„Fiţi realişti. Cereţi imposibilul!”
Orice incursiune într‑un spaţiu geografic diferit de matca în care ai văzut lumina zilei şi te‑ai format are nevoie, firesc, de timp ca să se aşeze înlăuntrul tău… uleiurile, ar fi spus un prieten. Mai exact, nevoia de timp, în chip firesc, e a ta, mai ales că întâmplările se succed, când te afli pe pământuri străine, ca şi cum ar fi prinse într‑un montagne russe, iar curgerea timpului, când te afli într‑un spaţiu geografic, cultural şi social diferit de cel în care trăieşti, se încetineşte vădit. Ai senzaţia că te alegi cu un timp rarefiat, parcă, despre care scria inspirat‑doct Thomas Mann; un timp împlinit şi bucuros. Ai certitudinea, de care te bucuri din rărunchii inimii, că devii posesorul bogat al unui exces de… timp.
Abia acum încep să se decanteze cascadele de impresii acumulate pe parcursul unei săptămâni de mai însorit. Pretextul deplasării în interes de serviciu e un Premiu care mă face să mă simt bucuroasă, intimidată şi onorată, în egală măsură: „Omul Anului” şi Medalia „Shalom” – distincţii acordate de Fundaţia Centrul Cultural Israeliano‑Român şi Uniunea Scriitorilor şi Oamenilor de Cultură Israelieni de origine română de la Tel Aviv, instituţii conduse admirabil de Teşu Solomovici. Se cuvine să‑l revăd pe poetul şi traducătorul Menachem Falek, care lucrează la versiunea ebraică a volumului de poeme Grădini austere, programată să apară la toamnă.
Ca de fiecare dată, aproape, după ce îmi onorez obligaţiile profesionale, dacă e nevoie, îmi tai din orele de odihnă, pentru a cunoaşte sau recunoaşte cât mai mulţi oameni frumoşi şi pentru a vedea ori revedea cât mai multe locuri, de care, între timp, pe parcursul anilor de restricţii pandemice, mi se făcuse dor: Tel‑Aviv, Ierusalim, Rishon, Cana Galileii, Nazaret, Tabor şi, iarăşi, Ierusalim. Bucurii, lumină, tone, megatone de lumină, drumuri, oameni luminoşi, suflete frumoase, ziduri de bougainvillea – aşa‑zisa floare de hârtie, admirată aici într‑o sumedenie de culori –, cactuşi mici, medii sau uriaşi, cu inflorescenţe abundente, poezie, lecturi, râsete, tristeţe, atentate, arme… Tineri frumoşi, ce‑şi fac armata cu bucurie şi cu sentimentul că îşi onorează datoria faţă de patria lor, despre care vorbesc mereu cu entuziasm, puşi fiind pe fapte mari… Drumuri sfinte, descrise în paginile textelor sacre şi recunoscute cu un amestec straniu de emoţii şi senzaţii, ce pendulează între bucurie, extaz şi o melancolie difuză… Psalmi şi, iarăşi, drumuri bătătorite de mii, milioane de oameni care cred şi îşi mărturisesc credinţa… Biserici, temple, catedrale, măslini, prelerinaje, grădini fabuloase, vegheate toate laolaltă parcă, dimineţile mai cu seamă, de un licorn invizibil… Împlinire, miracole alături de alte miracole… Fragmente de pustietate înţesate de pietre şi spini, şi tăiate de îndată de parcele paradisiace… Recunoştinţă. Împlinire. Frumuseţe. Aceeaşi frumuseţe revenită cu o straniu de intensă sete. Lumină şi, iarăşi, pretutindeni, o lumină foarte puternică, uneori, blândă şi bună, ca o adiere, alte dăţi, de o forţă năucitoare (ar fi spus Regina Maria), ce lucrează, în adâncuri, lucrurile şi le imprimă o strălucire emoţionantă, care vine din exterior şi, totodată, dinlăuntru. Revenirea la tine însuţi… Adică aici, Acasă.
M‑am uitat îndelung la imaginile ce păstrează, sper, cu fidelitate, lumina israelită, care e unică, apoi, lumina taborică, de care am fost copleşiţi pe Muntele Tabor împreună cu artistul Haim Rotter, polonezul cu o voce frumoasă, care vorbeşte şi cântă în nouă limbi, şi are o vocaţie rară: e mai român ca mulţi dintre români şi, straniu, în Ţara Sfântă nimeni nu‑l acuză de naţionalism, deoarece a‑ţi iubi şi a‑ţi onora patria e o lege aşezată în cartea firii; e de la sine înţeles faptul că ne referim la naţionalism în limitele adevărului, de extracţie maioresciană. Haim vorbeşte o limbă română frumoasă, cu o încântare molipsitoare, ce‑i imprimă o evidentă strălucire. Când începusem să urcăm, cu prudenţă şi curaj, versanţii taborici – pe multe porţiuni – abrupţi şi ameţitori, cu gândul la draga inimii noastre scriitoare şi prietenă Ada (Shaulov‑Enghelberg), Haim, care era la volan, a exclamat cu încântare: „Îmi place enorm drumul! Parcă am fi în Transfăgărăşani!”. Apropo, ni s‑a spus că e imposibil să urmăm drumul taboric cu maşina; e imposibil, ni s‑a repetat de câteva ori. Noi însă cunoaştem un hiperspecialist în ceea ce se numeşte îndeobşte imposibil… E mereu de veghe; noţiunea de vacanţă îi este străină. În plus, ne făceam curaj reiterând cunoscuta afirmaţie steinhardtiană: „Fiţi realişti. Cereţi imposibilul!”. Atunci ne doream să ajungem la… În timp ce în minte‑mi creştea versul rilkean: „Te văd în lucrurile toate, Doamne”, transformat într‑o realitate trăită zi de zi, aproape.
Lumina taborică… Drumul spre ea… Şi cele câteva imagini reţinute acolo, sus; unele… s‑au făcut, e adevărat, singure, uimindu‑ne şi reducându‑ne la tăcere: cum poate un telefon mobil să facă fotografii fără să fie manevrat de mâna omului… La Mânăstirea Nechit, aflată nu departe de Piatra Neamţ, s‑a mai întâmplat, ne povestea eruditul stareţ Zenovie, minunatul serv al Domnului care slujeşte într‑un lăcaş sfânt cu două altare suprapuse, ctitorit cu mai bine de cinci secole în urmă; la nivelul superior al aşezării monastice sunt păstrate cu veneraţie smerită fragmente din osemintele a peste 320 de sfinţi, vegheate cu devoţiune şi evlavie de călugării nechitieni, în care am descoperit oameni‑inimă… Lumina, evident, e la mijloc şi locul care sfinţeşte totul. Încep aceste însemnări în chip deliberat cu lumina taborică – unde am vizitat Biserica Schimbării la Faţă, cu trei altare suprapuse (şi din acest motiv am evocat Mânăstirea Nechit cu cele două altare şi oameni cel puţin la fel de inimoşi!) – nu numai fiindcă sunt primele imagini ce mi s‑au perindat în faţa ochilor, organizate astfel de logica şi ordinea abstruse neîntâmplătoare ale telefonului meu mobil. Probabil că am nevoie de lumină şi curaj pentru a descrie ce mi s‑a întâmplat în Ţara Canaanului, cum e numit Israelul în tipăriturile sacre. Şi asta tocmai când, redescoperindu‑l de mai multe ori, am îndrăgit Israelul şi – cu vorbele Prinţesei Marii Britanii şi a Irlandei, Maria Alexandra Victoria de Saxa‑Coburg şi Gotha, Regina României Maria – „am simţit bătăile inimii acestei ţări”. Cum să nu simţi „bătăile inimii acestei ţări”, când totul e scăldat într‑o lumină puternică? Pretutindeni vezi miriade de culori intense, flori, între care disting, pe Muntele Tabor, precum şi în alte locuri sacre, muşcate, mări de roze, roze‑arbuşti, trandafiri căţărători, arbuşti de bougainvillea, floarea lui Iisus, arbori înfloriţi, oceane de măslini daţi în floare, a căror mireasmă abundentă te face din ce în ce mai senin şi încordat întrucâtva, deoarece, ne atrage atenţia călugărul, poetul şi prietenul Ignatie Grecu de la Mânăstirea Cernica: „Oricând te poţi aştepta/ ca la umbra unui pom înflorit/ să întâlneşti un înger”. Prin urmare, se cuvine să fii cu ochii în patru. Cu sufletul prezent, inima deschisă şi mintea cât mai… întoarsă, ca să nu zic sensibilizată, la shekinah – „limba luminii”; shekinah, după cum am scris şi altă dată, provine de la ebraicul sekina şi înseamnă strălucirea, „aureola, gloria sau prezenţa lui Dumnezeu”.
Întârziem îndelung la Biserica franciscană a Transfigurării, cu totul învinşi de frumuseţea acestei ctitorii a Împărătesei Elena şi, întâi de toate, de felul în care ne simţim – cum scrie Nicolae Steinhardt, e adevărat, când se referă la un vis cu totul neobişnuit – „înlăuntrul luminii taborului”. Lumina e diferită aici; e mai puternică şi mai intensă. Când ajungem la celălalt lăcaş de cult, ortodox, construit de greci la o distanţă de un sfert de oră, uşa e încuiată; prin urmare, am întârziat, constatăm excedaţi şi totuşi, departe de a ne resemna, ne străduim să găsim o intrare mai puţin evidentă. Pe dreapta lăcaşului uriaş, într‑adevăr, există o cale de acces secundară, dar e zăvorâtă şi aceasta. Ca să nu rămân cu imaginea unor uşi închise întârziind în analele inimii, privesc spre partea opusă locului unde se află marea poartă inaccesibilă şi văd ziduri şi o cărare. O iau în acea direcţie şi… Iarăşi, sunt redusă la tăcere. Mirosuri puternice mă învăluie de pretutindeni, căci mă aflu într‑o livadă de măslini înfloriţi şi mă regăsesc murmurând: aici e raiul, da‑da, acum ştiu: aici e raiul. Aceeaşi frază o spusesem când urcasem pe terasa Bisericii franciscane, în timp ce admiram priveliştile intens colorate de la poalele Muntelui Tabor. Între timp, jariştea se instalează temeinic şi irevocabil parcă. Iar sufletul începe, aici, să vorbească.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
