, pentru a explica rațiunea respectării obligațiilor morale.
Așa încât, problematizarea discreției deschide spre alte posibile interogații. Asupra cărora nu vom zăbovi. Îndrăznesc să avansez o interogație provocatoare, care sună așa: Există o deontologie a feminității? Firește că, pentru oamenii despre care vorbim acum, nimic nu întrece dezonoarea. Mă interesează aici acele evenimente greșite prin ele însele care, evident, nu pot fi acceptate, darămite transcrise. Cum spun filosofii, ele nu pot fi acceptate ca mijloace de realizare a niciunui scop. Filosofii numesc aceste perspective „deontologice” (de la „deon”, care, în greacă, înseamnă „datorie”) și le opun celor „teleologice” (de la „telos”, care se traduce prin „scop”).
Irina Procopiu își asumă o perspectivă deontologică și o traduce chiar în termenii propriei feminități.
Povestea degajării nuanțelor nepotrivite, lipsite de etică, ardoarea cu care apără luminile din bezna socialistă contrastează puternic cu notațiile și arta trăirii discrete de belle époque, cu întreaga metafizică cenzurată prin angajamentele fără rest ale Irinei Procopiu. Înțelesese devreme că, în preajma Reginelor, se cuvine să mențină virtutea și prin cuvânt. Mai ales prin scris.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheț
