Sorana Mănăilescu: Distinsă doamnă Profesor Verona Maier, unul din multele site‑uri pe care apăreţi se intitulează Elitele. Excelaţi în tot ceea ce întreprindeţi: pianistă, organistă, acompaniatoare, profesor la Universitatea de Muzică şi Rector al instituţiei. Care din aceste ipostaze vă este mai afină?
Verona Maier: Aş începe prin a spune că, oricât e de onorant, poate că ne aflăm de ceva vreme în prezenţa unui exces în utilizarea unor cuvinte grele în situaţii dintre cele mai diverse. Ne place să folosim termeni puternici pentru a denumi lucruri aflate, uneori, în sfera normalităţii. Cred că teritoriul elitelor este (ca să dau un singur exemplu prin care să‑mi explic punctul de vedere) teritoriul discret al Academiei Române. De aceea, vă rog să‑mi permiteţi să vă răspund din poziţia privilegiată a unui om care şi‑a împlinit visurile, graţie lui Dumnezeu şi graţie unui lung şir de întâlniri prin care am ajuns ceea ce sunt astăzi. Fac parte dintre norocoşii cărora li s‑a limpezit destul de devreme (prin adolescenţă, chiar dacă atunci n‑aş fi putut exprima astfel lucrurile) minunata şi extrem de reconfortanta condiţionare a parcursului prin viaţă al fiecăruia dintre noi. Minunată – pentru că fiecare om şi orice experienţă reprezintă un nepreţuit prilej de îmbogăţire pentru oricine are darul învăţării, adică bucuria şi deschiderea permanentă spre asumarea lecţiilor, în care putem transforma fiecare clipă trăită. Reconfortantă – pentru că nu există o mai mare împlinire (din nou, este doar punctul meu de vedere) decât împărtăşirea cu altul sau alţii a tot ce înfăptuim, astfel încât să simţim ce valoare umană esenţială este încrederea. Recunosc, acesta este motivul pentru care muzica de cameră şi orice alt fel de parteneriat muzical reprezintă visul meu împlinit.
Ca să mă refer puţin mai aplicat la întrebarea dumneavoastră, se cuvine să vă spun că nu există o ierarhie a preocupărilor mele enumerate în enunţul cu care aţi deschis acest dialog pentru care vă mulţumesc! Merg cu imensă bucurie la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la întâlnirile cu studenţii mei (şi ai altor colegi de‑ai mei, fiind actualmente prorector – responsabil, printre altele, cu „problemele studenţilor”). Fiecare curs, fiecare discuţie, fiecare întrebare reprezintă şansa mutuală a îmbunătăţirii performanţei noastre umane. Merg cu imensă bucurie la orice recital sau concert în care sunt implicată în orice mod (interpret, îndrumător, parte din public). Fiecare clipă în apropierea muzicii este încă o ocazie de a înţelege cât echilibru, armonie şi frumuseţe există în lume şi cât bine poate face muzica oricărui pământean, fie el fericit sau aflat în impas.
Sunteţi pianistă, clavecinistă, organistă. Era aproape inevitabil să vă apropiaţi de muzica veche. Muzica barocă, interpretată cu instrumente de epocă, cunoaşte, probabil, în zilele noastre cea mai
spectaculoasă resurgenţă. Ce ne puteţi spune despre colaborarea dumneavoastră cu Georgeta Stoleriu, Anca Iarosevici şi Robert Dumitrescu în acest domeniu?
Vorbeam despre întâlnirile care ne definesc…. Exact asta a fost colaborarea mea cu cei trei muzicieni numiţi de dumneavoastră, împreună cu care – în Studioul de Muzică Veche – am făcut în România pionierat. Este unul dintre cuvintele grele, însă – îndrăznesc să zic – singurul a cărui arie lingvistică acoperă activitatea noastră, care se socoteşte în decenii.
Ceea ce apare acum ca un domeniu – citez cuvintele dumneavoastră – „cunoscând cea mai spectaculoasă resurgenţă”, domeniul muzicii vechi, a fost explorat şi adus în sălile de concert din România încă pe vremea când eram elevă, în deceniul al optulea al secolului trecut. Într‑o (parcă perpetuă) încercare de sincronizare, nume importante ale artei interpretative româneşti – maestrul Ludovic Bacs şi formaţia Ars Rediviva, Consortium Violae, Collegium Musicum – făceau eforturi entuziaste, dar poate că prea discrete, de a deschide apetitul publicului românesc şi de a suscita interesul interpreţilor pentru această stilistică rafinată. Documentându‑se temeinic, investind în procurarea de instrumente de epocă sau replici, investigând biblioteci, s‑a dat sunet unei literaturi muzicale pe cât de vaste, pe atât de pretenţioase.
Cu această rădăcină, Georgeta Stoleriu, Anca Iarosevici şi Robert Dumitrescu au pus bazele formaţiei pe care am întâlnit‑o norocos în anul 1990: Studioul de Muzică Veche. Am ucenicit şi mi‑am deschis mintea alături ei, mi‑am hrănit imaginaţia sonoră şi culturală intrând pe uşa pe care mi‑au deschis‑o şi trăind experienţe muzicale extraordinare, acasă, în România, şi în Europa.
Ca în orice direcţie, totul are un traseu care a început cândva, undeva. Ceea ce există acum în domeniul muzicii vechi, fără Thurston Dart şi Nikolaus Harnoncourt la începutul celei de‑a doua jumătăţi a secolului al XX‑lea ar fi fost de neînchipuit. Tabloul fascinant, plin de energie, fermecător, mereu proaspăt şi curajos al muzicii vechi pe care o aclamăm îndreptăţit în sălile Festivalului Internaţional „George Enescu” ar fi fost altul, sau… cine ştie?, n‑ar fi fost deloc fără un început…
Aţi colaborat cu cele mai importante orchestre româneşti: Filarmonica „George Enescu”, Orchestrele Radio, orchestre camerale. Vi se pare că au un anume specific care le diferenţiază între ele – mă gândesc la un specific al agendei de lucru, repertoriu, solişti favoriţi.
Îmi propuneţi să mă pronunţ asupra unui subiect foarte vast şi sensibil… Voi restrânge răspunsul la aria limitată a cunoaşterii mele, deci, mai degrabă, la exprimarea unor gânduri legate de ceea ce am învăţat din colaborările cu aceste organisme cu dinamică interioară de o diversitate greu de cuprins, pentru mine. De fiecare dată când m‑am aflat în interiorul sau în faţa unei orchestre, ca solist, am reuşit să păstrez pentru viaţa mea ulterioară o imensă bucurie! Mi se pare că ipostaza de „rotiţă” într‑un angrenaj care funcţionează ca produs al funcţionalităţilor individuale (produs, nu sumă!) este una profund omenească şi pune în valoare, înmulţind calităţile fiecărui muzician. În peisajul românesc, educaţia muzicienilor interpreţi este construită de multă vreme pe baza dominaţiei absolute a ideii de izbândă individuală a tânărului în formare. Este o reflectare în muzică a unei viziuni sociale generale care ne cam defineşte în acest moment ca fiind „o naţiune de solişti”. Cred că nu e bine să ratăm şansa bucuriei pe care o pomeneam… Nu cred că bucuria neîmpărtăşită este o bucurie deplină. Or, orchestra, ansamblurile de orice dimensiuni reprezintă tocmai această împărtăşire.
Dincolo de aceste lucruri, cred că ne‑ar face bine tuturor ca toate orchestrele noastre să fie (ca în cazul orchestrelor admirabile: Berlin, Viena, Amsterdam, Paris sau Londra şi câte altele… Mulţumim Festivalului „G. Enescu” pentru aducerea acestor modele în faţa noastră în forma condensată şi puternică pusă la dispoziţie la fiecare doi ani) produsul unei viziuni! O viziune adaptată la specificul locului, la profilul social şi psihologic al acestuia, actualizată şi sincronizată. De altfel, câteva orchestre de proiect din România ne arată că acesta este drumul şi că foarte mulţi tineri – membri ai orchestrelor şi dirijori – şi‑au împlinit formarea şi rosturile de muzicieni în acest cadru dinamic direcţionat de viziune.
L‑aţi acompaniat pe saxofonistul Daniel Kientzy, clarinetistul Aurelian Octav Popa, flautiştii Mario Caroli şi Ion Bogdan Ştefănescu, violoniştii Remus Azoitei, Florin Croitoru sau harpistul Ion Ivan Roncea. Cum explicaţi această disponibilitate a dvs. pentru instrumente foarte diferite?
Numele emblematice pentru arta interpretativă pe care le‑aţi menţionat sunt onorante colaborări muzicale, sunt întâlniri, spuneam la începutul discuţiei noastre. Mi‑am propus cândva să încerc să alcătuiesc o listă cu muzicienii de toate calibrele (nu doar cu cei de notorietate şi ţinută comparabilă cu lista foarte scurtă de mai sus) alături de care m‑am aflat ca partener de scenă. Tot ce‑am reuşit până acum este să pot afirma că am cântat cu toate instrumentele! (Evident, este vorba despre cele care îşi găsesc locul pe scenele de concert. Clasic, jazz, pop sau chiar muzici tradiţionale.) Aşa s‑au aşezat lucrurile pentru mine…. Este o disponibilitate firească a omului căruia îi place dialogul şi schimbul de păreri. Iar eu am fost întotdeauna cel care a câştigat cel mai mult în urma acestor dialoguri muzicale. N‑am fost niciodată singură şi m‑am îmbogăţit de fiecare dată, fiind, în acest fel, mai pregătită pentru următorul pas.
Care dintre discipolii dumneavoastră v‑au adus cele mai mari satisfacţii?
Termenul discipol ar presupune, în opinia mea, fondarea unei şcoli. Ceea ce am avut norocul să pot face ca profesor nu este ceva care să poată fi catalogat în acest fel, de aceea aş spune că am avut studenţi (şi elevi) cărora m‑am pus la dispoziţie după modelul extraordinarilor preofesori pe care i‑am avut eu însămi. Învăţătorii şi profesorii mei au fost dascăli exemplari, îndrumând şi construind personalităţi cu dragoste, pricepere şi deplină dedicare. Într‑un cuvânt: vocaţie. Mi‑aş dori să fi reuşit pentru tinerii cărora le‑am fost profesor măcar să fiu cât de cât aproape de acest model. Faptul că, din când în când, din lumea aceasta mare vin telefoane, mesaje, vizite ale unora dintre ei reprezintă semnul rostului pe care l‑am avut în vieţile lor. Unii – cu trasee profesionale de excepţie, alţii – cu evoluţii fireşti care le împlinesc existenţa, cu toţii fac cu onestitate ceea ce îi defineşte ca oameni, ca artişti – pe unii. Ca o „mamă” ce mă consider a le fi fost pentru o vreme tuturor, cred că e cinstit să le spun fiecăruia şi tuturor că le mulţumesc pentru fericirea de a‑i fi cunoscut.
S‑au manifestat recent reticenţe faţă de programele de învăţământ ale Universităţii de Muzică. Există schimburi interuniversitare, corelare cu programele de masterat din alte ţări? Contrazic muzicienii români angajaţi la mari orchestre străine acest pesimism?
Deschideţi un foarte important şi amplu subiect. Cred că punctele de vedere despre care vorbiţi se cer ascultate şi confruntate cu realitatea complexă a cărei cunoaştere poate fi fragmentară. Cu toţii ştim că uneori suprafaţa vizibilă fiecăruia este doar o parte şi soluţiile de ameliorare, în orice, vin din corelarea perspectivelor. Din poziţia pe care o am, trebuie să vă spun că există o preocupare permanentă a Universităţii Naţionale de Muzică de a oferi tinerilor care ne aleg ca loc de formare şi desăvârşire a pregătirii lor, ceea ce le va putea folosi în realitatea profesională, umană, socială, culturală şi artistică pe care o vor întâlni odată cu încheierea studiilor. Oferta este cu siguranţă generoasă, fără a fi completă. Nici nu cred că un astfel de lucru este posibil. Socotesc că, precum în celelalte profesii, cea de muzician (cu toate derivatele existente) se împlineşte nu doar prin ceea ce primeşti de la şcoală, ci şi, mai ales, prin ceea ce descoperi atunci când şcoala a ştiut să păstreze şi să dezvolte în tine dorinţa de a învăţa tot timpul.
Fără a intra, aparent, în defensivă, aş adăuga că învăţământul superior artistic este unul scump. România nu este o ţară bogată (financiar). Noi, colegii de la arte plastice, colegii de la teatru şi film costăm mult o societate, căreia, acolo unde se găsesc, totuşi, resurse, nu‑i părem indispensabili, deşi suntem, pentru sănătatea spirituală a fiecărui român. Este de notorietate că, în lume, marile universităţi, marile instituţii de cultură, marile evenimente artistice sunt peste tot susţinute de un mediu de afaceri stabil, care îşi face un titlu de glorie din implicarea materială în susţinerea acestui segment de viaţă a comunităţilor în mijlocul cărora există. În acest sens, ne aflăm foarte, foarte departe, în primul rând, din punct de vedere al mentalităţii. Şi, ca şi cum asta n‑ar fi destul, nu este în niciun fel sprijinită legislativ ideea de sponsorizare în domeniile educaţie şi cultură. Cultura poate face României servicii imense, iar pentru a face cultură este nevoie de resursă umană – existentă din belşug – şi putere financiară. Şi, înainte de orice, esenţial este interesul. Ţările către care privim cu admiraţie au învăţat pe parcursul secolelor ce rol imens are în evoluţia unei naţiuni acest „neproductiv” domeniu: cultura. De aceea pentru aceste ţări educaţia muzicală, educaţia plastică sunt obiecte obligatorii în creşterea copiilor şi tinerilor, oricât de scump ar fi acest lucru. Ei devin adulţi mai performanţi ca cetăţeni, indiferent de domeniul în care urmează să profeseze. Mai e ceva drum până să putem face asta în România. Primul pas este – obligatoriu – înţelegerea şi asumarea acestui fapt.
Cât priveşte recunoaşterea internaţională a valabilităţii pregătirii în domeniul muzical oferită în România prin ipostazele în care evoluează muzicienii români pe mapamond, cred că vorbim exact despre aceia care au rămas deschişi către şansa permanentă de a‑şi lărgi perspectiva, cu preţul efortului de a învăţa întruna, din pasiune pentru acest cel mai minunat teritoriu oferit omului – muzica.
V‑ati născut într‑un moment deosebit, la pragul dintre ani, pe 31 decembrie. Ce idealuri aveţi pentru Noul An?
De la proaspăt împliniţii 60 de ani, idealul se vede ca un concept cu grad mare de generalitate şi – totodată – foarte intim. De aceea aş spune public că mi‑aş dori ca omenirea întreagă să descopere că muzica ne face pe toţi, pe absolut toţi, mai buni. Prin muzică i se vorbeşte fiecăruia, fără cuvinte şi subtil, despre echilibru, măsură, reactivitate şi, peste toate, despre emoţie. Este o cale de evoluţie şi spiritualizare pe care idealul meu ar dori‑o dezvăluită tuturor. Sper că nu este de neatins.
■ Profesor, pianist, clavecinist, organist
Sorana Mănăilescu în dialog cu Verona Maier
