Din primii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, s-a simţit un suflu nou în cultură. Problemele culturale au devenit însă mult mai complexe şi, totodată, clasa politică a vremii a conştientizat locul lor important în procesul de constituire a statului naţional şi modern. În Principatele Unite, cultura ajunsese un bun comun al muntenilor şi moldovenilor. Nu mai aveam de-a face cu două state separate, ci cu un singur stat unit şi lucrul acesta a avut fireşti consecinţe
Academia Română se confundă cu naţiunea română şi istoria ei s-a dezvoltat în cadrul celei
a României moderne şi contemporane. În procesul ei de devenire se reflectă cel al ţării înseşi, cu biruinţele şi momentele de înălţare, dar şi cu încercările, suferinţele şi căderile. Sub cupola ei, s-au succedat în timp cărturarii şi marii creatori ai naţiunii, au răsunat cuvinte devenite nemuritoare, s-au afirmat idei scânteietoare, au fost prezenţi şi mulţi învăţaţi şi chiar diriguitori ai lumii. Academia Română este, într-un fel, o nestemată preţioasă, un punct de reper, de constanţă şi stabilitate.
Dan Berindei
Premisele constituirii societăţii academice în cadrul statului modern român
Unirea şi formarea statului naţional au creat multiforme posibilităţi de dezvoltare. Organizarea unei noi vieţi, care se remarca în toate domeniile, nu putea rămâne fără urmări pentru cultură. De altfel, trebuie menţionat că personalităţile culturale, cu rare excepţii, s-au aflat în fruntea luptei pentru desăvârşirea Unirii şi pentru noua organizare a statului. Din primii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, s-a simţit un suflu nou în cultură. Problemele culturale au devenit însă mult mai complexe şi, totodată, clasa politică a vremii a conştientizat locul lor important în procesul de constituire a statului naţional şi modern. În Principatele Unite, cultura ajunsese un bun comun al muntenilor şi moldovenilor. Nu mai aveam de-a face cu două state separate, ci cu un singur stat unit şi lucrul acesta a avut fireşti consecinţe. În Transilvania, avântul cultural era, de asemenea, mai accentuat, simţindu-se în mod sporit nevoia unei 
dezvoltări puternice a culturii naţionale şi moderne. Democratizarea vieţii instituţionale, cuprinderea mai largă în ansamblul de procese sociale a unor categorii până atunci ignorate sau minimalizate, au contribuit, totodată, la progresul culturii şi, mai ales, la creşterea ariei ei de acţiune în societate.
*
În atmosfera vremii, când statul naţional s-a constituit şi apoi s-a desăvârşit instituţional, în animaţia ce fiinţa în domeniul culturii, problemele limbii, prezentate încă din primele decenii ale secolului, nu puteau lipsi. Mai mult ca oricând, se impunea necesitatea unificării şi ordonării limbii. În direcţia aceasta, introducerea alfabetului latin însemnase un pas înainte. În şcolile din Ţara Românească, măsura fusese luată treptat încă din 1853; în schimb, în Moldova se întâmpinaseră în această privinţă greutăţi mai mari. După întemeierea statului naţional, introducerea alfabetului latin a tins să se generalizeze. În corespondenţa ministerelor, alfabetul chirilic şi chiar şi cel de tranziţie au fost înlăturate. Pe de altă parte, la 11/23 iulie 1859, Comisia Centrală a adoptat, pentru protocoalele ei, tiparul cu litere latine. De asemenea, la 10/22 august 1859, „Monitorul oficial al Ţării Româneşti” începea să tipărească decretele cu litere latine. An de an, s-a desăvârşit procesul de trecere de la alfabetul de tranziţie la alfabetul latin în publicaţiile oficiale, ca şi în cărţi, deşi încă prin 1865 se mai tipăreau cu litere chirilice suplimentele din „Monitor” adresate satelor.
Problemele limbii se făceau prezente şi prin numărul mare de dicţionare, care se tipăreau în acei ani. Sunt unele dicţionare cu titluri semnificative, ilustrând tocmai procesul de dezvoltare a limbii şi acest moment de cotitură pe care ea îl trăia. În 1860, V. Popescu şi E. Protopopescu au publicat un Dicţionar de ziceri străbune uzitate în limba română. Tot ei au publicat, peste vreo doi ani, în 1862, un dicţionar intitulat Nou dicţionar portativ de toate zicerile radicale şi streine reintroduse şi introduse în limbă, cuprinzând şi termini identifici şi literari. În acelaşi an, un alt autor, G.M. Antonescu, publica un Dicţionar român. Mic repertor de cunoştinţe generale, coprinzând vorbe streine cu etimologia, termeni tehnici, numiri proprii, noţiuni historice ş.c.l.. De altfel, în ceea ce priveşte dicţionarele, în afara publicaţiilor amintite, s-au tipărit şi altele, atestând legătura ce încerca să se facă între limba română şi limbile apusene şi îndeosebi limba franceză, ale cărei influenţe se resimţeau puternic. De pildă, în anul 1863, a apărut un dicţionar româno-francez, al lui Raoul de Pontbriand, care s-a bucurat de sprijinul statului şi, tot în acelaşi an, Alecsandri (V. Mircesco) publica la Paris lucrarea Grammaire de la langue roumaine.
Constatăm, în această vreme, şi o vie activitate publicistică legată de problemele lingvistice. De exemplu, în 1865, a apărut, în „Aurora română”, chiar şi o noveletă intitulată Despre limba română. Câteva cuvinte semnificative ale lui Gh. Hurmuzaki, rostite în legătură cu o scrisoare a Asociaţiei române de la Arad, merită, de asemenea, a fi reţinute, ele ilustrând importanţa dată de contemporani problemelor de limbă. Iată ce spune Hurmuzaki: „Unitatea poporului în limbă şi literatură e legea supremă… Poporul român respinge toate încercările făcute spre a răsturna, fără necesitate, unitatea limbii”. În 1869, tot Gh. Hurmuzaki scria: „Nu destul că ne-a separat soarta, noi nu voim să recunoaştem că noi înşine, cei ce scriem, rădicăm, de bună voie, în toate zilele, în limba noastră cea comună noi podeţe de despărţire între noi şi între ei”.
Chestiunea limbii apare în aceşti ani, de altfel, ca şi mai înainte, dar poate mai accentuat, ca o problemă care priveşte pe toţi românii, indiferent de hotare. Conlucrarea românilor din diferi
tele provincii se remarcă mai mult ca oricând. În „Ateneul român”, revista ieşeană din 1860, a fost prezentată, la rubrica Curieriu literariu, lucrarea lui Gavriil Munteanu, directorul gimnaziului român din Braşov, intitulată Gramatica română. Se sublinia, cu acest prilej, ca un lucru pozitiv, adoptarea de către profesorul ardelean a ortografiei Eforiei Şcolilor din Bucureşti. „Astfel – se însemna în revistă – curând se va scrie în acelaşi mod peste Milcov, ca şi la Braşov; iată un pas mare”. Ceva mai târziu, tot în „Ateneul român”, se republica, după „Revista Carpaţilor” din Bucureşti, articolul Ortografia Ardealului, studiu privind „rezultatul comisiunii instituită, în cele de pe urmă luni ale anului din urmă, de guvernul austriac din
Transilvania, pentru stabilirea ortografiei române în Ardeal”. În ceea ce priveşte pe Gavriil Munteanu, acesta a fost unul din colaboratorii „Revistei române” de la Bucureşti, în care i s-a publicat articolul Miliţia română (în 2 părţi) şi, după aceea, articolul Purismul în limba română.
În foile de peste munţi se găsesc, de asemenea, prezente problemele limbii. În „Amicul şcoalei” se publică, de pildă, în 1861, un articol reprodus din „Naţionalul” de la Bucureşti (foaie întemeiată de V. Boerescu) datorat lui I. Circa şi intitulat Observaţiuni generale asupra limbei române şi dizertarea asupra ei. În Transilvania, în general, se constata o activitate mai intensă, mai vie, în jurul problemelor de limbă, dar această activitate era, totuşi, în bună măsură sterilă, fiind orientată în direcţia curentului latinist şi a şcolii etimologice, lucru care paraliza o reală şi sănătoasă dezvoltare a filologiei.
În această nouă perioadă de progres, se remarcă noi elemente în viaţa culturală a statului român. Dacă încă din 1834 dr. Cihac anunţa deschiderea unui curs public de istorie naturală, problema cursurilor libere nu se va pune cu acuitate decât în perioada Unirii. La Bucureşti, ele au fost iniţiate de doi străini, legaţi însă strâns de viaţa şi de cultura poporului român: Ulysse de Marsillac, care a inaugurat, la Sf. Sava, cursuri de literatură franceză (din anii 1855 şi până în 1864), şi Carol Davila, care, tot la Sf. Sava, a ţinut prelegeri cu caracter ştiinţific, între anii 1857 şi 1859. La Iaşi, primele cursuri libere din această perioadă au fost cele inaugurate de Şt. Micle, în primăvara anului 1858, el predând publicului noţiuni de fizică. Mai târziu, în 1859, la cererea lui Dimitrie Miclescu, ministru pe acea vreme, s-a deschis un curs public de contabilitate, de economie politică şi de finanţe, curs pentru ţinerea căruia a fost însărcinat Ion Ionescu (de la Brad) (decret domnesc din 19 septembrie 1859). Cursurile ţinute ori conţinutul lor nu au fost însă pe placul ministrului, iniţiatorul cursului, şi de aceea, în scurtă vreme, Ionescu a fost suspendat din activitate şi înlocuit cu un anume Măndinescu, care n-a putut face faţă cerinţelor unor astfel de prelegeri.
Un element nou în cultura timpului este şi atenţia arătată faţă de muzee. În primăvara anului 1859, generalul Mavros a dăruit statului o colecţie de antichităţi şi monede, punând bazele (după M. Ghica) viitorului Muzeu de Antichităţi. De altfel, în perioada care ne interesează s-au făcut şi unele cercetări arheologice, ele fiind întreprinse mai ales de Bolliac, Odobescu şi de maiorul Papazoglu. Tot în 1859, guvernul piemontez a dăruit o colecţie de animale şi de minerale Muzeului de ştiinţe naturale din Bucureşti (întemeiat, în forme incipiente, câteva decenii mai înainte). În sfârşit, în ultimii ani ai domniei lui Cuza muzeele vor cunoaşte o înflorire deosebită.
Un aspect nou al vieţii culturale îl constituie şi premiile literare, menite să dea un impuls activităţii pe acest tărâm, care au reprezentat o încurajare pentru oamenii de cultură. În 1859, Grigore Brâncoveanu a instituit un premiu de 300 galbeni, care urma să fie dat la doi ani o dată pentru cea mai bună carte „originală românească de interes naţional românesc”, privind domeniile cele mai diferite: istorie, geografie, statistică, industrie, comerţ sau agricultură. Pentru anul 1860, s-a pus la concurs subiectul Tratat despre coloniile romane din Dacia. În Moldova, Adunarea a înscris în bugetul pe 1860 premii pentru cele mai bune lucrări privind „dezvoltarea limbii române”; iar în Ţara Românească s-au prevăzut, în acelaşi an, patru premii de câte 100 galbeni, pentru cei ce vor alcătui „patru cărţi în trebuinţa şcoalelor comunale”. Tot în 1860, Scarlat Rosetti a instituit un premiu „pentru lucrarea unei istorii a românilor”. În anii următori, neîncetat se vor da astfel de încurajări sub formă de premii, ca şi sub forma cumpărărilor masive de cărţi de la autori, în vederea distribuirii lor ca premii şcolare. Dosare din fiecare an, aflate în fondul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, atestă dezvoltarea acestui aspect al vieţii culturale.
Înflorirea presei periodice, care se remarcă tot în aceşti ani ai Unirii, s-a răsfrânt şi asupra publicaţiilor periodice de natură culturală. Între periodicele ce au apărut în această vreme, merită a fi menţionate următoarele: „Muzeul naţional”, „Amicul familiei”, „Albumul literar”, „Instrucţiunea publică”, „Isis sau Natura”, „Revista Carpaţilor”, „Ateneul român”, „Revista română” etc…
*
Tot în primii ani ai domniei lui Cuza, s-au organizat societăţi sau grupări ştiinţifico-culturale, care îndeplinesc, pe de o parte, unele funcţii noi, iar, pe de alta, par a prevesti organizarea mai complexă a viitoarei academii. Cea dintâi trebuie menţionată Societatea Ateneului Român, înfiinţată la Iaşi, în toamna anului 1860. La 15/27 septembrie 1860, a apărut, în capitala Moldovei, primul număr din publicaţia „Ateneul român”, care era „redeasă de mai mulţi profesori ai şcoalelor publice din Moldova”. Este semnificativ faptul că motto-ul la precuvântare era următorul: „Literile sunt expresiunea societăţii” (Seneca). Peste câteva numere, noua revistă anunţa că urma să se transforme în „organul unei mari asociaţiuni ştiinţifice literare, al caria nume îl poartă”. Începând cu nr. 7 din 12 noiembrie, revista a apărut ca „organul societăţii literare, artistice, ştiinţifice, cu numele ei”. În acelaşi număr, se anunţa că se aleseseră de către noua societate ca redactori ai periodicului ei: Strat, Mârzescu, Missail, Z. Columb şi V. A. Urechiă. Într-un discurs al acestuia din urmă, rostit în 1894, se spunea că Ateneul român de la Iaşi fusese organizat în 1860, la „îndemnul” lui Kogălniceanu.
Statutele noii asociaţii indicau că „Ateneul este o societate esclusiveminte literară, ştiinţifică şi artistică” (art. 1). Aceleaşi statute mai dezvăluie că membrii Ateneului urmăreau „prin mijlocul discuţiunii şi al lecturii”, de a-şi adăugi cunoştinţele şi de „a le răspândi prin gazete, foi periodice, cărţi şi corespondenţe cu ateneele din Turin, Madrid şi Paris” (art. 2). Articolul următor arăta că Ateneul avea trei secţii: una de ştiinţe morale, politice, alta de ştiinţe naturale, fizice şi matematice şi a treia de literatură şi de belle-arte. În sfârşit, „alt articol semnala că în asociaţie puteau intra, în afara profesorilor, inginerii, arhitecţii, scriitorii, juriştii, teologii, medicii şi artiştii (art. 17)”.
„Ateneul român” nu va avea, în această formă de organizare, o lungă perioadă de vieţuire. Foaia va fiinţa în cursul anilor 1860 şi 1861, la ea colaborând oameni de cultură ca: Mihail Kogălniceanu, A. Papiu-Ilarian, S. Bărnuţiu, Hasdeu, Filaret Scriban, poetul G. Tăutu, artistul Bardasare-anaiteanu, istoricul Urechiă, fabulistul Donici. Dar, spre sfârşitul anului 1861, în urma unirii politico-administrative a Ţării Româneşti cu Moldova, o bună parte din membrii societăţii înfiinţate în 1860 şi chiar din redactorii revistei s-au strămutat la Bucureşti, şi în primul rând Vasile Alexandrescu-Urechiă, animatorul atât al revistei, cât şi al societăţii. Odată cu ultimele luni ale anului 1861, „Ateneul Român” de la Iaşi şi-a încetat existenţa.
Într-un număr din luna martie 1861 al „Ateneului român”, s-a redat un prospect al „Revistei române” cu următoarea introducere: „Trebuinţa simţită de membrii societăţii Ateneului la fundarea acestei foi nu era numai o trebuinţă individuală, simţită numai de ei. Fiece zi ce trece vine a-i convinge că nu s-au înşelat. Lipsa ce are ţara noastră de foi în care să se facă măcar un cât de mic pas spre a ieşi din letargia literară în care zăcem de câtva timp, setea de cultură şi de cunoştinţă, simţindu-se la Bucureşti, ca şi la Societatea Ateneului Român, avem plăcerea de a publica mai jos prospectul unei noi publicaţii, «Revista română»…”.
Această „Revistă română”, pe care o anunţa Ateneul din Iaşi, a reprezentat un moment important în dezvoltarea culturii din timpul anilor Unirii. Ea a apărut la Bucureşti între anii 1861 şi 1863. Găsim în paginile acestei reviste un serios nivel ştiinţific, scrieri ale unor mari dispăruţi ca Nicolae Bălcescu, ca şi ale unor poeţi şi literaţi consacraţi: Vasile Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Nicolae Filimon, Ion Ghica etc. Această publicaţie era pătrunsă de noul suflu al generaţiei care abia se ridica în 1848 şi se călise în emigraţie, sub influenţa lui N. Bălcescu. Este vorba mai ales de grupul parizian de la „Junimea română” din 1851. Reîntâlnim acum, în paginile „Revistei române”, pe Alexandru Odobescu, pe George Creţeanu, pe Panait Iatropol, pe Dimitrie Berindei, toţi colaboratori ai efemerei publicaţii din 1851. Lor li se alătură un însemnat contingent de tineri, ca: Pană Buescu, C. Aninoşanu, I. Fălcoianu, Radu Ionescu, Grigore Cobălcescu, Emanoil Bacaloglu şi mulţi alţii. Deşi afirmau că se vor feri „de orice spirit de partid”, organizatorii, conducătorii şi colaboratorii „Revistei române” se găseau situaţi pe poziţii înaintate, militând ardent pentru progresul culturii naţionale.
De numele multora dintre colaboratorii „Revistei române” se leagă şi întemeierea, cu rezultate totuşi destul de modeste, a unei Societăţi de Ştiinţe. Aceasta a luat naştere la începutul anului 1862, din iniţiativa a 16 persoane. Statutele ne dezvăluie următorii membri fondatori: D. Ananescu, Const. Aninoşanu, P. S. Aurelian, E. Arion, dr. Iulius Barasch, E. Bacaloglu, Dim. Berindei, M. Capuţineanu, Ioan Fălcoianu, Pană Buescu, dr. I. Felix, col. Tobias Gherghel, dr. Panait Iatropol, maior G. Manu, D. Manovici şi dr. N. Turnescu. Tot statutele ne arată că scopul societăţii era „de a contribui la cultura şi progresul ştiinţelor în România”. Ea trebuia să lucreze pentru început cu o singură secţie, privind ştiinţele matematice, fizice şi naturale (art. 5).
Societatea de Ştiinţe urma să-şi înceapă lucrările, potrivit statutelor, la data semnificativă de 24 ianuarie 1862, data unificării depline, pe tărâm politic, organizatoric şi administrativ, a Principatelor. Este interesant faptul că în intenţia fondatorilor, societatea trebuia să mai aibă menirea de a fi popularizatoare de cunoştinţe, prin aceasta Societatea de Ştiinţe de la Bucureşti apropiindu-se de societatea Ateneului Român, ce fiinţase ceva mai înainte în capitala Moldovei. Lucrul este arătat în adresa pe care o parte din membrii fondatori au înaintat-o ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pentru a obţine aprobarea statutelor. Ei spun: „Formarea unei societăţi de ştiinţe, pentru răspândirea cunoştinţelor, fiind general simţită, am luat iniţiativa a fonda o asemenea societate”. Barbu Bellu, ministrul de care depindea soarta ei, a făgăduit sprijinul său membrilor societăţii „în orice cercetări şi investigaţii vor voi a întreprinde în cercul curat ştiinţific”. Dar activitatea societăţii a fost stânjenită de acţiunea politică a unora dintre membrii săi, pe care îi vom reîntâlni mai târziu în noua societate a Ateneului Român şi care, probabil, încă de acum manifestau un spirit de frondă la adresa domnitorului Cuza.
În Transilvania vor lua naştere primele asociaţii de un caracter stabil şi de o temeinică organizare, pe baze cu mult mai solide decât toate asociaţiile efemere întâlnite în Ţările Române până atunci şi care, în anumite privinţe, anunţau apariţia unei societăţi unitare, a mult aşteptatei Societăţi Literare pentru toţi românii. Aceste asociaţii au fost una din principalele arme de luptă ale burgheziei româneşti din provinciile Imperiului habsburgic, locuite în mare majoritate de români.
Prima asociaţie a fost ASTRA (Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român din Transilvania), socotită cu drept cuvânt, o „întreprindere politică prin cultură”. Asociaţia a luat naştere în primăvara anului 1860, când, la 28 aprilie/10 mai, 176 de cărturari români au înaintat Vienei petiţia pentru aprobare, în termeni „pipăiţi, umiliţi şi respiratori de loialitate” – după cum se exprimă Bariţiu. După multe greutăţi, statutele votate în primăvara anului următor au fost aprobate şi, la 9/21 octombrie 1861, a avut loc, la Sibiu, adunarea de constituire a Asociaţiei. Cu acest prilej, primul ei preşedinte declara: „Maica noastră de acum înainte se îmbracă în haine de sărbătoare”.
Cea dintâi adunare generală de lucru a noii asociaţii a avut loc la Braşov, în 1862. Aici, Şaguna, în calitate de preşedinte, a schiţat un program vast în care, pe lângă preocupările literare şi culturale, au apărut şi unele preocupări de ordin economic. Alexandru Odobescu, martor şi participant la această adunare, va critica în „Revista română” atitudinea rezervată a lui Şaguna, explicabilă prin poziţia sa prudentă faţă de Curtea de la Viena. În adunarea din 1862 s-a hotărât înfiinţarea a trei secţii: cea de arheologie, cea istorică şi cea fizico-naturală. Această împărţire în secţii pare a prevesti viitoarele subîmpărţiri ale Societăţii Academice. Tot la Braşov se adoptă de către Asociaţiune un sistem ortografic etimologic, lucru criticat de Odobescu, el semnalând primejdia ruperii unităţii limbii. Cu toate lipsurile care îl supărau pe Odobescu, neîndoielnic că Astra a jucat un rol de seamă în acei ani, atât în ceea ce priveşte problema naţională, cât şi în privinţa problemelor legate de dezvoltarea culturală a poporului român din Ardeal. De însemnătatea ei îşi dădeau seama conducătorii acestuia. În 1864, preşedintele Asociaţiunei scria lui Bariţiu: „Să nu lăsăm să apună «Asociaţiunea» noastră, să o susţinem cu toate braţele, încât, dacă s-ar întâmpla să pierdem toate celelalte drepturi la câte ne bizuim, să rămânem cel puţin cu acest mijloc comun de cultură a limbii şi a spiritelor”. r
■ Fragment din vol.
Istoria Academiei Române (1866–2016),
Editura Academiei Române
