„Nu e uşor să te aventurezi în acţiunea unui roman plin de învăţăminte şi cunoaştere fără să fii un dascăl apropiat celor care‑l citesc” – notează Liviu Pendefunda într‑una dintre notele cărţii sale apărute în 2021 la Editura Contact International din Iaşi. În deplin acord cu încărcătura sapienţială asumată a lucrării care se intitulează sugestiv Binecuvântarea Himerei (titlu ambivalent în arealul simbolic, dacă ne gândim la dubletul Himera, monstrul tripartit din mitologia greacă, şi Hemera, zeiţa greacă a zilei, pentru care optează explicit autorul), Liviu Pendefunda pune în scenă un discurs narativ hibrid, în care aluvionează multiple linii esoterice, o sofisticată reţea de referinţe livreşti şi de meditaţii asupra fenomenelor spirituale, neurologice – autorul este un reputat specialist în neurologie – sau culturale, care sunt rostuite într‑un sofisticat scenariu iniţiatic, oferit cititorilor ca antidot la tot ce poate să însemne existenţă cotidiană banală, alienantă, contaminată potenţial de negativităţi sau de proiecţii distopice.
Marcată de un simbolism rafinat, înzestrat cu o încărcătură mitologico‑esoterică sofisticată, construcţia triadică a romanului, compusă din secţiunile Sâmbăta Diavolului sau Calea Pelerinilor, Umbra sufletului sau cele şapte spirite ale abisului şi Erebos sau ochiul dimineţii, pivotează pe imaginea de factură gnostică a sferei de lumină ivite din haos, „fiică binecuvântată sub semnul Himerei”, accesibilă doar celor aleşi, adică iniţiaţilor. În sfera acestora se înscrie şi naratorul, „semnul proorocit să deschidă porţile, fiu al luminii, purtător al ei”, protagonistul unei suite de experienţe spirituale ancorate în secvenţe veterotestamentare sau christice (de la Geneza reinterpretată la scenariul soteriologic al intrării în cetate pentru a transmite cuvântul, întărit de prezenţa Duhului Sfânt, dublat de perspectiva revenirii oamenilor la profeţia Mântuitorului la capătul luptei cu întunericul şi cu suferinţele umane, când aleşii aduc „o nouă epocă de pace”), ele fiind permeate masonic prin imaginea Templului, prin ideea potrivit căreia unitatea lumii se poate reface doar după planul Marelui Arhitect, cărora li se adaugă şi referinţele reiterate la legendele constructorilor.
Dezvoltat demonstrativ în zodia multiplelor tradiţii esoterice complementarizate, traseul iniţiatic al lucrării încorporează în fiecare secvenţă narativă o impresionantă gamă de concepte şi simboluri hermeneutice. În subcapitolul Neofiţii lumii sacre, de exemplu, hierofantul este ipostaziat ca un bătrân înţelept, păstrător al cheilor, ce leagă şi dezleagă, în sfera oglinzii duble, arcanele dăruite de lumină. Scenariului de emergenţă spirituală i se adaugă o serie de elemente accentuat simbolice, precum coroana triplă cu trei cruci şi crucea cu cinci bare orizontale (care include triada trup‑suflet‑spirit şi, implicit, corespondenţa iad‑pământ‑cer), adunarea neofiţilor, numărul de aur, precum şi toposuri cu potenţial ficţional, ca portalurile, lumile paralele sau multiversul. Ultimul dintre acestea devine operativ în perimetrul unei dezbateri privind raportul dintre vis şi realitate (dintr‑un subcapitol intitulat Moştenirea viselor), unde i se atribuie conştiinţei, definită ca „lumină venită din lumea de dincolo în starea noastră de trezie”, capacitatea de a surmonta „falsul concept de timp şi spaţiu” şi de a se angaja în explorarea altor dimensiuni ale realului decât acelea cu care îndeobşte operăm, devenind eul portalului înspre alte lumi. Fireşte, aşa cum sugerează de altminteri titlul subcapitolului, revelaţia convertirii în cheia care deschide poarta dintre vieţi, la intersecţia dintre planul fizic, cel intelectual şi cel spiritual, dispune de o nuanţă eminamente onirică.
Visul şi funcţia sa iniţiatică guvernează şi scenele generate de cărţile de Tarot, componente ale unui joc spiritual(ist) recurent în paginile discursului iniţiatic hibrid, în care miza narativă apare ca fiind dublată de palimpsestul esoteric şi de ilustraţiile selectate din panoplia de lucrări ale unei expoziţii din 1981, Arcanele Minore. Detaliat descrise şi comentate în arealul simbolismului lor extensiv (cifra opt şi contraponderea ei orizontală, infinitul, ouroboros ca simbol al eternităţii etc.), cărţile de Tarot intră în scenă laolaltă cu figura Magului, cel care ţine în mâna dreaptă bagheta îndreptată spre cer, în vreme ce mâna stângă indică pământul, semn dublu tipic, prezent la tot pasul în scrierile hermetice cu o arheologie intricată explorate de către autor, care le converteşte în dubletul materie (trup) vs conştiinţă (lumină, suflet).
„La obârşia sufletului stă, gânditor, încrezător şi poate fudul, magul puterii, dominat de Mercur, relevând strălucirea, succesul, iniţierea, acţiunea, metamorfoza, creativitatea şi, de ce nu, un spirit de superioritate. Atâtea exemple avem în istorie, legende şi poveşti, cronici şi evanghelii, înscrisuri pe papirus, piei, piatră, tăbliţe ori pe pereţii templelor şi piramidelor acestei lumi pe care ne‑o asumăm ca fiind pământeană. Oare? Cine e Magul, Profetul, Marele Preot sau Înţeleptul proscris? Cine e alchimistul, şamanul, iluminatul care deţine tainele lumii, luminând trupul de lut cu spiritul lui Dumnezeu?” – se întreabă naratorul în Atriumul magului. Înzestrat cu cele patru însemne ale magisteriului ocult – sceptrul, cupa, sabia şi pentagrama –, magul ocupă aici prim‑planul unei revelaţii onirice înzestrate cu o miză gnoseologică, în care figura Marelui Magician şi identitatea naratorului se contopesc într‑un mod revelatoriu. Din nou însă, aşa cum se constată şi la capătul unei alte experienţe onirice inspirate de cărţile de Tarot (în subcapitolul Practicantul incertitudinii), „asemenea secvenţe se‑ntâmplă doar în vis”.
Autorul recurge la cărţile de Tarot ca la punţi şi praguri mitologice, prinse într‑un flux al meditaţiei şi contemplaţiei cu finalitate iniţiatică. Rezultatul demonstraţiei îl constituie o ţesătură complexă de arhetipuri, parabole, mesaje secrete şi semnificaţii oculte, acutizate şi dezambiguizate în vis, cărora li se alătură nu numai o întreagă literatură de specialitate (precum interpretările consacrate Tarotului de către Éliphas Lévi sau Papus, două dintre figurile importante ale esoterismului de secol XIX), ci şi comentarii avizate privind reprezentarea lor artistică. În logica înlănţuirii discursului esoteric cu asocierile conceptual‑spiritualiste, naratorul dezvoltă o întreagă dezbatere privind codul primordial al artei, prin trimiteri la Platon, Freud sau Jung sau prin extrapolări ancorate în lucrările lui Maurice Denis sau James Abbot McNeill Whistler. În siajul tuturor acestor consideraţii despre artă şi esoterism, sistemul Tarotului se profilează într‑un tip de artă intuitivă, în care se combină abstracţia organică, suprarealismul şi un soi de expresionism vital cu certe calităţi ritmice, pulsatorii.
Într‑un mod circular, revenirea romanului la funcţia esenţializantă a visului se produce graţie trimiterilor la mecanismul oniric proustian şi la evaluarea sartriană a fenomenelor hipnagogice. Preeminenţa spiritual(ist)ă a visului şi relaţia sa cu realitatea intră într‑un rafinat exerciţiu reflexiv, cu o încărcătură livrescă ce reflectă deschiderea umanistă superioară a autorului. Aici îşi găseşte locul tentaţia neurofenomenologiei (pe o sugestie husserliană), se inserează ilustrativ în discurs citate din Origen, Sf. Augustin sau Tertulian, referinţe la Andrew Fort sau Ouspensky, respectiv comentarii din Adi Shankara, în viziunea căruia trezirea este percepţie, visarea este amintire, iar somnul profund reprezintă o totală absorbţie a sinelui. Nu putem uita, desigur, dialogul fertil al autorului cu ideile nietzscheene sau cu teorii freudiene. Indiferent de refracţia sa culturală de tip combinatoriu, fascinaţia visului rămâne o constantă a discursului lui Liviu Pendefunda, ea funcţionând complementar cu obsesii simbolic‑esoterice izolate, cum este altarul, ce asigură legătura dintre om şi divinitate, sau Tetragrammatonul din Kabbalah. Astfel, naratorul notează: „Prima treaptă în cunoaşterea visului este recunoaşterea unei stări de vis. A doua este cea prin care transformi starea visului prin folosirea imaginaţiei pentru a‑l manipula, explorând plasticitatea acestuia, înţelegându‑i construcţia mentală, producţia de imagini”.
Pendefunda sondează constant compatibilitatea virtuală dintre vis şi veghe, constatând că, „precum fantezia, visele sunt utile numai când sunt remanente în conştiinţă”. Un asemenea vis îl reprezintă călătoria psihopompă a naratorului, în trena căreia se profilează conversaţia sa cu Luntraşul (Charon) sau investigarea geografiei mitice a Lumii de Dincolo. Însă contactul iniţiatic nu se rezumă doar la experienţa quasi‑dantescă a naratorului, ea dezvoltându‑se şi într‑un dialog cu Lucifer şi Lilith (suprapusă peste figura Marii Preotese şi echivalată cu Gaia, Demeter şi Isis în altă secvenţă a cărţii), entităţi care guvernează „libertatea de a cugeta în afara obedienţelor”. Fiecare palier de sens decopertat de către autor e dominat de potenţialul său iniţiatic, dublat de conştiinţa variabilităţii receptoare a fenomenelor spirituale, ce se ramifică exponenţial în evoluţia unui discurs de tip combinatoriu. De pildă, explorând ramificaţiile unui proces similar visului descris de către Borges, Liviu Pendefunda observă că ceea ce pentru scriitor reprezintă un proces oniric, pentru potenţialii săi cititori poate deveni „o poveste, viziuni, halucinaţii ori succesiuni de coduri ce deschid aleatoriu legături gliale şi neuroni, falii de memorie noetică, din trecut ori viitor”.
Potrivit unei logici de factură esoterică, întreaga lume se află într‑un continuu proces de codificare/decodificare în carte, marea reţea de memorie a universului încorporând în egală măsură simboluri, concepte şi transfigurări artistice ce intră într‑un perpetuu proces de revalorizare creatoare. Ceea ce înseamnă că manipularea simbolurilor „gata făcute” (îngheţate, moarte) în creaţia unui virtual ocultist nu echivalează cu producerea unei opere genuin oculte, condiţia esenţială a unei creaţii esoterice sau iniţiatice autentice reprezentând‑o dinamica metamorfică a simbolurilor, aflate într‑un permanent proces de remodelare creativă. Autorul insistă pe faptul că o viaţă autentică presupune la tot pasul o ars combinatoria personală, marcată de diferenţă şi permeată de curajul de a explora mereu alte şi alte lumi spirituale şi culturale. Unei asemenea arte i se supune secvenţa onirică fabuloasă a Cabaretului Voltaire, în compania dadaiştilor, dar şi dialogurile iniţiatice în care se contopesc Hermes Trismegistus, Pitagora, Vechiul Testament, Aristotel, Copernic, Bacon, Saint Martin, Gandhi, Bergson, Dali sau Heidegger. Miza autorului‑narator rămâne aceeaşi: căutarea Luminii/Vieţii/Iubirii, fuziunea cu Conştiinţa Universală, unificarea iniţiatică a minţii umane cu cea a Creatorului.
Trebuie să ne reamintim în final de profesia autorului, cea de neurochirurg eminent. De bună seamă, i‑a fost dat să constate de‑a lungul timpului că mintea umană, aflată la întretăierea dintre trup şi suflet (e o constantă obsesivă a volumului), generează şi alte impulsuri decât cele strict explicabile prin biologie, ceea ce înseamnă că „substanţa” ei se trage şi din alte surse – subtile, celeste – decât cele de imediată proximitate. Lucrare densă, complexă şi provocatoare, Binecuvântarea Himerei arată, în ultimă instanţă, cum devine materia spirit şi se face Lumină la cei cu adevărat dotaţi cu har.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
