(Continuare din numărul trecut)
Încheiam secţiunea precedentă a cronicii mele dedicată seriei de patru volume a Scriitorilor români de azi, de Eugen Simion, prin relevarea unor constante atitudinale, trei la număr, pe care criticul le urmăreşte consecvent în actul său de valorizare comprehensivă. Două sunt prejudiciante în raport cu opera unui scriitor – subiectivitatea exacerbată, echivalentă cu un cult necontrolat al eului, respectiv cu narcisismul, şi supraestetizarea, unde intră alexandrinismul şi sufocarea literaturii prin intermediul excesului conceptualizant –, cea de a treia dintre ele însemnând spontaneitate, forţă creativă şi participare vie, nemijlocită. Eugen Simion vorbeşte despre această a treia facultate – pe care o consideră esenţială pentru verificarea valorii unei cărţi – numind‑o „carnea” literaturii şi o regăseşte, surprinzător, chiar şi la un spirit eminamente „imperial” şi abstractizant cum a fost Adrian Marino, despre care s‑au formulat şi opinii potrivit cărora a reuşit să scrie o viaţă întreagă despre literatură fără să intre în materialitatea ei freatică, inconfundabilă.
Încheiam precedenta secţiune a cronicii mele cu sugestia că te‑ai aştepta ca autorul să insiste pe conceptualizare şi pe distanţare critică, deci pe un palier normativ detaşat în raport cu operele pe care le investighează, ceea ce, de fapt, nu se întâmplă, imperativul participării relativizând orice atitudine olimpiană. Lui E. Simion îi place să stea în proximitatea imediată a textului, să‑i simtă atât curgerea, cât şi incertitudinile, critica sa născându‑se dintr‑un imperativ al solidarităţii. Mai există şi un alt motiv, nu neapărat extrinsec textului literar, pentru care o face, fiindcă „apropierea de scriitor” îl pune la adăpost de orice ispită abstractizantă de care ar putea fi periclitată propria sa creaţie. Marca identitară a lui E. Simion e reprezentată de o asumare a concretului textului literar, cu întreg arsenalul de comprehensiune participativă pe care acest lucru îl presupune.
Atracţia pentru senzorialitatea „carnală” a literaturii vine, sub aspect programatic, dinspre „plăcerea” enunţată de către Roland Barthes şi dinspre tematismul lui Jean‑Pierre Richard, însă există, în afară de aceste exerciţii de „identificare” cu textura fremătătoare a textului, şi un alt aspect, care include, pe lângă un program profesional identitar, şi anumite limitări premeditate. Scriitori români de azi se caracterizează, dincolo de câteva atitudini definitorii preluate de la Paul Valéry sau T.S. Eliot (conştiinţă autocritică, obiectivitate comprehensivă, absenţa sarcasmului şi a ironiei), prin creditul acordat vocaţiei morale şi estetice care se manifestă în materialitatea intenţională a textului literar. Însă autorul înţelege să păstreze la tot pasul linia mediană a lucidităţii echilibrate şi să nu cedeze unor „capcane” metodologice cum sunt freudismul, jungianismul sau arhetipologia bachelardiană, foarte agreate în perioada sa de formare.
Simion vrea să fie mereu corect sau judicios, cu textul şi cu sine însuşi, dar îşi reprimă ispita de a coborî hermeneutica până la pânza freatică a speculaţiei abisale. Atunci când vorbeşte de Nietzsche la N. Breban, el enunţă doar problema, dar nu se adânceşte în ea. La I. Vinea sunt menţionate amprentele psihanalitice din Venin de mai, însă plăcerea de a păşi pe nisipuri mişcătoare, la care romanul invită, e cu grijă evitată. Regăsesc aici – dar poate că mă înşel – aceeaşi reticenţă pe care am identificat‑o odinioară şi la T. Vianu, care, structural nietzschean fiind, pe o linie stimulată de către prietenul său I. Barbu, a făcut o viaţă‑ntreagă critică literară luptând împotriva demonilor săi de profunzime. E drept, a şi devenit un „tovarăş de drum” al timpului care l‑a ajutat s‑o facă.
Insistenţa pe materialitatea scrisului (pe „carnalitatea” operei) reprezintă, pentru E. Simion, o opţiune metodologică esenţială, fiindcă i‑a îngăduit de timpuriu să se disocieze de suprastructura prejudiciantă a ideologicului, în efortul de a‑şi contura un destin de evaluator exclusiv literaro‑centric. I se adaugă ralierea la un principiu formulat de către A. Malraux (la care mulţi scriitori au revenit), potrivit căruia ideologicul nu reprezintă altceva decât subprodusul unei raportări la istorie. În consecinţă, materialitatea textului literar şi asumarea estetică a istoriei de către protagoniştii literaturii române sunt cele două valori axiale pe care medalioanele critice din Scriitori români de azi se bazează. Se poate observa la tot pasul efortul hermeneutic pe care E. Simion îl întreprinde pentru a ajunge la ele. Cu expresia lui G. Grass, el „descojeşte ceapa”: textele dau la o parte „învelişuri” distorsionante de ordin ideologic sau estetic, unele aparţinându‑le chiar criticilor din proximitate, deconstruiesc prejudecăţi sau etichete pripite, sfârşind prin a propune evaluări obiective, epurate de excrescenţe. Aşa se explică marele succes de care seria de volume s‑a bucurat în universităţi sau în licee, ele propunând un model de abordare eliberat de orice derapaj alexandrinizant.
Ducerea la bun sfârşit a acestor trasee disociative e exemplară, mai ales dacă ţinem cont de faptul că, în primele decenii de după preluarea puterii de către comunişti, numeroşi scriitori au cedat ispitei ideologicului şi şi‑au vândut talentul pe mărunţişuri. Simpla rostire a unor nume a generat la timpul respectiv oripilare, unilateralizarea fiind la fel de vizibilă şi în zilele noastre. Mai poate rămâne cineva senin atunci când vine vorba de duplicităţile strategice ale lui E. Jebeleanu sau ale lui M. Beniuc, cel care l‑a caricaturizat pe Blaga în Pe muche de cuţit? În contrapartidă, E. Simion demonstrează calm, aşezat, că obţinem un Jebeleanu plauzibil dacă facem distincţia dintre „poetizarea evenimentului” şi „poezia evenimentului” şi dacă luăm în considerare sinceritatea militantă cu care Jebeleanu se apropie de istoria pe care o acuză că rămâne mereu datoare. M. Beniuc, arată criticul, „…scrie în două registre lirice”, unul existenţial şi un altul ocazional. Cel dintâi, „foarte profund, este expresia unei stări (crize) existenţiale”, poezia fiind concepută ca „o confesiune brutală, o jupuire la rece a pielii de pe celulele vieţii morale”, pe când despre cel de‑al doilea nu prea merită să vorbim.
O sugestie critică foarte subtilă, înzestrată cu caracter de generalitate sintetizează începutul „aventurii materiei” din poezia română a primilor ani postbelici, 1945‑46 (C. Tonegaru, D. Stelaru, I. Caraion, Geo Dumitrescu etc.), întrucât – demonstrează E. Simion – acesta e momenul în care, pe un fond istoric posttraumatic (abia de se sfârşise carnagiul celui de‑al Doilea Război Mondial), poeţii români „deconstruiesc sensibilul” şi sentimentalismul (inclusiv pe cel paradigmatic, post‑eminescian) pentru a ajunge la o lirică a visceralităţii, a organicului detracat şi a corporalităţii convulsionate. M. Blecher poate fi considerat un precursor atipic, deşi nu vine din domeniul poeziei, criteriul de selecţie figurând, în rest, fără greş. E o idee aici care ar merita aprofundată, ridicată la puterea unei eventuale sinteze, mai ales după ce textele exegetice dedicate corporalităţii au ieşit şi la noi de sub incidenţa pudorii şi a cenzurilor odată cu deschiderea ferestrelor spre Occident, în decembrie 1989.
Să reluăm spicuirea unor aspecte relevante. Nichita Stănescu e suspectat, la un moment dat, pentru „serafismul generalizat care tinde să înlocuiască materia cu energia ei”, dar E. Simion îşi laudă pe ansamblu fostul coleg de liceu – portretul introductiv, de rubicond hormonal genial e memorabil! – pentru extaza organicului. Peste tot pe unde identifică un subconştient convulsiv, metamorfic, criticul se opreşte pe îndelete: la Ghe. Pituţ, el detectează o natură foşgăitoare şi „senzaţia acută a materiei colcăitoare”. Ion Gheorghe, îndeobşte marginalizat din cauza exceleselor ontologizant‑ruralizante, devine teluricul rupt de satul în care nu se mai poate întoarce şi protagonistul unei mitologii autohtonizante neguroase, care irupe în existenţă prin intermediul unor „poeme barbare”. Reminiscenţele arhaizante sunt urmărite şi la Marin Sorescu foarte scrupulos, pe nu mai puţin de 53 de pagini, în timp ce „demisionarilor materiei” li se fac portrete lirice foarte exacte, dar expeditive. Bestiarul multor poeţi e analizat atent, împreună cu tot ce e anamorfotic.
Simion nu gustă (surprinzător!) decadentismul decantat în euphorionismul estetizant la reprezentanţii Cercului literar de la Sibiu, cu precădere la Radu Stanca, îl plasează pe Doinaş în categoria clasicismului stratuar asociat uscăciunii cerebrale, pe când A.E. Baconsky e redus la formula baudelairianismului. (Cronologia volumelor nu permite, desigur, acest lucru, dar m‑ar fi interesat o analiză la Biserica Neagră.) Fertilă e, în schimb, abordarea lui Mircea Ivănescu, al cărui Mopete e „un spirit complicat care îmbrăţişează cauza banalităţii”, pe când, în debutul volumului al II‑lea al Scriitorilor…, la Arghezi („poet al profunzimii”) criticul revine la jubilaţia organică, ea fiind valorizată deasupra ideilor, a filosoficului sau a programului umanist cuprinse în Cântarea omului din 1956: „harul vine de la buruieni şi gâze, versul reface un ritm al materiei, materia un ritm al cosmosului”. Doar cu câteva pagini mai devreme, criticul se oprise din nou la „senzaţia copleşitoare de viaţă şi de participare a materiei la o ordine ascunsă în univers”.
Pregnanţa vitalităţii, a forţei creatoare eruptive se află şi în centrul medalioanelor critice dedicate prozatorilor, N. Breban fiind apreciat pentru „învelişurile vitaliste, nietzscheene” ale romanelor din prima fază de creaţie, regretabil fiind doar faptul că analiza se opreşte înainte de Bunavestire. La Z. Stancu, E. Simion apreciază forţa expresivă a pitorescului şi descalifică Rădăcinile sînt amare („punctul cel mai de jos pe care‑l atinge literatura lui Zaharia Stancu…”), dar îi dedică o lectură meticuloasă, dornică de aşteptare, de nu mai puţin de cinci pagini. Lui Geo Bogza i se creionează un portret la limita sublimului („Cuvântul lui, fatal protocolar, s‑a înălţat la metafora marilor, albelor zăpezi”), însă devine imediat limpede neaderenţa criticului la formula epopeică a Cărţii Oltului, a cărei materialitate eruptivă, genealogică e trecută sub tăcere.
Medalionul dedicat lui Marin Preda, foarte bine scris, porneşte în subsidiar de la un pariu personal, întrucât miza textului este aceea a reabilitării critice a volumului 2 din Moromeţii („carte curajoasă şi profundă”), deşi el porneşte de la un inerent alexandrinism repetitiv, datorat în bună măsură complexului de epigonat indus de uriaşul succes al primului volum: „Naraţiunea se complică, numărul focarelor epice creşte, sub presiunea numeroaselor paranteze fraza îşi pierde din fluenţă, devine aspră şi demonstrativă. O anumită crispare a propoziţiilor, provenită din elaborarea lor îndelungată, arată şi o înstrăinare a prozatorului faţă de obiectul naraţiunii.”
Exemplele pot fi continuate, dar spaţiul nu ne îngăduie aici s‑o facem. Vom vedea în numărul viitor al revistei cum funcţionează programul critic al lui E. Simion atunci când el vine în contact cu cea mai insolită provocare a literaturii române de după 1965, şi anume optzecismul.
(Va urma)
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
