„Cu simţurile‑n flăcări”, la nici 23 de ani, intra în arenă Gabriela Melinescu, dezvăluindu‑şi cu francheţe adolescenţa tulbure şi, mai apoi, în alt anotimp, zvâcnirile feminităţii, în clocot senzorial. Lirismul ei confesiv‑jubilativ „transcria” frenetic (nota Mircea Martin), cu sinceritate şi ingenuitate, un cumul de stări, întârziind pasul spre problematizare. Se consuma, mai degrabă, un „ceremonial eterat” al iubirii, sesiza şi Ion Pop, de un dramatism abia schiţat în Ceremonia de iarnă (1965). Dar recepţia, se ştie, a fost entuziastă, emoţională, noua generaţie, descătuşând izvoarele lirismului, fiind întâmpinată euforic. Torentul energiilor tinere, nezăgăzuit, părea a spulbera toate vechile constrângeri, amânând ierarhizările calme.
O senzuală, aşadar, Gabriela Melinescu ieşea „de pe drumul întunericului spre lumină”. Conectată la temperatura trăirilor, presimţind incendiile erotice, reveria şi levitaţia, poeta manifesta prospeţime şi forţă: „pân‑la roşu arde viaţa mea”. Sau: „mergeam pe tot pământul şi visam” (Vis). În aşteptarea miracolului, cu obrajii „bolnavi de dor”, îşi mărturiseşte risipirea fiinţei: „Cineva îmi ia oasele, plutesc / pe marginile prismei de lumină” (v. Hipodrom). Cu o încheiere previzibilă, tangentă idealităţii: „Şi‑ntinsurile lumii hohoteau / de chiotele ritmice de nuntă”. Fiinţele abstracte (1966) deja invocă un tragism latent (timpul, golul, nenumitul), devoalează o feminitate chinuită, căutând adevărul dincolo de fenomenal: „se văd ideile ca terminaţiile unui infinit”. Pentru ca Interiorul legii (1968) să denunţe impasul, relevând esenţele şi implicaţiile etice într‑un mozaic imagistic sedus de abstractizare. Umbra lui Nichita devine tiranică. „Sinele bolnav” stănescian reverberează câteodată în fulguraţii remarcabile („în păsări vedeau ouăle sclipind”), fără a coagula o viziune, aflând reazem în „vocalele curate”. Mirosul care „murdăreşte aerul”, moartea care „face ordine în viaţă”, iubirea, „boala de origine divină”, care îi dă târcoale, o înlănţuie pe poetă în real, chinuită de o intimitate neliniştită şi incertă, pândită de constrângeri. Resuscitând motive din interbelic, Împotriva celui drag (1975) mărturisea, de fapt, obsesia Nichita: „Eu sunt răul care vine spre tine / şi binele pe care îl pierzi”. O vitalitate interogativă, pendulând între real şi ireal, frisonată de nelinişte, se desfăşoară ambivalent; cel căutat şi pierdut, jumătatea mistică, dublul din cer etc., dar şi iminenta despărţire. Acum, poeta care semnase Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere (1972) se consumă în gol; nimicul luceşte, cuvintele par rostite de „o gură de piatră”, se risipesc fără adresant: „pentru nimeni inima de lemn bătea”. Provocatoare, totuşi, cu
„îndrăzneli lascive”, înfometată, cu „trup de electrum”, o nimfă animală care eşuează în discursivitate.
Ruptura (plecând în Suedia) o aruncă într‑un nou infern erotic. Se va căsători cu editorul René Coeckelberghs, se va acomoda „perfect” (crede Marian Popa), va publica, cu deosebire, proză. Jurnalul suedez, început în 1976, narează crud despre condiţia de „ciumată”, hărţuită şi apoi uitată în propria‑i ţară. Devine, aşadar, un nume aproape interzis. Dintre titlurile ivite acolo (cunoscute acasă târziu), amintim: Zeul fecundităţii (1977), Casa de fum (1982), Oglinda femeii (1986) sau Lumina din lumină (1993). Desigur, din producţia prozastică, şi Lupii urcă la cer (tradusă, la noi, în 1993) ori Regina străzii (1997), evocând colorat‑nostalgic, în regim fantastic, lumea bucureşteană (în încremenire, cu dor de ducă) şi momentul „desţărării”. Într‑un timp circular, desfăşurând o lume în descompunere, în care vii şi morţii se amestecă. Din însemnările poetei nu vor lipsi intarsiile livreşti: plimbările lui Strinberg (înzăpezit), recitând versurile lui Thomas Hardy („de pe cealaltă lume”), „gura frumoasă a lui Swedenborg” (din care a tradus Cartea de vise).
Asumându‑şi „destinul mielului”, Gabriela Melinescu se încredinţează Jurnalului, acceptat ca „însoţitor”. De altminteri, în acele fragmente de timp, consemnate cu o sinceritate supravegheată, ea are nevoie de un interlocutor. Văzut ca o „casă a secretelor” (fireşte, dezvăluite), Jurnalul relatează noua viaţă, ruptura, marea iubire consumată, trecutul care nu o părăseşte, tonul astral al limbii materne. Dar şi golul, zilele fade, pierderea rostului, ostilitatea unora. A continua să scrii, notează undeva, ar fi „o obişnuinţă fără profit”. Diarista speră să se cunoască, să găsească un fir, care să o conducă spre propria‑i fiinţă, să‑şi descopere „secretele” tăinuite. Dacă Nichita a învăţat‑o generozitatea şi suferinţa, mentoratul poetic se leagă şi de numele lui Miron Radu Paraschivescu („mai frumoasă şi mai va”), purtând ecouri argheziene şi ermetisme barbiene: „Voi purta lipite peste sânge numai / hainele în care am iubit” (v. Aprilie). Ca dovadă, ludismul, „filosofia” bobinecheriilor, infantilismul umoristic ş.a, întregind un profil complex (artist plastic, traducătoare, prozatoare, ispitită şi de literatura pentru copii), pentru care „lumea pare un crin” sau poartă „miros de rai”. Ori coboară în maleficitate. Prospeţimea paginilor de început, vestind explozia senzorială, se încarcă cu o senzualitate rece, rememorând „splendoarea hibernală” a unui biografism intelectualizat, avid de concepte. Fără a atinge graţia stănesciană, poeta‑luptătoare, trecută prin grele încercări (moartea lui Nichita, a mamei, dispariţia lui René), speră să nu‑şi piardă entuziasmul. Aşteaptă învierea cosmică, după ce a părăsit „paradisul unei iubiri” şi poartă arsurile acelei boli „divine”.
Traiectoria scriitoricească a Gabrielei Melinescu se leagă strâns de istoria personală. Până în 1975 tipărise zece cărţi, aparţinea valului insurgent (întâmpinat euforic) şi refuza, în pofida vecinătăţii contagioase, epigonismul stănescian. Făcea figura unei amazoane capabilă de a explora filonul pitoresc‑balcanic ori argotic, cu irizări onirice, de a se deda jocurilor infantile, de a cultiva barochismul parabolic în exerciţiile prozastice, încercând a transcende realul infestat: „trăiesc cu simţurile atrofiate, / ca armele sculptate pe un scut”. Era vorba, observa Ion Pop, de un „mimetism conştient”. Aici, credem, e marea problemă (hibă) a liricii Gabrielei Melinescu: putinţa de a propune o voce proprie, căutând „melodia sacrală”, adică o melodie‑visiune. Şi tot de aici se trage diagnosticul lui Alex Ştefănescu, drastic formulat, excesiv, nedrept, după care poeta „nu este angajată profund în actul scrisului”, rămânând în faza de prepoezie!
Reîntoarsă în ţară după douăzeci de ani, tipărind la Vitruviu un volum (recapitulativ) de Poezii (1997), autoarea pare a accepta sancţiunea: „Zic adio fraţilor de pâine,/ ei îmi zic mie: te‑ai pierdut…” Între exuberanţa începuturilor şi conştiinţa jertfei (invocată artificios), poeta descoperă viaţa: o „nevăzută scoică”, în care sălăşluiesc contrariile, împăcând demonismul cu serafismul. Viermi „de cleştar”, „îngeri vineţi”, o lumină vânătă care se aşterne peste o lume în somnie, vestind pierzania: „mă duc să mă înghită lumea”. Şi paginile de Jurnal, „la două voci”, încorporând şi scrisorile lui René, captează acest cutremur al fiinţei, suspendată între neliniştea aşteptării şi secretul rezistenţei. Îndemnul ar fi să scape de „întunericul” cuibărit în sine, pentru a se elibera de o existenţă „îngrozitoare”. Înţelegem sisificul efort de a se ţine vie în două culturi; în consecinţă, va nota cu meticulozitate evenimentele culturale, oferind referinţe laconice despre autori şi cărţi. Dar e terorizată de disperare, mărturisindu‑se cu vechea‑i candoare: „disperarea de a nu fi de nici unde”.
Fiinţă excesivă, exprimându‑se „haotic, nebunesc” în lume (cum, deloc spăşită, recunoaşte), Gabriela Melinescu se încredinţează Jurnalului pentru a se ţine în dialog. Scriitura diaristică ne introduce, cât se poate, în labirintul subiectivităţii; dar poeta, dorind a scrie timpul, dezvăluindu‑ne spectacolul existenţial, cu grelele încercări traversate (izolată, tracasată, apoi ruptura şi, după dispariţia lui René, drama singurătăţii) vrea să îl oprească. Descoperind o lume nouă, intrând în ceea ce numeşte „războiul limbilor”, se caută, în fond, pe sine. Scrie cu încăpăţânare dorind a se afla, devenind o altă persoană, amestecată „la jumătate” cu svenskhet. Starea de scris ar închide „poarta realităţii”, ar opri timpul, ne‑ar salva de „blestemul trecerii”. „Cercul luminos” al prietenilor o ajută, dibuie coagularea sensului încercând „a iubi viaţa din nou”. Paginile confesive developează această durere sterilă, paralizia voinţei; pustiită afectiv, „vampirizată”, în destrămare, îşi află reazemul în scris: „nu mă pot odihni decât desenând şi scriind. Restul e întuneric şi haos”. Totuşi, ar râvni „o angajare în inima cuiva”, notează în septembrie 1994. Combustia fiinţială, ardoarea sentimentală, umbra lui Nichita, întâlnirea destinală cu René, comunicarea lor onirică, intensitatea trăirilor din vis o epuizează şi, paradoxal, o întăresc.
Dar jurnalul, redactat cu „premeditare artistică” (insinua Gabriela Adameşteanu) ridică un mare semn de întrebare. Se livrează diarista cu totală sinceritate? „Principial nesincer”, în viziunea lui G. Călinescu sau „luminând opera” pe dedesupt, în optică predistă, Jurnalul, în general, trezeşte suspiciuni. A‑l da la tipar ar fi un nonsens, aprecia „divinul critic”. Iar mareea literaturii confesive, după decembrie ’89, cu inevitabile cosmetizări (ajustări, disculpări, justificări), invită la prudenţă. Nu e cazul Gabrielei Melinescu, deşi freneticul discurs confesiv, amprentat liric, se ficţionalizează. Ea îşi mărturiseşte dualismul dureros, glisant, între viaţă şi scris, caută oameni cu salvatoare „calităţi calorice” şi refuză nombrilismul. „Se predă definitiv Divinităţii”, constata concluziv Viorica Gligor, încercând a înţelege „lumea de dincolo”, după ce străbătuse „grădina întunecată a vieţii”. Iar prietenia cu Dumnezeu, cultivând rugăciunea îi îngăduie să‑şi înfrângă „eul cel mic”, domolindu‑i şi romantismul tumultuos, resimţit ca un „flagel mortal”. Fiindcă, nota poeta (în ianuarie 1994): „a iubi este lucrul cel mai teribil al lumii”, ţinând de un plan cosmic, de neînţeles.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
