Cea mai veche formă, după greci, a Artei Vorbirii este Poezia, care este şi cea mai emoţionantă şi mai muzicală. Poezia este, deci, cel mai vechi gen literar. Înainte de descoperirea scrisului, omului îi era imposibil să dezvolte arta prozei şi să memoreze proza. Poemele (cum ar fi, de pildă, imnurile adresate zeilor, lamentările şi izbucnirile de bucurie) au fost create foarte devreme de omul primitiv, combinate cu muzică şi dans sub semnul patronului artelor şi al artiştilor: Apollo. Aşadar, poezia, una dintre cele două categorii de bază ale vorbirii (metru − versus proză şi dialog) – şi prin extensie Literatura – a fost întotdeauna greu de definit şi de aceea i s‑au dat diverse definiţii de‑a lungul secolelor. Potrivit importantului scriitor argentinian Jorge Luis Borges: „Poezia este expresia frumosului, prin cuvinte elaborat ţesute împreună”.
Cu certitudinea fermă că vor putea să împărtăşească o privire de ansamblu asupra creativităţii literare din România şi Grecia − ţările lor de origine − care ar merita la fel de mult o atenţie critică atât în străinătate, precum şi acasă, doi „ποιμένες λαών/ păstori ai popoarelor”, aşa cum îi numesc Homer şi David pe conducătorii popoarelor − în cazul nostru, Peter Sragher şi Iossif Ventouras, amândoi poeţi şi traducători de seamă şi preşedinţi, unul al FITRALIT din cadrul Uniunii Scriitorilor, respectiv al Societăţii Scriitorilor din Grecia − au demarat şi continuat, inclusiv în condiţiile dificile ale pandemiei, o serie de întâlniri poetice româno‑elene, deocamdată online. Până acum au avut loc 4 întâlniri‑lecturi publice, care au reunit în total 28 de poeţi contemporani români şi tot atâţia greci, care ar putea fi imaginate ca o aproximare a unui „état présent de la poésie en Grèce et en Roumanie”.
Cea de‑a patra întâlnire poetică a noastră a fost o dovadă că există poeţi care creează Poezie şi dăruiesc lumii frumuseţe. La maratonul de lectură – un adevărat banchet poetic – au participat şapte poeţi greci şi şapte poeţi români: Stathis Koutsounis şi Anca Iulia Beidac, Dimitris Aggelis şi Ionel Ciupureanu, Kleopatra Lyberi şi Adrian Lesenciuc, Panayiotis Kerassidis şi Aura Christi, Yiannis Pappas şi Liviu Măţăoanu, Lily Exarchopoulou şi Nicolae Tzone, Katerina Iliopoulou şi Vlad Sibechi. Stilurile şi temele alese de poeţii prezenţi au fost eteroclite. O seară în care vocile poeţilor s‑au auzit în limba lor maternă, textul devenind artă vie. 14 voci interpretându‑şi creaţia la fel ca în Antichitate. A fost, în esenţă, o încercare de a reveni la rădăcina de ritual a poeziei, o încercare de a implica spectatorul şi astfel discursul lor poetic a căpătat un caracter viu, public.
Caracterul polifonic al evenimentelor este îmbogăţit de prezenţa unor poeţi importanţi din cele două ţări ale noastre, creând o platformă de întâlnire, cunoaştere reciprocă şi dialog fără frontiere. Numitorul lor comun este poezia magică, „diversă”, greacă şi română, care merită să fie explorată şi tradusă. Întâlnirile noastre urmăresc să familiarizeze un public larg român şi grec cu exemple de tehnică şi sensibilitate a modernismului.
Tradiţia lirică a celor două culturi, română şi greacă, este unitară, în ciuda faptului că prezintă multe faţete şi în ciuda secţiunilor inevitabile şi necesare, a anulărilor şi reînnoirilor necesare. Unitatea lor constă tocmai în acest curs dialectic. Prin creaţiile lor, poeţii prezenţi la aceste întâniri dovedesc un fapt cert: deşi lumea de azi este mult schimbată, nu există un spaţiu al poeziei care să fie delimitat de graniţe şi că, deci, poezia este cea mai frumoasă formă a libertăţii.
La mii de ani după Eschil, cel mai revoluţionar spirit poetic al Europei, Arthur Rimbaud, spunea, exagerând, desigur: „După sfârşitul Greciei antice, gunoaie, secole de gunoaie şi rime fără sens… Dar va veni vremea când va exista din nou poezie adevărată. Şi aceasta va fi în fapt poezie grecească. Aceşti poeţi vor exista. Atunci când poetul va redeveni cetăţean…”. Da, este corect, „atunci când poetul va redeveni cetăţean”. Dacă are un public căruia să‑i împărtăşească marele secret pe care l‑a citit în cartea vieţii, va putea funcţiona un poet. Pentru că altfel acest secret al lui (dacă nu îl împărtăşeşte cu mulţimea concetăţenilor săi) îl va bântui. Pentru că, oricum, toate celelalte căi îi sunt închise.
Desigur, a fost nevoie de intermedierea traducerii. Pornind de la ideea că un text nu este cu adevărat citit decât atunci când este tradus, sunt de acord că traducerile sunt unul dintre cele mai importante şi eficiente instrumente care mediază cunoaşterea culturală şi lingvistică şi, astfel, ne prilejuiesc înţelegerea culturii şi a valorilor celuilalt. În consecinţă, traducerea este nu doar un transfer dintr‑un spaţiu cultural în altul, ci şi un agent al răspândirii ideilor (uneori alterate în drumul lor către celălalt spaţiu cultural), de dinamizare a schimbului de cunoştinţe şi influenţare reciprocă. Cred profund că traducerea înseamnă mult mai mult decât o seamă de abilităţi şi cunoştinţe de ordin lingvistic; este necesară înţelegerea corectă a mentalităţilor şi paradigmelor sociale pentru a transpune un text de valoare în mediul intelectual al limbii‑ţintă. Traducerea „este o conversaţie tăcută” între autori şi traducători în această relaţie unică a lor: despre exactitate milimetrică a nuanţelor în ambele limbi, despre capacitatea de a capta senzaţiile şi imaginile. Traducerea de poezie este ocazia care ni se oferă, în timp ce rămânem în acelaşi loc, de a călători în altă cultură şi, pe neobservate, în secret, de a ni se schimba lumea interioară. Cred că scrisul a fost întotdeauna influenţat de traduceri şi nu concep poezia modernă a niciunui loc din lume fără traduceri.
■ Traducător, jurnalist, editor
Angela Bratsou
