Cum să suporţi viaţa între două cărţi? Cum să suporţi viaţa între două poeme, când ştii că fiecare poem e o poveste de iubire? Fiecare poezie poate fi ultima. Chiar ultima. Şi o smulgi din carnea sufletului tău, a sufletelor tale; ea se scrie prin tine, se smulge din tine, aşa cum erau smulse bucăţile din Osiris
– II –
Prietenul meu Gelu Negrea, unul dintre cei mai importanţi specialişti în I.L. Cara
giale din istoria literaturii române, un erudit şi un editor cu ochi de redactor de carte de o rară atenţie, care mă ajută – de la Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei încoace – să pregătesc cărţile pentru tipar şi de care îmi recunosc, spăşită şi bucuroasă, în egală măsură, dependenţa, după lectura Geniului inimii mi-a dat un telefon – ceea ce face rar, rar de tot – şi m-a întrebat… cum mă simt. Auzind răspunsul bine, normal voiam să zic de fapt, i-a scăpat… perla sau… adevărul.
– Cât de cât normal, vrei să zici… Pentru că un om normal nu scrie o asemenea carte în trei luni. Tu ştii unde ai fost?
– Da. Dincolo de orice limită, unde cred că au fost… Hölderlin, Emily Dickinson, Virginia Woolf, Ţvetaieva, Dostoievski, Nietzsche şi…
– Tu ai spus-o…
– E o experienţă periculoasă, Gelu. Tu ştii… Unii nu se mai întorc de-acolo şi… Hölderlin, Nietzsche au înnebunit. Spre sfârşitul vieţii, oarbă aproape, Emily refuza să iasă din cameră. Virginia şi Marina s-au sinucis şi… În sfârşit…
– Tu ai spus-o… Tu ai spus-o… Să-i mulţumeşti tot restul vieţii că tu te-ai întors… Să-i mulţumeşti… ştii tu… cui…
– Să-i mulţumesc lui Dumnezeu?…
– …Ştii tu cui… Ştii tu… Încă ceva. Mi-ai scris că vrei să modifici ceva în carte… Am citit şi redactat primele circa cincizeci de pagini; pot să ţi le arăt, de altfel. Apoi, m-am oprit. E un diamant această carte. N-o atinge. Las-o aşa cum e. Bine, corectează scăpările de literă… În rest, n-o atinge. Înţelegi?
Restul dialogului nu-l reproduc, deşi, e adevărat, astfel se diminuează din ceea ce un alt prieten, un alt om-grădină – Gabriel Andreescu – numeşte cu o exactitate casantă „dulceaţa prieteniei şi a solidarităţii”. Şi ceea ce am scris acum, aici, am povestit din recunoştinţă: Gelu m-a oprit la timp să intervin în text. Riscam să… În sfârşit, ceea ce mi-a mărturisit prietenul meu a încărcat de la sine programul modestiei şi smereniei mele, care sunt reale, profunde. Ca şi ceea ce mi-au spus, rând pe rând, duhovnicul meu, apoi părintele Marian Nicolae şi călugărul Ignatie Grecu, poetul Ignatie Grecu, care mi-au citit cartea pe măsură ce o scriam şi le vorbeam amănunţit – ca unor iniţiaţi, deci, cu o deschidere şi o sinceritate absolute – despre experienţa prin care treceam. Le port o profundă recunoştinţă. Citind din Geniul inimii, ei s-au rugat să rezist acelei tornade de graţie din vara încinsă a anului 2016, acelui miracol, care se scria prin mine. Şi care m-a renăscut, reafirmând virtuţile cathartice ale scrisului ca terapie, ca salvare, revelate de Aristotel. După lectura rezultatelor examenelor medicale, făcute în toamna anului trecut, ca să-i liniştesc pe cei dragi inimii, alarmaţi că slăbisem abrupt în două luni, am încetat să număr de câte ori s-a pronunţat în preajma mea cuvântul miracol. După boala atroce de acum patru ani, însănătoşirea, mai exact, renaşterea adevărată s-a întâmplat scriind la Geniul inimii pe parcursul a trei luni, aproape. S-a întâmplat? O, nimic nu-i întâmplător. Geniul inimii m-a eliberat de mine, cea care am fost, m-a împăcat cu mine, deci, m-a împăcat cu Cerul.
Restul e tăcere. Şi o repetare a acelui miracol cu o intensitate diferită, aşezată de astă dată, în toamna-iarna 2016-2017, în ritmuri clasice, o intensitate aşezată şi crescută în volumul Ostrovul învierii – abia zilele trecute am constatat aceasta – din patru versuri din Povestea subteranei:
„De când lumea, iubite,
rădăcinile sufletului
sunt peste tot la vedere;
cine le vede – renaşte
sau piere.”
Ancora din Geniul Inimii
* * *
Câte poveşti am trăit, trăiesc şi sper, cred că voi mai trăi alături de aceşti şi alţi prieteni, înhăţându-i în ceea ce numim noi toţi – din răsfăţ, şi nu doar din răsfăţ – tribul Conte! O grădină de oameni mari. O grădină-sărbătoare. „Şezi blând, şezi blând,/ va fi sărbătoare în curând” murmură Scândurica din romanul Beniamin – un diamant dăruit literaturii române de Eugen Uricaru. „Citesc şi recitesc 
Eclesiastul şi înţeleg că spulberarea deşertăciunii e iubirea şi îmi dau seama că Regele Israelului are şi nu are dreptate” îmi scrie Irina Ciobotaru. Ştiind că am fost creaţi din iubire, că din iubire Tatăl l-a trimis în lume pe singurul Fiu, Theodor Codreanu revine la Mihai Eminescu, amintindu-ne că poetul punea destinul lumii în inima omului: „Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om”. Magda Ursache scrie că „trupul subţire, de abur, al celui plecat îl văd şi eu” şi îngrijeşte, mai departe, manuscrisele lui Petru Ursachi.
Teamă mi-e că aceşti oameni-grădină, aceşti oameni mari, care au norocul de a avea parte de mari poveşti de iubire, sunt şi ultimii apostoli ai unui mod de a iubi pe cale de dispariţie. Cred că sunt un om privilegiat, un om norocos, pentru că am avut şansa de a fi martorul acestor iubiri de o intensitate şi durată rare în lumea de azi. Am avut prilejul de a mă hrăni ani, decenii, din aerul lor rarefiat, lumesc şi atât de… nelumesc, totuşi. Am avut şi mai am norocul de a mă înfrupta din lumina vie, atât de vie, a acestor poveşti de iubire. Aşa-zisul meu roman în versuri Geniul inimii îşi are cel puţin câteva rădăcini şi în aceste fabuloase poveşti de iubire; altminteri nu mi-aş fi permis să scriu despre trilogia mea în aceste rânduri. Altele îşi trag seva din iubirea neverosimilă, deci, adevărată, a părinţilor mei: Semion şi Liubov. Iar celelalte, cred eu, cele mai adânci dintre rădăcinile cele mai adânci… Dar aceasta e o altă poveste de iubire, despre care, în mod cert, voi mai scrie, deşi mi se tot atrage atenţia – ca acum două-trei luni, ca acum un an, trei, zece, douăzeci, treizeci… – că aşa cum scriu eu poezie nu se mai scrie. De parcă cei care nu ostenesc să mă tragă de mânecă ar fi în posesia unei reţete de scris poezie sau ar şti cum să suporţi viaţa între două cărţi.
Cum să suporţi viaţa între două cărţi… laolaltă cu excesul de suflet aşezat într-un trup de carne şi spirit?! Cum e să fii un om-grădină, un om-suflet? Ce înseamnă om-suflet? Cred că înainte de a purcede la definirea acestei sintagme, crescute din plămada unui alt text, e salutar să definim sau cel puţin să încercăm să definim fiecare dintre cei doi termeni, fiecare dintre cele două noţiuni: om şi, respectiv, suflet. Teamă mi-e însă că ne vom trezi, iarăşi, pe nisipuri mişcătoare, pentru că e limpede faptul că cele două materii inefabile sunt obiectul de studiu, ca să spunem aşa, al literaturii şi filosofiei. Să încercăm, atunci, să simplificăm un pic sarcina noastră, care, brusc, ni se revelează în toată dificultatea ei. Să facem efortul să ne imaginăm că vorbim în faţa unui copil rătăcit – întâmplător sau nu – printre oamenii mari. Ce este omul? O minune a minunilor toate, create de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa dintr-o bucată de humă, căreia Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor i-a dat suflet, o părticică din Duhul Sfânt, transformând bucata de humă în templu al acelui Duh Sfânt al Vieţii, care – scrie Friedrich Nietzsche – este atât de sfânt, încât e dotat cu puterea de a sfinţi orice tip de suferinţă, oricât de atroce sau monstruoasă ar părea aceasta la prima vedere. Iar sufletul ce e? Ce poate fi dacă nu boarea venită dinspre Dumnezeu, suflată spre osia ontică a fiecăruia dintre noi?
Cum să suporţi viaţa între două cărţi? Cum să suporţi viaţa între două poeme, când ştii că fiecare poem e o poveste de iubire? Fiecare poezie poate fi ultima. Chiar ultima. Şi o smulgi din carnea sufletului tău, a sufletelor tale; ea se scrie prin tine, se smulge din tine, aşa cum erau smulse bucăţile din Osiris. Dincolo de ea rămân cuvintele, aşternute în raza acelui surâs blând, de o smerenie profundă, care rarefiază aerul şi mişcă munţii şi mările din loc, întorcându-le spre Legea tuturor Legilor, spre Adevărul tuturor Adevărurilor: Iubirea, după care sunt recunoscuţi aleşii dintre toţi aleşii lumii lumilor toate.
* * *
Zilele trecute un prieten, un preot, care se consideră cel mai păcătos dintre toţi păcătoşii, mă anunţă, cu voce ştearsă, că a citit în primul număr din acest an al unei reviste de cultură o ştire despre… decesul meu; suntem în ianuarie 2017. Apoi, cu aceeaşi voce albă, prietenul meu îmi urează la mulţi ani şi tot ce îmi doresc etc. Încheiem dialogul telefonic destul de repede, deoarece preotul îmi spune că nu mă aude prea bine. Eu îl aud de la excelent în sus. După acea discuţie telefonică scurtă, mă prinde un vârtej de obligaţii redacţionale, în a cărei vâltoare, pur şi simplu, uit că… am murit. Seara târziu, după ce mă adun în bruma de fiinţă care pare că sunt, mai sunt încă, şi murmur interior rugăciunile inimii, mi-amintesc, subit, că în prima jumătate a zilei mi s-a comunicat faptul că am murit. Cad pe gânduri şi-mi spun că nu-i exclus ca vestea să fie adevărată; poate, eu chiar am murit, dar n-am aflat încă, pentru că eu, de când mă ştiu, aflu veştile ultima, chiar ultima. Cu aceste gânduri lunec, încet, treptat, în peştera somnului, un somn adânc, fără vise. Trezindu-mă dimineaţa devreme, brusc, îmi aduc aminte că în ajun mi s-a adus la cunoştinţă vestea că am murit. O stranie senzaţie de levitare între lumi nu mă lasă să şomez. Mă cuprinde un soi de febrilitate străină firii mele. Aştept ca acele ceasornicului să depăşească ora opt dimineaţa şi îl sun pe preot. Nu răspunde. Mă sună d-sa un pic mai târziu. Îl întreb dacă e adevărat că a citit… În sfârşit… „A, nici vorbă – aud replica – am glumit.” Urmează o serie de sugestii, o muştruluială amicală că nu prea citesc gazeta gazetelor, care e obligatoriu să fie citită de oamenii de cultură etc., etc. Nu apuc să protestez, nici să spun că nu prea sunt un om de cultură, ci o pasăre din alt regn etc. Preotul, din nou, nu mă prea aude. El îl aud de la excelent în sus. În sfârşit, passons… Macabră glumă. Mi-aduc aminte că ruşii au un proverb, care, tradus literal, sună cam aşa: „În fiecare glumă există un tain de adevăr”. Prin urmare, urmând litera şi spiritul acestui proverb, e limpede faptul că aducându-mi-se la cunoştinţă – în glumă, e adevărat – că am murit, am o problemă: n-ar fi exclus să fi murit de-adevăratelea, doar că eu n-am aflat încă… Am murit. Punct. Dar nu-mi amintesc unde mi-e mormântul.
Iată un început. Şi ce început! Ce linişte stranie e aici! Şi mereu e azi. Mereu e azi. Înaintez pe Ostrovul învierii. Scriu poeme despre un abis lăuntric şi pe urmele-i proaspete încă lunec în altul, unde scriu poeme cu alte abisuri, cu albatroşi, perechi de fluturi, un fluture regal, negru, icoane, o aripă cât bolta cerului şi un şarpe politicos… Scriu, apoi, despre o supraentitate, care se hrăneşte cu jariştea lăuntrică a doi îndrăgostiţi, care se iubesc, se iubesc şi ard de vii… Mă simt ca un copil purtat în braţe, un copil iubit, legănat: „Respir şi ascult; ce mare e clipa! Mereu e/ azi şi ceaţa-i de aur. Şi-i toamnă trecută/ de miez, rană, vis…” Iubeşti, iubesc în „vâltoarea lăuntrică”, unde totul renaşte firesc, totul respiră în raza Legii legilor, prin care suntem şi vom rămâne în vecii tuturor vecilor, ca să depunem mărturie acum, aici, în ţara iubirii ireparabile – o iubire iremediabilă – despre puterea Adevărului şi a Poeziei, minunându-ne şi urmărind felul în care Dumnezeu – spune J.W. Goethe – „plămădeşte necontenit naturile superioare”, „căutând să ridice până la ele şi pe cele mai puţin înzestrate” şi continuând să modeleze neostenit, clipă de clipă, lumea creată de mâina lui în cele şapte zile, laolaltă cu pepiniera aleşilor dintre aleşi, prinşi în vâltoarea iubirii absolute, a geniului inimii, care simte enorm, vede cu ochi de albină, iubeşte şi iartă, iartă, iartă (aşa cum iarba iartă talpa piciorului, cum marea îşi iartă delfinii şi aerul rarefiat – păsările), crede şi îşi mărturiseşte credinţa, respirând aerul zilei dintâi în aburul fericirii de a reface întregul din două jumătăţi de spirit şi humă.
Întregul. „Eternul unu”, invocat şi descris de Emerson, la care mă gândesc, de astă dată, în raza amintirii unor ochi nedrept de albaştri; un scandal cosmic cerul din ochii aceia şi, mai ales, lumina răsfrântă în cerul din ochii din faţa mea, pe care sper să-i revăd cât mai curând; qui s’aime se taquine toujours, murmură inima mea, surâzând, întoarsă definitiv spre acel bărbat frumos, înalt, cunoscut de secole. Un străin cu mâini de „înger binevoitor”, care încurcă lucrurile, descurcând „iţele vieţii” după ce mă îmbrânceşte, cu o forţă nebănuită, în fiinţă, în abisurile ei, cu o întrebare imposibilă: se poate trăi departe de adevăr? A venit timpul să şterg putina, am întârziat peste limitele politeţii, murmuram eu, atunci, trăgând cu ochiul spre geamul îmbietor. E primăvară, e Învierea şi e aşa frumos afară, susuram şi mă gândeam să fug, să fug, s-o iau din loc, şi cât mai repede, în timp ce trupul meu kafkian – mai inteligent, mai documentat şi mai perspicace ca mine – mă ţinea locului, în ecoul unei îmbrăţişări, în aerul unui sărut şi-n aburul unui tremur abia sesizabil al mâinilor uriaşului din faţa mea, ce are un suflet atât de frumos; îl simt prin toţi porii, iar porii nu mint. Mâini subţiri, cu degete lungi, aparent străine, ce-mi amintesc de mâinile profesorului meu de pian de acum mai bine de patru decenii, când ele, frumoasele, mă învăţau cu o răbdare şi dragoste reinventate, strunjite, remodelate, cum să cânt. „Vei cânta desăvârşit doar atunci când vei simţi că pianul e o prelungire a inimii tale. Înţelegi?” spunea domnul profesor, la care nu m-am gândit de secole!
Teamă mi-e că în cazul în care acel bărbat de o fineţe şi erudiţie rare, tot mai rare azi – un bărbat aflat pe muchia celei de-a doua tinereţi, în a cărei retortă s-a făcut un amestec savant din câţiva eroi (Peciorin, Alioşa, Ivan Karamazov etc.) – nu mi-ar fi aruncat în albia fiinţei acea întrebare, dăruindu-mi, apoi, o piramidă de ceai uitată de mine pe biroul lui, Geniul inimii n-ar fi existat. Nici despre poveştile acestea de iubire n-aş fi scris, uitându-mă, din timp în timp – ca într-o fântână în care s-au adunat răcorile lumii acesteia –, uitându-mă, aşadar, precum o albină rătăcită la kilometri distanţă de stup, la acel poem genial, ce sudează două jumătăţi într-o sferă desăvârşită, aproape, un poem cioplit în piatră şi intitulat Sărutul de uriaşul care a cucerit o lume, genialul oltean – olteanul absolut, i s-a mai spus – născut la Hobiţa, care nu-şi găseşte locul acasă, în patria lui, minunata ţară, iubită atroce de el şi numită România. Poem cioplit în piatră, de la care îmi mut privirile spre un un alt poem de neegalat, un poem în culori inundat de o lumină taborică de o forţă nebănuită, curgând în cascade dinspre el, dinspre noaptea străinului din acel tablou numit Sărutul, pictat de Gustav Klimt în epoca-i de aur şi văzut de mine acum circa cincisprezece ani, la Musée d’Orsay, alături de Sursa vieţii de Ingres, când am înţeles că între îndrăgostiţi rămâne, întârzie ceva iremediabil, prelins parcă din albatroşi, ca cerul, ploaia şi marea. Şi încă ceva, care acum îm scapă. Iremediabil îmi scapă…
Iremediabil îţi scapă, deşi te regăseşti acasă, în tine. Aici, acasă, în tine, îl găseşti pe Dumnezeu, cu care stai faţă în Faţă, ochi în Ochi, duh în Duh.
Târziu, mai exact, la timp, am înţeles că mai toată viaţa am vorbit cu El. E un miracol şi un dar faptul că ceilalţi au văzut şi au auzit în felul în care am vorbit cu El poezie. Un miracol pentru care îi mulţumesc şi îl slăvesc în psalmi. Cer iertare că, uneori, aceştia sunt psalmi în răspăr. Cer iertare pentru greşelile făcute cu voie şi fără voie şi mulţumesc pentru darul de a vedea, darul de a auzi acel cântec fără început şi sfârşit. Cântec murmurat, susurat, bolborosit înlăuntrul meu, transcris pe curat de mâina mea ezitantă, vie, vie încă… Mâină văzută, uneori-adeseori, ca o prelungire a acelui duh de abur, de o blândeţe dezarmant de vie, căreia nu-i dau de capăt, duh, care – atunci când simte că-i sunt atacate, zdruncinate la temelii, terfelite, întinate valorile în al căror aer a crescut, s-a format şi-n al căror aer respiră, mai respiră – simt cum parcă se rigidizează instantaneu şi se transformă în ceva ce seamănă izbitor cu bronzul, topind încă un pic din puţina carne rămasă pe trunchiul acela kafkian, de o vulnerabilitate aflată la limita scandalului ontic. Nu este meritul meu acesta şi nici nu cred că e cazul să vorbim, aici, în aceste însemnări gâfâite, de merit.
Ceea ce ştiu e că nu am decât dreptul de a mulţumi la nesfârşit şi de a cânta, slăvind şi binecuvântând tot ce mi se întâmplă: şi binele, şi răul, şi abisul, şi boala, şi sănătatea fără fisură, şi culmea, şi prăpastia, şi zborul, şi moartea, şi viaţa, şi sufletul, şi nefiinţa, şi surâsul, şi bocetul, şi icnetul, şi plânsul, şi gândul, şi îndoiala, şi versul, şi pauza de respiro, şi spaima de viaţă dintre cărţi, şi împlinirea, şi extazul, şi subterana, şi agonia, dar, mai cu seamă, forţa – un dar, care, uimitor, nu mă striveşte, deşi, ades, abia de mă mai regăsesc pe linia de plutire, care, nici ea, nu-i a mea, nu-i a mea… – uriaşa forţă de a-mi urma Vocaţia, calea, singura cale. Forţa miraculoasă de a rămâne eu însămi – e, probabil, lucrul cel mai greu din lume – lunecând de pe coama unei limite pe culmea monoton încinsă a alteia, într-o lume, în care totul rămâne a fi, în esenţa esenţelor, iubire, lumină, binecuvântare, misie, rugăciune şi viaţă. Viaţă trăită între lumi ca un miracol, ca un dar unic, fabulos, sublim… Şi ardere. Ardere de tot. Un dar care îţi taie respiraţia şi te întoarce cu inima, cu faţa, cu fiinţa întreagă spre El, Stăpânul, singurul, care – e de mirare – te mai întârzie aici, în palma-i enormă, încă te mai întârzie şi ştie, da, ştie că în fiinţă şi-n nefiinţă îl vei urma. Îl vei urma…
