La vremea teilor în floare, dacă trec pe lângă clădirea liceului construit de ministrul Constantin I. Angelescu în Buzău, sunt instantaneu transportată în anii petrecuţi între zidurile lui, fără să‑mi mai pară însă a fi zidurile Bastiliei, cum le botezase colegul nostru Măntoiu/ Aşchiuţă. Mi se pare că aud din nou şlagărele adolescenţei mele transmise prin difuzoarele Centrului Militar învecinat, dar mai ales retrăiesc sentimentul acelui anume timp din an: bucuria premiului, ajunul vacanţei, defilarea premianţilor pe scena unui amfiteatru cu fotolii de pluş, asemănător sălilor de teatru luxoase, după cum îşi permisese să construiască acel om politic, în dubla sa calitate de ministru al instrucţiunii publice şi ginere al moşierului multimilionar Monteoru.
Viaţa care curgea la timpul prezent era marcată însă de rigoarea sărăcăcioasă a Epocii de Aur. Din adâncul treptelor de marmură albă ce coborau la demisol, urca mirosul de rântaş al bucătăriei internatului. Elevii erau îmbrăcaţi în serbedele uniforme albastre, ale fetelor semănând unor cămăşi de forţă, iar ale băieţilor, costumelor unor muncitori fruntaşi. Diplomele aveau un desen anost, primitiv, tipărite pe un cartonaş poros. Cât despre buchetele de flori pentru profesori, piaţa de alături nu oferea decât floarea sezonului culeasă din mediul ei natural: martie cu ghiocei, aprilie cu lalele, mai cu trandafiri, iunie cu gladiole. Aceste ultime flori, inodore şi insipide, erau invariabil legate ca nişte sorcove şi îmbrăcate în celofan. Sufletul unui copil nu este înrobit prosperităţii materiale însă. Florile erau valoarea de schimb a râvnitei coroniţe – din flori nemuritoare, pentru a servi şi în anul următor, dacă prisoseau în cel prezent.
Mai important mi se pare acum că, exceptând tinerii cu probleme de dosar, societatea era meritocratică, sărbătorind premianţii şi repartizând absolvenţii în ordinea mediilor. Un invitat de noapte la una din televiziuni, venit recent din America, deplângea oceanul de mediocritate în care sunt împinşi tinerii de sistemul ediucaţional actual, cu programe facile şi grija permanentă de a ocroti amorul-propriu al elevilor slabi, care ar putea fi rănit de cei performanţi, Aşadar, premii şi coroniţe pentru toţi! Cât despre flori, în apa olandeză cu chimicale, cresc în toate culorile: verzi, negre sau indigo.
Evenimentul care a avut loc la Muzeul Naţional al Literaturii Române în ziua de 13 iunie 2023 ar merita să fie trecut în cartea de aur a instituţiei. Nu a fost prezent un Nichita Stănescu, o glorie a literaturii actuale, dar a fost o manifestare a spiritului viu al acestei literaturi întrupat între parantezele a două generaţii. Nu mai puţin de patruzeci şi trei de povestiri fantastice scrise de elevi ai Colegiului Naţional „Cantemir‑Vodă” au fost lansaţi într‑o antologie publicată de Editura Biscara – Himere la răscruce –, unde a apărut şi cartea unei foste eleve a liceului, Angela Dina‑Moţăţăianu: Întâmplări de pe Theia, proză scurtă fantastică.
Aparţinând aceluiaşi gen, cărţile au invitat comparaţii între cele două generaţii, între autori adolescenţi şi maturi, pe lângă firescul impact emoţional pe care îl poate avea acest gest simbolic, transgeneraţional, al comunicării şi empatiei peste timp prin creaţie.
Eram la a treia lectură din proza Angelei Dina‑Moţăţăianu şi îmi exersasem concentrarea de care ştiam că voi avea nevoie la întâlnirea cu o autoare înzestrată cu două ingrediente infailibile ale literaturii de succes: darul invenţiei şi memoria culturală. Întâmplări de pe Theia este o carte care nu propune iluzia unei lumi reale ci universul unei cărţi care începe cu obişnuitul Cuvânt-înainte. Nimic neobişnuit, numai că acesta nu aparţine unui critic, nu este un paratext, ci este scris chiar de autoare, servind ca povestire‑cadru.
Numele Theia este atât de încărcat de simboluri încât doar data recentă a lansării sale – anul 2000, de către cercetătorul A. N. Halliday – face să nu fie un loc comun al imaginarului literaturii. Numele aparţine unei planete din istoria protopământului, despre care se crede că ar fi lovit Pământul, din coliziune născându‑se Luna – planeta imaginaţiei. Theia este o zeiţă a generaţiei titanilor, mamă a Selenei şi soră a Soarelui şi Aurorei – acoperind, aşadar, toate ipostazele luminii şi figurând în două câmpuri semantice: al creaţiunii mitice şi al scenei narativităţii, autoarea imaginându‑şi că, în cădere, stiloul sparge podeaua din care se iveşte planeta Theia cu fiinţele care o locuiesc. Alegoria genezei textuale a universului ficţional este suprapusă procesului alchemic de epifanie a spiritului, căzut în materialitatea literei tipărite. Fiind un revers imaginativ al unei comogonii, succesiunea culorilor parcurge în sens invers spectrul luminii, de la violet la albul luminii‑sinteză. Verde‑galben‑roşu‑alb argintiu este şi coloristica procesului alchemic, de revelaţie a pietrei filosofale (argentum‑vitae).
Ce poveşti găzduieşte Theia? Sunt complementare poveştilor Pământului, evenimente reale, uneori subiecte în presă, alungindu‑şi umbre diforme în zona fantasticului, dar nu într‑un regim aleatoriu, ci mai curând alegoric.
Operatorii fantasticului sunt transferuri ontologice între real/ textual, real/ supranatural, uman/ postuman, cibernetic, salturi peste timp.
Problemele etice, de conştiinţă, codifică întâmplări din lumea pe care o cunoaştem, proiecţia în fantastic interpretând alegoric scenele şi caracterele. Asistăm la o farsă pusă la cale de un politician a cărui carieră chiar este o înlănţuire de farse. Comportamentul său este pragmatic, vizând un scop propagandist, situat dincolo de faptul nud. Se internează pentru a demonstra încrederea în sistemul spitalicesc din ţară, iar aici îi vine ideea să îşi schimbe locul din salonul de lux cu un bolnnav care îi seamănă ca o sosie dintr‑un salon pentru oameni simpli. Cunoaşte mizeria în care sunt brutalizaţi aceştia, în vreme ce sosia sa, asaltată de ziarişti, dă la iveală adevăruri ascunse ale vieţii politice. Din dorinţa de răzbunare pentru că îşi pierduse slujba de la combinatul chimic închis de protagonist, un infirmier îl otrăveşte şi fuge către graniţă. Adevăratul potentat este declarat mort, protestele sale privitoare la propria identitate câştigându‑i internarea într‑un spital de boli mintale. Scenariul este de basm, iar autoarea nu face greşeala de a‑l trece drept real. Se dovedeşte că toată întâmplarea fusese o întrecere pe tema dublului între două entităţi cibernetice, caracterul mecanic al relaţiilor umane (servilismul doctorilor faţă de cei sus-puşi, căsătoria din interes a unor femei, obsedate apoi de soarta testamentului, ţesătura de minciuni a vieţii politice care nu este o chestiune de ideologie, ci pură propagandă printre votanţi) fiind astfel comentat prin povestirea‑cadru plasată la final pentru a nu micşora impactul povestirii înrămate. Iată o nouă faţă a temei dublului, care a cunoscut o prodigioasă carieră în literatură: mentaliza, scenariul prototipic care poate fi programat informaţional.
Întoarsă pe dos, precum o mănuşă, este acţiunea povestirii Declaraţia, din deschiderea volumului, care pare şi să definească intenţia auctorială: justiţia şi vindecarea prin artă. Plecând de la punctul de vedere incomprehensiv al unui gardian – ceea ce atrage atenţia asupra inadecvării interpretării realiste – aflăm despre povestea unui pacient dintr‑un spital de boli mintale, care a suferit o teribilă traumă în momentul în care a primit un telefon despre moartea soţiei şi a fiicei într‑un accident de maşină. Şocat, lasă să‑i cadă receptorul care rămâne agăţat de şnur şi devine o fixaţie a minţii lui. Pacientul roagă să fie lăsat să picteze paznicul de dincolo de uşă, dar mintea sa este prizonieră a obsesiei interioare. El va picta camera în care a primit anunţul telefonic, unde vrea să ajungă pentru a pune receptorul în furcă, întorcându‑se la momentul de dinaintea ridicării lui şi ascultării mesajului. Prin fereastra acelei camere fictive el reuşeşte să iasă… pe geamul real al spitalului. Este demonstraţia unui efect de realitate al artei care pare exagerat doar dacă luăm întâmplarea ad litteram. Uneori autoarea anticipează întâmplări reale din presă – moartea unei tinere sfâşiate de câini în timp ce făcea jogging lângă Lacul Morii, recentul accident feroviar – de parcă ar fi conectată la un sistem probabilistic din care prezentul urmează să se decanteze.
Remarcabilă este povestirea finală. Excursia, povestirea finală, este într‑adevăr o ieşire din cursul prezent al timpului, personajele, foşti colegi reuniţi la o aniversare a absolvirii Liceului Cantemir, căzând într‑o prăpastie (pe fondul zvonurilor despre misteriosul câmp electromagnetic al Bucegilor), unde întâlnesc ipostazele din vremea când erau elevi, proiectate dincolo de un lac subteran – tradiţional trop al minţii, unde sunt coprezente momentele atunci şi acum. Este şi o ieşire din nivelul ontic, periplul montan fiind dublat de amintirile povestite de foştii liceeni, care sunt versificate de poeta grupului. Ca un miracol, o poezie compusă în prezent, conform povestirii Americanului, unul dintre foştii colegi, dar încă nepublicată, este ghicită de acesta în avans – o alegorie, desigur, a comunicării autor/ cititor în ordinea intersubiectivă, unde, cum spune Lacan, mesajul ne vine de la celălalt.
Poate au dreptate cei sceptici în privinţa adevărului bioficţiunii, dar, în mod sigur, creaţia spune ceva despre psihicul autorului.
Întâmplările de pe Theia sunt scrise de o autoare care este cel mai adesea observatoare sau mediatoare a naraţiunii şi a cărui privire este atrasă de realitate într‑un mod simultan interpretativ, tipologizant. De cealaltă parte, a imaginarului ficţional, acesta recurge la reprezentări dintr‑un fond mitopoetic comun al participanţilor la actul lecturii.
Autorul adolescent se sitează în centrul naraţiunii, cu temerile, aspiraţiile, întrebările sale. Este o proză intens subiectivă, cu tropi iconici mai curând decât textuali.
Ceea ce a realizat profesorul Ionuţ Crăciun, autor al proiectului şi coordonator al volumului, este mai mult decât performanţă în contextul actual al scepticismului privind calitatea învăţământului. Se simte în prozele acestor tineri apropierea de literatură, nu direct, ci prin iniţierea unui mentor. Au cunoştinţe de teorie narativă care lipsesc adesea chiar studenţilor. Sunt foarte departe de scriitorii navetişti ai minimalismului sfârşitului de secol. Dar dincolo de prototipuri (sfârşitul povestirii ca început al narării de până atunci, metaliteratura, rescrierea unui precedent clasic – de exemplu, La ţigănci de Micea Eliade, autorul dovedind o remarcabilă înţelegere a temei şi dramei psihologice etc.), există multă invenţie (de exemplu, viaţa către moarte simbolizată prin avansarea în viaţă a unei fetiţe aflată în faţa unui sicriu care sfârşeşte sub lespedea unui text ce i s‑a substituit, acesta fiind chiar definiţia semnului ca moarte a lucrului), creativitate tropică, problematizare etică (curajul de a căuta adevărul, nevoia de semeni), imaginaţie metaforică, diversitate a mediilor din care sunt alese subiectele.
Născuţi la pragul dintre generaţia mileniului şi generaţia alpha, aceşti tineri par destinaţi să creeze o altă lume în deşertul pragului dintre milenii, atât de confuz şi aparent lipsit de plan inteligibil. Poate şi numele unui geniu şi desăvârşit cărturar apărut chiar la începuturile literaturii noastre să se dovedească contagios, fiindcă autorii acestei cărţi aparţin unui liceu fără nicio clasă umanistică…
Nu am dat nume, nu pentru că subscriem tendinţelor de ocultare a celor dotaţi, ci pentru că sunt cu toţii foarte talentaţi…
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
