Capitol strălucit al literaturii române, literatura fantastică face obiectul unui proiect de cercetare al Universităţii Babes-Bolyai, coordonat de profesorii Ştefan Borbėly şi Corin Braga, ale cărui publicaţii (Caietele Echinox şi volume individuale), beneficind de aria de circulaţie a limbilor franceză şi engleză, sunt de natură să risipească anxietăţi stârnite de extrapolări ideologizant-politizante.
Dificultatea de a defini fantasticul e doar parţial motivată de criza conceptului de materie la începutul secolului trecut şi de plonjonul sub nivelul observaţiei directe a fenomenelor odată cu emergenţa Noii Fizici. Calculul probabilelor colapsări ale stărilor interferente ale unui sistem încă mai poate atribui un rol deterministic funcţiei de undă, iar modelul ierarhic mijlocit de logica modală încă mai poate identifica un centru al existenţei obiective şi independente, în funcţie de care pot fi despărţite apele între lumi posibile şi imposibile.
Altfel stau lucrurile când sunt privite prin rame ale perpetuei emergenţe, incertitudinii, logicii polivalente. În cel mai înalt grad edificatoare ni se pare însă a fi comparaţia dintre pozitivismul comtian, care a fost sursa epistemologică a realismului în artă, şi pozitivismul propus de Karl Popper în secolul poeticilor anti-iluministe sau anti-raţionalist scientiste. Diacronia triadică a lui Comte dă câştig de cauză omului de ştiinţă în raport cu teologul şi metafizicianul. Fapte şi iar fapte, cum predică un utilitarist dogmatic într-un roman de Dickens, observate, comparate şi generalizate. Decoruri balzaciene, mai încărcate de obiecte decât arca lui Noe, caractere şi scene tolstoiene…
Pozitivismul lui Popper acoperă şi el o tipologie triadică: lumea fizică, obiectul legitim al studiului comtian, cea subiectivă, pusă de predecesor între paranteze, şi cea de a treia, a minţii obiectivate în obiecte culturale, având existenţă independentă de subiect, dar orgine în acesta: „Ceea ce e conţinut într-o carte, depozitat într-o bibliotecă sau predat într-o universitate” (Cunoaşterea obiectivă).
Naraţiunile postmoderne, metaficţionale şi autoreflexive, au în mod caracteristic ca temă ceea ce a mai fost gândit, scris, reprezentat. Sunt cel mai adesea rescrieri, intertexte, hipertexte (texte în relaţie cu alte texte, di
n afara esteticului). Cu alte cuvinte, exerciţii de fenomenologie, nu a lumii sau a subiectivităţii, ci ale culturii date umanităţii în comun.
Păcătuiesc ele prin evazionism? Mai este credibilă raportatea la o terra firma a unei realităţi unice, obiective, preexistente codificării? Se întâmplă să-mi pun această întrebare la comemorarea/aniversarea unui sfert de veac de la Revoluţie/ Lovitură de stat… Cei mai mulţi i-am fost contemporani ca persoane mature şi având încă memoria intactă. Nu ar trebui să avem reprezentări atât de radical diferite. Nu e realitatea istorică una singură? Se pare că Popper are dreptate şi că e mai curând un palimpsest de conflictuale versiuni narative. Mi-amintesc de tăcerea consternată ce s-a aşternut după dărâmarea unei biserici din vecinătate, dar cineva povesteşte despre icoanele prezente în fiecare cameră din Primăverii şi despre serbările de Paşte şi de Crăciun de acolo. Mai dărâma Dictatorul o „monastire” în oraş, mai trăgea o închinăciune la întoarcerea acasă… Mi-amintesc de feţele îndârjite şi schimonosite de ură ale soldaţilor care i-au executat, dar cineva „mărturiseşte” că doar el a tras, din care cauză asupra lui s-a abătut urgia, începând cu părăsirea lui de către soţie şi dezavuarea sa mai severă decât a bătrânului marinar care a ucis albatrosul. Nu a fost un pluton de execuţie, ci un triptic biblic, el între doi soldaţi, ale căror puşti s-au dovedit inocente de fumul cartuşului… Invers faţă de Noul Testament, el a fost Cain între doi inocenţi… Din ultima transmisiune, la un post de televiziune, a scenei decretării legii marţiale, în locul lui Gogu Rădulescu era un personaj necunoscut, probabil generat de computer. Din următoarea, va lipsi, poate, chiar Ceauşescu… Care realitate?!….
Modul de tratare a fantasticului în volumul de studii intitulat Transitions and Dissolving Boundaries in the Fantastic (Tranziţii şi graniţe evanescente în literatura fantastică), editat de conducătoarele unui program de cercetare la Universitatea din Zürich (Lit Verlag, 2014) – Christine Lötscher, Petra Schrackmann, Ingrid Tomkowiak şi Aleta-Amirée von Holzen – pare la prima vedere paradoxal, deoarece aproape toţi autorii sunt interesaţi, nu de tipologia lumilor narative sau de teorii şi clasificări generice, ci de relevanţa operelor comentate în context social-istoric.
Nu ruptura dintre universul fictiv şi logica realului/ probabilului/ posibilului este punctul focal al analizei, ci, dimpotrivă, punţile care pot transforma pe cel dintâi în model de simulare pentru al doilea termen al ecuaţiei, ca şi cum din partea acestui gen de obiecte estetice am aştepta recuperarea simţului pierdut al realităţii peste care s-au aşternut alienantele surogate ale civilizaţiei noastre saturate de semne.
Sara Taglialagamba descoperă la originea desenelor reprezentând animale fabuloase ale lui Da Vinci o realitate psihologică şi un scop imediat, pragmatic: combinaţiile de trăsături din fabulosul animalier erau menite să genereze spaimă, copilul construind astfel un scut pentru a-şi speria tatăl şi prietenii de joacă în Roma anului 1513…
Minwen Huang emancipează noţiunea de globalizare devenită clişeu într-o jungiană descoperire a unui imaginar comun, nu ca subconştient abisal, ci ca ordine de artefacte cu funcţii simbolice similare. În hiperrealitatea postmodernă, acuzată de fragmentarism şi spirit comercial, seria manga Fullmetal Alchemist a lui Hiromu Arakawa (2001-2010) reprezintă o versiune a tradiţiei Homunculus din alchimia occidentală, având aceeaşi finalitate de resurecţie spirituală prin stimularea imaginaţiei publicului.
O perspectivă psihanalitică asupra monstruozităţii din proza lui H.P. Lovecraft sugerează existenţa unor temeri xenofobe cu privire la alterarea civilizaţiilor albe în contact cu populaţiile de culoare colonizate (Alesya Raskuratova). Filmele de groază ale lui David Cronenberg îi prilejuiesc lui Daniel Illger un rechizitoriu al potenţialului de deconectare a spectatorului de la sistemul de norme etice care fac posibil modul de existenţă civilizat în contrast cu violenţa amorală a junglei, un efect similar având substituirea eroilor exemplari din tradiţia epică prin anti-eroi mai mult sau mai puţin demonici în serialul britanic de televiziune difuzat între 2009-2013, Misfits (Zbanghii), după cum demonstrează Dana Frei şi Lars Schmeink.
Dieter Petzold şi Sarah Herbe transferă conceptul de graniţă deschisă ca element definitoriu al intrigii fantastice în domeniul teoriei genurilor, insistând asupra importanţei contextului teoretic în analiza oricărui obiect estetic, ce nu poate fi interpretat decât prin prizma curentului, mişcării, şcolii al căror program estetic l-au constituit. Hibridizarea generică este trăsătura definitorie a operei fantastice în lumea noastră intens metamorfică.
Volumul impresionează nu numai prin surprinzătoarea „priză la realitate” a studiilor unui gen renumit pentru evazionism dar şi prin cultura esoterică a autorilor într-o perioadă de diminuare a prestigiului erudiţiei. Subminarea ei vine uneori de unde te aştepţi mai puţin, ca, de exemplu, din asocierea forţată dintre fascism şi cultură esoterică în cartea lui Mark Sedwick, Against the Modern World: Traditionalism and the Secret Intellectual History of the Twentieth Century (Oxford: Oxford University Press, 2004). Fascizarea României în anii ’30 e ilustrată, potrivit autorului, de Vasile Lovinescu şi Mircea Eliade, tributari lui Guénon şi Evola. Prin „tradiţionalism” nu se înţeleg, aşadar, poporanismul sau sămănătorismul, cum am fi crezut noi, ci ceea ce implică T.S. Eliot, nemenţionat însă, prin acest cuvânt în eseul „Tradiţie şi talent individual”: tezaurul mitopoetic al umanităţii, recuperat ca remediu într-un secol de secetă spirituală. Într-o recenzie din Journal of World History l, Volume 17, Number 2, June 2006, Colin Beech găseşte cartea „dezamăgitoare”. Sedwick ignoră contextul aproape consensual al discuţiei despre decăderea Occidentului (Brooks, Adams, Spengler, Toynbee), ca şi istoria modernismului estetic. De ce să fi fost Eliot, apărătorul imaginarului occidental, mai fascist decât Marinetti care îndemna la demolarea academiilor, muzeelor şi bibliotecilor? Thomas Mann găzea demonic dodecafonismul, nu neoclasicismul muzical. Într-o conferinţă despre alt incriminat, Thomas Merton, un pelerin catolic în Asia, ţinută la Universitatea din Madrid (2007), Sonia Petisco îl prezenta ca pe un apostol al unificării spirituale eurasice, în contrast cu tradiţia europocentristă exclusivistă şi critică pe criterii rasiale. Fascismul nu lipseşte din scrierile moderniştilor acuzaţi de evazionism cripitic, dacă ne gândim la planurile de eugenie care lovesc în victimele războiului sau în persecuţia unor personaje pentru origine germană sau pentru origine ebraică în romane de Woolf şi Joyce. Politicul e aici la el acasă, şi nu în extrapolări paranoice precum acelea ale poliţiei din Călătoriile lui Gulliver, unde suspecţii sunt acuzaţi că folosesc cuvântul „oală de noapte” cu sens de „cabinet guvermamental”… Dacă Vasile Lovinescu s-a dovedit fascist pentru că a scris despre Sfântul Graal, iar Sadoveanu despre creanga de aur, Ţara pustie, epicul lumii moderne, le combină…
Capitol strălucit al literaturii române, literatura fantastică face obiectul unui proiect de cercetare al Universităţii Babes-Bolyai, coordonat de profesorii Ştefan Borbėly şi Corin Braga, ale cărui publicaţii (Caietele Echinox şi volume individuale), beneficind de aria de circulaţie a limbilor franceză şi engleză, sunt de natură să risipească anxietăţi stârnite de extrapolări ideologizant-politizante. Nimic nu e mai potrivit iarna decât o poveste cu spriduşi, spune Shakespeare, drept care am ales şi noi subiectul pentru numerele „de peste an” (decembrie-ianuarie) ale revistei. Să ne bucurăm, aşadar, de un început de an cu scriitorii români în istoria intelectuală a Europei.
