Nu-i uluitor că există şi acum o elită de curte? Au devenit, nepresaţi de nimeni decât de oportunism, personaje oficiale. Cu ochii la stema nouă, frunza lu’ Udrea, Mircea Dinescu a crezut că n-ar strica să pupe mânuţa Duduii. Pe cât pariem că toţi cei grupaţi în jur de Băse se vor regrupa în jur de ghici cine?
De Răzvan, că-i mai ungurean, cel care i-a oferit noului preşedinte lozinca proprie: „Vrem ţara înapoi!”
„Trei sferturi din răul care se face în lume se face din teamă.”
Fr. Nietzsche
„Nu am stofă şi nici vervă de polemist” declară Aura Christi. O contrazic: are şi stofă şi vervă, dar, mai ales, curaj. Da, trăieşte dramatic, trăieşte epuizant, trăieşte „civil”. E o voce penetrantă şi convingătoare. Îşi asumă patetismul (revoltei).
„A fi tu însuţi, notează în Labirintul exilului (Ideea Europeană, 2005, prefaţă N. Balotă) e lucrul cel mai greu din lume. A fi tu însuţi înseamnă să fii viu şi să suporţi felul în care exprimi faptul mirabil şi dramatic de a fi viu”. E comportament christic. Pseudonimul (dăruit de Cezar Ivănescu) trimite la sacrificiul christic în numele a ce nu este de negociat: „Ţara, familia, limba, identitatea, neamul”. Să nu se omită că în decalogul ei de scriitor se află porunca a 4-a: să nu-ţi uiţi locul, originea.
Cum să rămâi tu însuţi fără riscul de a fi atacat de omul fără relief, aşa numit de Aura Christi şi căruia eu îi spun turtă ideologică, care se reinventează rapid rostogolindu-se încolo şi încoace, de la stânga la dreapta şi invers? Şi-i vreme propice pentru acest tip de lichea comun(ist)ă, gata să se lase dresată, mankurtizată, ţelul fiind binele propriu, caşcavalul propriu. Ce n-ar face licheaua să ajungă pe „tabla de valori acceptate”? În primul rând, să se supună îndemnului la depersonalizare („Adio diferenţei!”), trebuinţă mare fiind nu de personalităţi („depăşite”), ci de pseudo-persoane, fără identitate etnică distinctă, specifică, de-identificate.
Coloana identitară e coloana infinitului, a rezistenţei în timp şi Aura Christi ştie că trebuie apărată cu orice risc, nu-i chip altfel. O afirmaţie a lui H.-R. Patapievici, că „noi azi ieşim din zodia naţionalului” (şi, pe cale de consecinţă, „atacul la miturile şi valorile fondatoare, prin care s-a construit naţiunea română”), e respinsă de scriitoare ca incalificabilă. Poate n-ar fi rău ca, din când în când, să-l trimitem pe Patapievici, considerat cea dintâi minte a României, la Larousse sau la Dex: „Naţiunea – formă de comunitate etnică socială, care indică dezvoltarea societăţii pe o treaptă superioară, având ca trăsături comunitatea de interese economice, o limbă şi o cultură, o anume factură psihică”. Or, dacă mergem pe idei impuse ca naţiunea – comunitate imaginată, deci falsă, pe iubirea firească de patrie ca un concept cu forţă negativă, atunci statul naţional trebuie ucis ca monstru, cu lancea societăţii civile fără frontiere. Şi-i în trend să denigrezi România – ţară second hand pentru ex-preşedintele Băsescu, cu cultură second hand pentru ex-şeful ICR. Mă întreb dacă i-ar conveni autorului volumului răs-editat Politice, să se lase zugrăvit exact aşa cum îl zugrăveşte el pe românul stereotip: „umbră fără schelet”, aşadar fără şiră spinală, inimă-piftie (ca să nu-l mai citez exact: „ca un cur”), creier – un amestec apos, faţă cu trăsături rudimentare, gură vulgară, maxilar încrâncenat… Tout court, un patibular, gata să fie spânzurat de papion.
Pe urmele lui Paul Goma din Jurnal pe sărite („că ei vor să ne şteargă memoria – deci să ne suprime pe noi, conştiinţele…”, Aura Christi reacţionează, „reacţionara” de ea. Cheia polemicelor adunate în Acasă – în exil (în curs de 
apariție la Editura Ideea Europeană) e refuzul ideilor impuse ca fiind corect politice; repetă, revine, apasă pe adevărul că „numai rămânând noi înşine vom fi europeni”, ceea ce trimite la spusa Eminescului: „Europeni, dar româneşte.” Din cauza asta o fi fost considerat Eminescu „idolul tribului”? Atunci fie poetul naţional idolul „tribului Conte”, cum îi place Aurei să-i numească pe colaboratorii fideli şi totodată complici, cititori complici ai revistei.
Cu mână sigură, de chirurg social, Aura Christi pune diagnosticul exact: neostalinism (Petru Ursache i-a spus neocolonialism): „O ideologie neostalinistă menită să demoleze valorile validate de-a lungul timpului, reperele estetice şi morale ale Europei, considerate, cu o obrăznicie fără margini, depăşite, învechite sau expirate”. Şi cum neostaliniştii îi combat fără milă pe adversari, atitudinea Aurei Christi poate implica etichetarea: caz politically incorrect. De blessing au parte inşii corect – politici, nicidecum cei care luptă pentru construcţie în deceniile de-construcţiei. Am scăpat cumva de prima dez-naţionalizare din perioada gubernizării sovietice; acum, noii ocupanţi, noii colonizatori deţin metode, mijloace de convingere mai subtile, deci mai greu de contracarat. Asta ca să se adeverească ce-a spus Goma: „Continuăm să fim ocupaţi de «ai noştri»: fiii cominterniştilor, duri agenţi ai comunizării, sovietizării, martirizării ţării noastre”. Unul dintre ei, V. Tismăneanu, îl compară pe Patapievici cu… Corneliu Coposu, alăturare la fel de absurdă ca Aurelian Bondrea şi Spiru Haret.
S-a dat liber la opinie? Da, dacă opinia ta corespunde tezei fără antiteză. Necorespunzător făcea parte din Fondul Principal al Limbii de Lemn, când moartea culţilor era programată de desculţi. Athanase Joja (to’ar’şu Tăsică!), ministru al Învăţământului, trimitea instrucţiuni de epurare a tipăriturilor necorespunzătoare. De la Jdanov cetire, esteticul trebuia subordonat politicului. Nu cuvânta Gh. Apostol, într-o lungă şedinţă cu scriitorii, că Partidul nu-i obligat neapărat să-i tipărească pe toţi, ci numai pe cei care folosesc poporului muncitor?
După ce cultura românească a plătit tribut greu cenzurii ideologice, iată că, alături de cenzura economică, reapar interdicţiile tematice. Egalitatea vocilor, exprimarea opiniilor contrare e baznă de adormit postdecembrist, copiii. Cum să ajungi, fără compromis-cedare, valoare acceptată? Alaltăieri, de secta comunistă ilegală Dej-Pauker; ieri – de „patrioticii” lui Ceauşescu, abundent omagiatori; azi – de cei în mână cu ştampila C.P. – I.P. Nu impostura e cenzurată, ci postura de suspect I.P. Iar a fi I.P., incorect politic, înseamnă să aperi valorile etniei de minimalizare, până la negare.
Aura Christi scrie dintr-un „prisos de iubire”, ca să-l citez pe maestrul său declarat, Nietzsche. Campania din ianuarie 2013, intitulată Valorile României – valori europene, o dovedeşte cu prisosinţă. Nu suntem incompatibili cu europenii, nici moral, nici cultural, cum se declară mereu. Suntem neterminaţi cultural şi civic, crede şi o spune în revista Acum, Ovidiu Vancu. „Pârnăiaşilor”, „bandiţilor” închişi în penitenciarul Piteşti pentru „reeducare” comunistă li se zvârlea, dimineţile, urină peste faţă. Bâta, ranga, frigul, foamea erau, însă, mai uşor de suportat decât lovitura psihică. De mai bine de două decenii, se încearcă alt experiment de tip Piteşti: intelighenţi hiperexigenţi cu românii lor le aruncă în obraz acuze de nereprodus. Românul stereotip e complet negativ. Tradiţia? Horribile dictu. Plaiul românesc – fecală. Să-ţi aminteşti de romanitate a ajuns fapt blamabil şi ruşinos să fii suflet în sufletul neamului.
Pe cât sunt respinse valorile-ghid, pe atât sunt scoase-n faţă non-valorile. Pamfil Şeicaru e ocărât ca… ceauşist, iar Valter Roman, director al Editurii Politice, de pildă, este evocat la TV, pe rând, şi de fiul devenit brusc liberal cu vocaţie occidentală, şi de noră, ca mare protector al culturii. În Oameni şi javre, volumul al doilea al Artei de a fi păgubaş, Niculae Gheran narează un episod al „luptei de clasă” intelectuală, Valter Roman – Barbu Theodorescu. Coana Leana îi încredinţase lui Valterică Dicţionarul Enciclopedic în 4 volume, iar Barbu Theodorescu exemplificase riguros lacunele. Când Roman l-a somat să-i răspundă de ce a afirmat că nu-i lucrare românească (acuza de antisemitism a fost şi este extrem – periculoasă), Theodorescu i-a zis ferm: „Eu n-am replicat asta, dar, dacă vă face plăcere, îmi însuşesc această replică; o fac la fel de bucuros, fiind în stare s-o dovedesc. Vă convine – bine; nu – daţi ordin să mă lege.”
Nu l-a legat, l-a marginalizat.
Să fie întoarsă pe dos lozinca stalinistă: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră?” Semne rele sunt destule. „Încearcă şi critică grupul de comentatori care, de mai bine de douăzeci de ani, conduc abuziv cultura română, erijându-se, în continuare, samavolnic în voce a societăţii civile, şi vei fi rapid izolat, pedepsit şi considerat un paria sau tratat cu indiferenţă, complicitatea unor scriitori cu cei aflaţi la putere fiind cunoscută şi eficientă şi în vremea dictaturii, dar şi astăzi”. Cu alte cuvinte, dacă nu convin ideile tale, poţi fi lăsat una-două fără droit de réponse.
Cu noii tanchişti de ocupaţie nu-i de glumit. Nu sunteţi de acord, afară din librărie, afară din reviste, afară din cultură! În ce-l priveşte pe raportorul Tismăneanu în procesul comunismului (ca şi cum tătuca Leon n-ar fi luat parte la tortura ideologică), s-a arătat spăimit de „forţe restaurator – cleptocratice” şi asta dacă au fost rezerve faţă de intelectualii din avion băsesc. Nu-i uluitor că există şi acum o elită de curte? Au devenit, nepresaţi de nimeni decât de oportunism, personaje oficiale. Cu ochii la stema nouă, frunza lu’ Udrea, Mircea Dinescu a crezut că n-ar strica să pupe mânuţa Duduii. Pe cât pariem că toţi cei grupaţi în jur de Băse se vor regrupa în jur de ghici cine? De Răzvan, că-i mai ungurean, cel care i-a oferit noului preşedinte lozinca proprie: „Vrem ţara înapoi!”
Cei cu iubire şi cu frică de Dumnezeu sunt iarăşi acuzaţi de cei cu iubire şi cu frică de Stalin. Cine a fost mai josnic insultat decât Paul Goma? Şi de cei vânduţi sovieticilor, şi de fiii celor vânduţi sovieticilor. „Iată-mă exilat şi din exil!”, constată cel perpetuu discriminat. Sentimentul de a se simţi în exil acasă, în ţara sa, îl are şi Aura Christi. Ditamai fălci elitiste indignate şi îngâmfate găsesc destule sisteme de anihilare. GDS-ul e un fel de „oficiu de cadre”, cum era altădată ARLUS, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, înfiinţată repejor după „cotitură”, în 14 noiembrie 1944. Vai de capul rebelilor antisovietici!
Ce propune Aura Christi, mereu în à rebours (scrie „psalmi în răspăr”, scrie şi foiletoane în răspăr, iar materie primă avem în jur destulă) nu e corectitudine politică (şi forţa cuvântului o are cu prisosinţă), ci corectitudine intelectuală. Ceea ce presupune abordarea temelor grele ca disidenţa reală sub dictatură, complicitatea scriitorilor cu puterea, farsa condamnării comunismului, atacul la memoria istorică prin părăginirea monumentelor, distrugerea personalităţilor prin CNSAS etc.
Cea mai importantă trăsătură a scriitoarei, cred eu, este faptul că nu are complexul culturii mici, al limbii mici. Ştie bine că Jose Saramago a obţinut premiul Nobel în 1998, dând atenţie identităţii portugheze, literaturii cu accentuată amprentă etnică. Aura Christi are nevoie de modele (ca Rilke şi Dosto, Eminescu şi Proust), de maeştri ca Nicolae Breban (i s-a reproşat şi asta).
De ce polemizează? De ce se bate cu falsificatorii de istorie, cu manipulatorii memoriei, cu cei care şi-au făcut un obicei din a denigra România, ajunsă un fel de Iov? Pentru că polemica e pentru Aura Christi semnul bun: „Poate un semn al speranţei că nu e vândut chiar totul. Nu e terfelit chiar totul. Nu e pierdut chiar totul”.
Campaniile sunt multe şi infinit de grele, dar aş vrea să pot spune, parafrazându-l pe Iulian Apostatul: A învins Galileeana! A învins Basarabeana!
Titlul Acasă – în exil de Aura Christi este în curs de apariție la Editura Ideea Europeană.
