Dacă din Antichitate până în Renaştere, arta era asociată cu eternitatea – Museion, templul artelor, existând în afara timpului istoric –, romantismul, poate sub influenţa fenomenologiei hegeliene a spiritului, a întors artele cu faţa către istorie, pozitivismul atribuindu‑le ulterior o geneză şi o funcţie socială. Fenomenologia heideggeriană şi istorismul care au dominat sfârşitul ultimului secol au accentuat tendinţa de a face arta dependentă de percepţie, care se modifică în timp, astfel încât fiecare generaţie trebuie să‑i facă pe creatorii altor vremuri să le vorbească în limba timpului. Un autor a încetat să mai fie un monument pentru eternitate, cum îl definea Horaţiu, devenind o partitură, un potenţial de sensuri dependent de interpret. Apare o nouă direcţia de cercetare menită să reconstituie veşnicul proces de reinventare a autorilor.
La aniversarea celor şapte secole de la moartea lui Dante Alighieri, anul trecut, chiar şi un autor care părea îngheţat pentru istorie în medalionul transcendentalismului medieval a apărut în oglinzile mentale ale unor traduceri şi exegeze mult diferite între ele, menite parcă să împlinească profeţia filosofului Auguste Comte: „Când limba lui Dante şi a lui Ariosto vor fi devenit limbaj universal, după ce a fost limbaj sacru, aceasta va fi câştigat una din calităţile majore ce o califică drept instrumentul superioarei izbânzi poetice rezervate epocii mature a geniului uman. Întrebuinţarea acelei limbi nu se va limita la eforturile excepţionale cerute de eminenţele clerului. Va fi limba folosită de către toţi cei care preamăresc Fiinţa exprimându‑şi emoţiile în particular, ca şi în public. Potenţialul ei muzical va conduce în mod firesc la acea poezie complementară care e familiară tuturor prin educaţie”.
A vorbit însă Dante vreodată doar unor eminenţe ecleziastice? Cronotopul universului său aparţine mai curând lumii istorice. În ciuda cartografiilor scolastice atribuite de critica tradiţionalistă, Divina Comedie e un univers mobil mai curând decât unul eleat: o călătorie în spaţiu şi în timp. Inventând muntele Purgatoriu, Dante echilibrează tectonica unui pământ în care căderea lui Lucifer a creat hăul Infernului. Eroul lumii antice care a călătorit până la capătul lumii cunoscute de ea, Ulise, se opreşte acolo unde noaptea, nu el, vede cele patru stele contemplate aievea pe bolta cerească de Adam şi Eva în Edenul emisferei sudice, înainte de cădere. În Ante‑Purgatoriu, lumea păgână şi creştină se întâlnesc, Dante stabilind continuităţi, analogii şi diferenţe, ca şi cum
ele ar aparţine aceluiaşi cod. Cifra patru ar putea trimite la tetrada (modelul, măsura, scara) Creaţiunii păgâne, dar şi la crucea creştină. Cato, Patriarhul Purgatoriului, schimbă devotamentul pentru iubita păgână, atrăgătoare trupeşte, Marcia, cu închinăciunea către Beatrice – fecioara care guvernează asupra lui din rai. Dante însuşi părăseşte o viaţă de desfătări lumeşti, pornind pe drumul redempţiunii. Această întoarcere, conştientizare a păcatului şi dorinţă de ispăşire, este momentul crucial din existenţa devoţională a catolicului.
Călătoria în timp nu corespunde nici ea unei istorii teocratice (biblice, de la Geneză la Judecata de Apoi), ci calendarului precreştin, al cărui reper e întemeierea Romei. Dante nu îl are ghid pe Aquino, ci pe Virgil, autorul eposului întemeierii Imperiului Roman. O altă progresie ţine de convenţii literare. Infernul este dominat de emblema silva a haosului, dezordinii. Caliope şi restul muzelor sunt invocate în purgatoriul în care adastă artiştii, în vreme ce invocaţia ce precede Paradisul e adresată, ca şi în poezia medievală curteană sau religioasă, Fecioarei Maria. În sfârşit, despre iureşul realităţilor cunoscute de Dante în aerul veşnic mişcător al Infernului s‑au scris tomuri.
Ce a însemnat Dante pentru T.S. Eliot – una din cele mai strălucite minţi ale secolului trecut? Un model care ar trebui imitat de scriitorii din toate limbile. Pentru Eliot, lumea se împarte între Dante şi Shakespeare, un terţ este exclus. Eliot se adresa culturii înalte, modernismului. Dar chiar şi pentru cultura populară dominantă în epoca postbelică, Dante a continuat să fie un cod, precum Biblia, un fond de referinţă pentru arhetipuri ale existenţei şi caracterului uman. În Regele pescar, de exemplu, scenaristul de origine italiană, LaGravenese, inserează citate danteşti în scene ale Infernului interlop newyorkez care contrastează prin plonjonul în adâncime cu suprafaţa calmă şi seninătatea bucolică a musicalului de pe Broadway.
Lista traducătorilor Divinei Comedii din România este lungă şi diversă, suprinzător fiind faptul că prima traducere a fost realizată de o femeie în 1883, Maria Chiţiu, soţia unui avocat din Craiova, într‑o vreme în care femeilor nu le erau deschis porţile învăţăturii. N. Gane din Cercul Junimii şi George Coşbuc sunt urmaţi de traducători de diverse formaţii – universitari sau ei înşişi poeţi: Alexandru Marcu , Eta Boeriu, Marian Papahagi , George Buznea, Ion A. Ţundrea, Răzvan Codrescu. Cristian Bădiliţă şi Geo Vasile îşi publică versiunile opusului dantest în anul comemorării celor şapte sute de ani de la moartea poetului, mulţimea proiectelor determinând guvernul italian să prelungească ceremoniile aniversare şi în anul următor.
Italienist erudit, traducător şi poet el însuşi, Geo Vasile a dăruit limbii noastre o versiune admirabilă, care redă conotaţiile livreşti ale originalului, dar, în acelaşi timp, rezistă tentaţiilor traducătorilor îndrăgostiţi de propriul limbaj mai mult decât de cel al originalului, făcând apel la arhaisme, inversiuni sintactice, italienisme etc. Este o poezie aşa cum o dorea Comte – vorbind în limbajul firesc al emoţiilor, cu o sintaxă de o logică perfectă şi sunând familiar, în ciuda complexităţii hipotactice. Să comparăm, de exemplu, un fragment din Cântul XXXIII, în traducerea inspirată, dar mai liberă a lui George Coşbuc şi versiunea în oglindă a lui Geo Vasile, atent să redea echivalentul citatului lui Dante din Virgil (Enea infandum regina iubes renovare dolorem…), ca şi parabola bobului de grâu ce cade pe pământ fertil aducând multă roadă (Ioan 12:24): Poi cominciò: „Tu vuo’ ch’io rinovelli/disperato dolor che ‘l cor mi preme/già pur pensando, pria ch’io ne favelli// Ma se le mie parole esser dien seme che frutti infamia al traditor ch’i’ rodo,/ parlar e lagrimar vedrai insieme”. Versiunea Coşbuc: „Tu‑mi ceri să re‑nnoiesc o desperată/durere‑a zis, ce firea mi‑o răpune/ gândind‑o numai, nu şi cuvântată!// Dar vorbele de‑aş şti că pot s‑adune// ruşine‑acestui trădător pe care/ îl rod, atunci voi plânge şi voi spune”. Versiunea Geo Vasile: […] el spuse: „Tu‑mi ceri să răscolesc în mine/ dureri fără de leac,/ pe care inima‑mi abia de le mai rabdă,/ numai de mă gândesc, necum să le dau glas;// dar dacă spusa‑mi fi‑va sămânţa‑n care/ va rodi ocara numelui de trădător din care rod,/ o să mă vezi vorbind şi lăcrimând”.
Versiunea lui Marian Papahagi are o evidentă tendinţă de defamiliarizare a limbajului comun şi de arhaizare: „În timp ce‑n jos dau paşii să‑mi ruine,/ în faţă cum mi se vădise nu ştiu, unul muşit de mult de vorba‑şi ţine/ Când îl văzui în marele pustiu,/ Miserere de mine i‑am strigat,/ oricine‑ai fi sau umbră sau om viu”.
Prin comparaţie, limbajul metaforic al lui Geo Vasile se topeşte într‑un idiom omogen de o desăvârşită naturaleţe. „În timp ce eu mă năruiam în vale,/ în faţa ochilor mi se‑arătă deodată/ un suflet părând să aibă glasul stins de prea/ multă tăcere. Văzându‑l eu pe‑acei coclauri:/«Fie‑ţi milă de mine», i‑am zis cu voce tare,// «oricine‑ai fi tu, umbră, sau om adevărat»”.
Cu soluţii de o complexitate care a devenit subiectul câtorva teze de doctorat, traducerile Divinei Comedii nu ne atrag în primul rând prin distilul poetico‑filosofic al discursului medieval structurat pe patru nivele (literal, alegoric, moral, anagogic) şi slujind supremei cunoaşteri a divinităţii. Dacă, aşa cum spune Comte, Dante se adresează emoţiilor noastre ca simple fiinţe umane trăind într‑o lume tot mai expusă demoniei istoriei, aceasta se datorează poate figurii patriarhului Cato din unicul paradis terestru, al artei – romanul Cato, care a ales să se sinucidă decât să se supună dictaturii lui Cezar. Versurile din debutul poemului indică drept prim motiv al scrierii lui dorinţa lui Dante de a‑l face pe poetul păgân Vergiliu să se facă din nou auzit, după tăcerea de secole, deschizând dogmaticul Ev Mediu către titanismul renascentist.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
