Călugărul îşi făcu de trei ori semnul crucii şi se întinse peste pajiştea uscată de la piciorul turnului. Era prea obosit să înceapă imediat urcuşul. Plecase de cu seară din sihăstria lui aflată la poalele Ceahlăului însoţit de doi câini pe jumătate sălbăticiţi şi sprijinind pe spinare o desagă în care înghesuise câteva fructe şi bucăţi de pâine. La lăsarea întunericului, continuase să urce fiindcă cunoştea potecile. Şi mai erau şi câinii care‑i alergau dinainte, mai familiarizaţi cu drumurile de munte chiar decât omul lui Dumnezeu.
Omul lui Dumnezeu!… Simţi fiorul fricii, privind peticul de cer iluminat puternic de stele, între două culmi. Nu se mai putea numi astfel din momentul în care se hotărâse să‑şi părăsească firida din stâncă care‑i ţinuse de adăpost atâţia ani; din adolescenţă sau tinereţe, nu‑şi mai aducea aminte… N‑avea tovarăşi. Călugării ceilalţi, câţi mai rămăseseră, se oploşiseră la mânăstirea din căldarea Ceahlăului, în chilii zidite în pripă. Nu i‑a urmat. Auzise că sunt batjocoriţi şi exploataţi de un stareţ bătrân, îndemânatic la vorbe şi iute la mânie… Preferase să rămână în firida lui, în apropierea stânelor de oi, hrănindu‑se cu pâinea căpătată şi fructele pădureţe, aflate îndestul. De laptele şi brânza dăruite de oieri nu s‑a atins niciodată. Omul lui Dumnezeu, cum i spunea şi cum credea că este…
Ispita se ivise după mai bine de doi ani de singurătate. Fraţii săi de la mânăstire încetaseră să‑l mai vadă şi să încerce să‑l determine să li se alăture. Stareţul avea toane, dar, până la urmă, te obişnuieşti cu toate. Iar zeama caldă cu varză şi ceapă – meniul aproape zilnic – nu este de lepădat. Nu l‑au convins…
Ispita a coborât la poalele Ceahlăului odată cu turmele. Într‑o seară, la una din stâne, oierii povestiră că unul de‑al lor, dintr‑un sălaş de dincolo de munte, le vorbise despre comoara din turn… Un turn dăinuind de secole şi bântuit de diavol – versiunea călugărului. Altfel, de ce nu s‑a clintit de pe el nicio piatră?… De ce, în jurul lui, nu creşte iarba şi pământul are culoarea cărbunelui?… Oierii au râs, dar nu l‑au luat în batjocură. Era monah şi‑l respectau, în felul lor… Şi‑au văzut de poveştile auzite, ignorându‑l… Oierii, vecinii lor de dincolo de munte, îşi înmulţiseră turmele, înfruptându‑se din comoara din turn. Nu conta cine le‑o scosese în cale: Dumnezeu sau dracul…
În cele din urmă, călugărul hotărî să‑şi încerce norocul. Iată‑l, urcând muntele anevoie; iată‑l, făcându‑şi gânduri că îi va trebui câteva ceasuri bune să reuşească să urce scările prăbuşite ale turnului, mai mult târându‑se în genunchi printre sfărâmăturile de piatră şi ţărâna care umplea aerul cu un praf cenuşiu la fiecare atingere. Era însă hotărât să nu se dea bătut. Trebuia să urce…
Lăsă traista în voia câinilor, care n‑aşteptară ca el să se îndepărteze. O hărtăniră, în căutarea bucăţilor de pâine, al căror miros stârnise în ei foamea. Bătrânul călugăr le făcu cu mâna. Poate într‑o altă zi le va oferi şi altceva în afară de pâine… Începu urcuşul…
În mod deliberat, până la miezul nopţii nu se opri măcar să‑şi tragă răsuflarea. O voinţă puternică, pe care nu şi‑o bănuise niciodată, pusese stăpânire pe el. Ceva mai presus de credinţa în Dumnezeu, în singurătate; ceva mai presus de lepădarea de oameni, când alesese pustietatea munţilor. Visa comoara. Îl aştepta în micul amfiteatru circular din vârful turnului. Habar nu avea în ce consta. Cuvântul, auzit din gura oierilor, născuse în el un fel de magie cu efecte miraculoase şi aproape de neînfrânt. Nu ceruse lămuriri. Ar fi trezit suspiciuni, ironii, îndoieli. Învăţăturile lui, menite să provoace iluminare sălbaticilor păstori, ar fi fost luate în derâdere. Dar comoara exista. După zile de tăceri şi nopţi răvăşite de vise haotice, el însuşi a început să se îndoiască de fantasmele care‑l vizitau în pustietate, încurajându‑l să creadă în purificarea prin abstinenţă de la lucrurile lumeşti. Nu dintr‑odată. La început, a hoinărit fără măsură în sine însuşi. Pe urmă, s‑a rătăcit. Epuizat de drumul ce‑i fusese singura ţintă în sihăstrie, s‑a decis să nu‑l străbată până la capăt…
Se lumina de ziuă. Curând, putu desluşi ce cuprindea rotonda din vârful turnului. Observă în mijlocul încăperii cripta din piatră pe care îşi întinsese peste noapte mădularele obosite de urcuş. O criptă?… Nu putea fi un mormânt, turnul nu avea nicio legătură cu sacrul, după câte ştia. Comoara?… Speranţa îi înmuie picioarele. Când reuşi să deschidă cripta, dezamăgirea aproape îl paraliză. Scotoci printre gunoaiele dinăuntru, dar în afară de vreascuri, în parte distruse de foc, nu află nimic. Cineva, înaintea lui, îşi aflase probabil adăpost vremelnic în turn. Tulburat, se gândi să coboare, când descoperi într‑o deschidere spre afară a zidului un obiect ciudat. Se apropie şi recunoscu un telescop minuscul, asemănător cu acela prin care părintele stareţ Isailă de la Ceahlău se jura că vede carele sfinţilor. O făcea noaptea, când stelele însoţeau carele, ferindu‑le de agresiunea Dihorului Diavolului, ce pândea momentul prielnic să le dijmuiască…
Călugărul crezuse şi nu crezuse povestea. Acum, umbra Selenei întârzia să dispară. Scălda întinderile de cenuşă ale cerului care puteau fi orice: ceea ce mai rămăsese din noaptea abia petrecută sau urzeala norilor, răzbunând‑o, ameninţând cu ostilitatea lor soarele… Pipăi telescopul pe toate părţile. Întâmplarea îl ajută: o luminiţă clipoci, încredinţându‑l că instrumentul optic fusese reactivat. Îşi lipi privirile de oglinda concavă pe care se profilaseră primele semne; un desen neclar, în mişcare. Habar n‑avea că atinsese băierile cerului…
Înconjurat de ecouri, pe care, inexplicabil, nici nu le lua în seamă, călugărul avu revelaţia unei hierofanii inepuizabile: mişcarea ritmică a aştrilor, norii în continuă agitaţie, furtunile, trăsnetul, meteorii, curcubeul alcătuiau o lume halucinantă. Scormonind din memorie învăţăturile patristice, avu credinţa că i se revelează însuşi Dumnezeu, blajin, somnolent, adresându‑i‑se: Pocăieşte‑te, căci s‑a apropiat Împărăţia cerurilor!… Trupul călugărului se scutură, cuprins de friguri ciudate. Brusc, îi trecu prin minte că s‑a lepădat de sihastria căreia îi jurase credinţă pentru comoara din povestea crescătorilor de mioare şi berbecuţi sacrificaţi în ritualurile de împăcare cu Dumnezeu. Revelaţie neagră… Îi urmă un alt gest necugetat: smulse telescopul din chinga putredă care‑l fixa în peretele turnului şi‑l prăvăli în gol. Nu auzi bufnitura instrumentului zdrobit la atingerea solului. În schimb, văzu soarele în două culori: partea luminoasă şi, suprapusă, jumătatea obturată, întunecată. Nu înţelegea. Şi atunci o văzu pe Bendis, zeiţa dacă, despre care ţinutaşii profani din văgăunile Ceahlăului credeau că este zeiţa pădurii, a farmecelor şi a lunii, învăluindu‑l cu o privire neliniştită.
„Îngrozeşte‑te! râse ea sardonic. Ceea ce ai văzut a fost o eclipsă de Soare. Cee ce nu ştii este că eclipsele aduc cu ele războaie, cutremure şi calamităţi naturale… Deschide ochii înainte de a judeca ceva ce mintea ta nu poate să priceapă!…”
Călugărul îi ascultă sfatul, precipitat şi nesigur… Nu‑i fu greu să înţeleagă: visase un vis negru pe care mulţi alţii îl trăiseră în somnul din turn. Dormise câteva ore bune în ţărâna uscată de la poalele turnului şi abia acum avea să‑i treacă pragul şi să urce spre vârf. Dacă era adevărat că în turn se ascunde o comoară, de ce n‑ar fi el norocosul?…
Se hotărî să urce. Se căţără anevoie pe treptele abrupte, ignorând colţarii ieşiţi din pereţii negri şi umeziţi de apa ce izvora din porii deschişi ai pietrei. Nu se îndoia că e semn de la Dumnezeu. În pustietăţile nebântuite nici de animale ale Ceahlăului, el şi fraţii săi îşi potoliseră adesea setea din apa cerului ascunsă în frunze, în scorbură de copac şi chiar în căuşul ars de soare al stâncilor…
Între muchiile fostei ferestre, zări luceafărul purtând peste chip o năframă din mătase cenuşie, care‑i estompa destul de serios strălucirea, şi creând o ciudată impresie de agonie. Şi totuşi, în turn, lumina nu venea de la luceafăr şi nici de la stele. Ridică privirile şi zări în punctul cel mai îndepărtat o flacără mai strălucitoare decât tot ce văzuse până atunci. Aşteptă… Primul gând se opri la o credinţă mai veche, deprinsă în pustietatea Ceahlăului: comorile sunt păzite de diavol. Demonul iadului le indică locul, te atrage spre el şi‑ţi câştigă sufletul… Călugărul simte în spinare baia de transpiraţie rece. Părăsindu‑şi fraţii pentru comoara din turn, a fost, cu siguranţă, părăsit la rându‑i de Dumnezeul rasei sale. Cui să se mai roage?… Să coboare?… În acelaşi timp, flacăra scăzu, se domoli şi continuă să pâlpâie numai pe rotonda din turn. În cadrul de lumină, observă femeia îmbrăcată în negru. O visase cu o noapte înainte şi nu se îndoise c‑o va întâlni în turnul părăsit de însuşi voievodul moldav care‑l hărăzise proscrişilor lepădaţi de legea creştină. Le încredinţase o comoară cu poruncă s‑o apere de lotrii care s‑ar fi aventurat în pustietate. Dacă o vor face bine, cu timpul îi va putea ierta şi aduce în cetate. Surghiunit el însuşi peste Prut, turnul trecuse în uitare; ca şi promisiunea făcută proscrişilor; ca şi ameninţarea lotrilor cărora nu le trecuse prin minte că vor putea afla comori într‑un turn părăsit de oameni… Călugărul auzise povestea, dar n‑o crezuse. Femeia în negru îl vizitase în vis şi în sihăstria crucii. Semn bun! interpretase el puţinele cuvinte pe care şi le mai amintea, trezit din somnul nopţii…
■ Prozator, profesor, eseist
Florin Logreşteanu
