A doua zi dimineaţa, în timp ce rămăsesem acasă la prietenii mei, respectând un alt angajament luat prin completarea chestionarului on line impus de autorităţile israelite, şi anume să aştepţi rezultatul testului (abia după ce‑l primeşti, de altfel, ai permisiunea de a părăsi locul şederii declarat, evident, dacă rezultatul e negativ), m‑am convins încă o dată de organizarea fără reproş a autorităţilor locale şi de justeţea alegerii făcute, şi anume: de a reveni pentru a face testul. Punctual, rezultatul scontat – şi aşteptat fără pic de emoţie; am imunitate post‑covid – abia atunci, aşadar, îmi dădea undă verde. Mă bucuram şi mă tot întrebam, amuzându‑mi teribil prietenii: cum am ieşit din aeroport fără să fac testul? În faţa ochilor îmi reapăreau ochii stupefiaţi ai prietenului lăsat singur după ce m‑a văzut la ieşirea din aeroport… Mai târziu aflu că sancţiunile aplicate celor care nu respectă prevederile obligatorii asumate prin completarea chestionarului online sunt usturătoare nu numai din punct de vedere financiar. Riscul este, în asemenea cazuri, să nu ţi se permită să revii în Israel câţiva ani buni. Ieşisem dintr‑o situaţie delicată cu obrazul curat, e adevărat că pusesem pe jar răbdarea prietenului meu israelit, pe care nu‑l voi asculta nici într‑un alt context dilematic, bucurându‑mă de faptul că, iarăşi, mi‑am urmat „cartea firii”.
Impresiile lăsate de micile încercări sau dezagremente se şterg cât ai clipi în timp ce admir şi inspectez conştiincios grădina de vis a Adei Shaulov‑Engelberg şi a lui Haim Rotter, unde văd portocali minusculi din care mă înfrupt, un lămâi care a făcut peste 80 de fructe, cele aflate din cale afară de sus fiind culese graţie îndemânării inventive a lui Haim, o bogăţie îmbucurătoare de muşcate (mov, ciclamen, galbene), inclusiv curgătoare, celebrisimul spor al casei, roze de o varietate ameţitoare, arbore de grepfrut, palmieri enormi, printre ale cărui crengi răsfirate – ca degetele unui uriaş nevăzut – urmăresc de câteva ori, cu respiraţia tăiată, răsăritul soarelui şi ascult cântecele păsărilor, printre care identific pupăza, cu creasta ei extrem de viu colorată şi ciocul prelung, porumbelul şi maiestuoşii albatroşi albaştri. Citesc undeva că pe malurile israelite ale Mediteranei există şi alte specii ca, de pildă, nagâţul sudic, bufniţa albă, numită şi porumbelul păcii sau bufniţa Striga, şoimul roşu, privighetoarea ş.a.
Dimineţile, mai ales, inspectez amănunţit plantele, coloşii de la hotarul minunatei proprietăţi şi inspir adânc aerul salinizat intens: Mediterana e la câteva minute distanţă! Cerul e de un albastru năucitor. Totul e magic. Totul dă buzna înlăuntru cu un aer copilăros şi te pregăteşte, încet, treptat, pentru minunile viitoare, amintindu‑ţi de faptul că trecutul, vorba contelui Tolstoi, este iluzie, iar viitorul – o carte deschisă a misterelor, prezentul însă există cu adevărat, e aici şi acum, deci, bucură‑te! Îmi imaginez, dimineţile, că sunt un delfin, iar ziua e o apă nevăzută, dulce învolburată, în care delfinul care sunt se aruncă vesel, copilăros, în joacă, aproape, bucuros de necunoscutul ce‑l aşteaptă, ca să‑l îmbrăţişeze, binecuvântându‑l cu daruri. Ai, prin urmare, în faţa ta o zi – un dar între daruri; bucură‑te şi trăieşte‑o din plin. Prezentul ca proiecţie a eternităţii şi a frumuseţii, totodată. Prezentul ca un context viu‑perspicace de a dărui cât mai mult din darurile aşezate înlăuntrul tău la naştere şi de a te adânci în apele‑i nevăzute, ca veselii şi copilăroşii delfini în adâncurilor apelor verzi sau albastre. Ca delfinii neastâmpăraţi, ce mi‑au invadat multe poeme…
Deşi am mai stat aici şi odinioară, e pentru prima dată când m‑am apropiat de această urbe ctitorită, între alţii, de baronul Rothschild. Înfiinţat la 1882 de evrei ruşi, descinşi în acest sat din Harkov, care intra, în acele vremuri, în componenţa Imperiului Ţarist Rus, Rishon LeZion e un oraş aflat în apropierea Tel Avivului. Cu o populaţie de circa 250.000 de oameni, astăzi această cetate israelită, la a cărei edificare a contribuit, spuneam, baronul Rothschild, deţine al patrulea loc, după Tel Aviv, Ierusalim şi Haifa. Numele‑i cu o sonoritate melodioasă este, în realitate, un vers din suita cărţilor sfinte iudaice (Tanakh). Semnificaţia numelui oraşului e următoarea: „Întâi sunt ei pe Sion şi voi da un vestitor Ierusalimului”. Ca în fiecare cetate iudaică, centrul istoric păstrează respiraţia întemeietorilor şi, deci, e conservat cu sfinţenie şi periodic restaurat. În afară de Turnul de Apă, Marea Sinagogă, Piaţa Fondatorilor, văzute prin parbrizul maşinii ce mă ducea spre Tel Aviv, acest oraş de o frumuseţe frapantă, rămâne în suflet şi prin celebra promenadă Tayelet Hatnei Pras Nobel, unde vezi cenotafurile laureaţilor evrei ai Premiului Nobel. Marea e la distanţă de câteva minute. E a treia oară că sunt invitată de prietenii mei, admirabilii Ada şi Haim, să locuiesc la ei, în cartierul nobeliştilor. Şi e pentru a treia oară când am parte de surprize. Emoţiile prilejuite de revederea după anii pandemici, cu restricţiile‑i draconice, se sedimentează, puţin câte puţin, aşezate ca într‑un vechi sit arheologic peste bucuriile de acum câţiva ani.
Psiholog cu vocaţie reală, profundă, scriitor bilingv româno‑ebraic, stabilit în Ţara Sfântă acum circa cinci decenii, Ada Shaulov Engelberg e unul dintre puţinii literaţi israeliţi care publică în acelaşi timp aceeaşi carte de proză în limbile română şi ebraică. Prin urmare, e perfect bilingvă, deşi, e adevărat, ebraica a învăţat‑o acum circa cinci decenii, când s‑a stabilit cu familia ei în Israel. Ada e o personalitate extrem de puternică, unul dintre cei mai vii oameni şi unul dintre boierii reali cunoscuţi de mine. Ceea ce mă frapează, de fiecare dată, e generozitatea ei funciară; Ada e cioplită din tagma risipitorilor, aduşi pe lume ca să dăruiască, memorabil fiind modul ei de a oferi şi de a aşeza în pagina realităţii surprizele. După ore de aşteptat în aeroportul românesc, Henri Coandă, şi cel israelit, Ben Gurion, după cina pregătită de mâna ei şi discuţiile ce ne‑au făcut să depăşim simţitor miezul nopţii, această doamnă, brusc, exclamă:
– Mă însoţeşti? Luăm maşina şi… Vei vedea.
Faţa îi radiază de o bucurie molipsitoare, transformată iute în entuziasm de cum vede reacţia, urmată de îndată de o întrebare abruptă, care ceva mai târziu va fi urmată de alta, plămădită din acelaşi aluat al întrebărilor esenţiale:
– Eşti bucuroasă?
Suntem în cartierul Laureaţilor Premiilor Nobel. Promenada şi Aleile Nobeliştilor sunt extrem de frumoase, ample, invadate de briza mării şi, ca în alţi ani, le regăsesc şi, de astă dată, invadate şi de flori de toate culorile curcubeului, ca şi străzile care poartă numele nobeliştilor. Deşi e trecut de miezul nopţii, se vede totul ca în plină zi, ca în Marea Amiază, aproape, iluminatul stradal fiind abundent.
– E prima surpriză, zice prietena mea cu aerul unui puştoaice de şaisprezece ani.
Urcăm în maşină, se deschid geamurile şi în toate mădularele se strecoară briza Mediteranei. Murmurul acestui uriaş simţit de la distanţă ne copleşeşte frumos. Marea, cu toate amestecurile ei de mirosuri, senzaţii, presimţiri, zbuciumuri şi frământări, pe sfert inefabile, laolaltă cu resturile de…
– O simţi? Ne invadează!
Recit în gura mare din Noapte la mare: „Valul mai bate acelaşi./ Raza e trează în turn./ Cald e nisipul pe plaje,/ numai puţin dacă scurm.// Noaptea‑i târzie, de august./ Orele – horele tac./ Cugetul, cumpăna, Steaua/ grea judecată îmi fac.// Murmură dor de pereche,/ Patima cere răspuns,/ Ah, mineralul în toate/ geme adânc şi ascuns.// Sarea şi osul din mine/ caută sare şi var.// Foamea în mare răspunde,/ creşte cu fluxul amar”. Şi tot aşa, până la sfârşit. Tăcerea întinsă, brusc, între noi spune multe. Ada întreabă dacă învăţ poemele. Şi mă aud răspunzând: „Poemele înscrise parcă în ADN se reţin cu bucurie, fără efort”. Am citit‑o, e adevărat, de zeci, de sute de ori până m‑am auzit recitând‑o dintr‑o suflare. E o capodoperă din specia rară a acelor poeme care îţi taie respiraţia.
E noapte. O noapte invadată de lumină. Şi stelele, şi razele, şi nisipul, şi delfinii, totul e din ce în ce mai treaz, mai viu, mai strălucitor. Bucuria se transformă în liman. Un soi de preaplin sufletesc dă peste maluri şi te face să te simţi împăcat cu tine, cu lumea. Cu cerul. Cu marea.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
