„M-a frapat faptul că există atât interes pentru O’Brien undeva, în România, că nişte doctorande scriu la cel mai înalt nivel din Irlanda şi că… sunteţi toate femei”. „Aveţi o fabrică de doctorande la Alba Iulia, în România?” Întrebări ale unor participanţi contrariaţi la cea de a patra conferinţă dedicată scriitorului irlandez Flann O’Brien şi găzduită de Universitatea din Salzburg între 17-21 iulie 2017. Distinse, 
inteligente, evoluând dezinvolt în câmpul teoretic şi limbajul specializat al tematicii conferinţei, Ana-Maria Baciu, Corina David, Corina Mitrulescu şi Cristina Elena Safta, doctorande la Universitatea din Alba Iulia, au intrigat auditoriul, poate mai puţin prin apartenenţa est-europeană, cât prin aceea de gen. Şi aceasta în condiţiile în care occidentalii gândesc în mod paradoxal identitatea, nu în raport de tradiţie şi imanenţă, ci de alcătuirea discontinuă, la scara timpului istoric, a unei civilizaţii capabile de permanente înnoiri. Este suficient să întrebi un român ce înţelege prin specific naţional, ca să te trezeşti asaltat de eşantioane ale unei culturi folclorice ce se întinde în urmă până în paleolitic, epocă în privinţa căreia ţinuturile noastre sunt aproape singulare prin existenţa siturilor. Dimpotrivă, dacă nu ţi-ai actualizat harta gps pentru Salzburg 2017, te trezeşti că ai ratat o ecranizare O’Brien proiectată la Mozartkino, în inima oraşului istoric, pe care l-ai fi bănuit ferit de modernizări. Conferinţele anterioare mi-au purtat paşii pe pietrele tocite de la intrarea vechiului (1622) sediu al Universităţii, din Kapitelgasse, cu decorul familiar al arcadelor gotice ce par dornice să capteze în strânsoarea lor arcul în cer al luminii, filtrată cu zgârcenie şi metamorfozată de vitralii. Forma atotstăpânitoare, devenită obiect de cult, adăposteşte omul de furia elementelor. Este un spaţiu închis, protector, cale a artei (via artis) opusă vieţii (via vitae).
Soarele încins al amiezii şi oboseala călătoriei de la Viena m-au ajuns în acest iulie pe primul palier al noii clădiri a Universităţii, Unipark Nonntal. Am realizat brusc că eram parcă suspendată în vid, într-o clădire construită din pereţi de stică ale căror rame de metal sunt abia perceptibile. Studenţii şi profesorii plecaseră în vacanţă, iar persoanele de la înregistrare îi însoţeau, probabil, pe participanţii la conferinţă în pauza de prânz. Chiar şi ofiţerul de gardă lipsea din biroul de la parter. Eram singură, într-o arhitectură de ultimă oră, al cărei principiu constitutiv este deschiderea către şi comunicarea liberă cu natura, cu mediul. Transparentul lift de sticlă te urcă pe terasa de la etaj, cu un parapet minimal, de unde privirea îmbrăţişează panorama Salzburgului. Omul este aici expus, singur în faţa universului. La fiecare pas pe podeaua de sticlă ai efectiv senzaţia că te prăbuşeşti în gol. Pentru generaţiile noi, crescute printre clădirile spectrale ale mileniului trei, o asemenea arhitectură trebuie să însemne lipsa oricăror constrângeri, a autorităţilor tutelare şi îndemnul la zbor propriu.
Imaginea din oglindă diferă nu numai în funcţie de obiectul expus, ci şi de cel care priveşte. Emancipate intelectual, profesionalizate, tinerele doctorande de care aminteam în debutul acestui articol, debutante la o conferinţă în străinătate, dar prezente anterior în publicaţii internaţionale, nu lasă loc pentru confuzii între emancipare autentică şi libertinismul de care nu e ferită generaţia Facebook. Fac parte din tradiţionale familii ardeleneşti, venind la conferinţă însoţite de tată, mame, sau soţ. Poate că nu trebuie să confundăm tradiţionalismul, cu prestigiul său justificat în artă ca şi în viaţa moravurilor, cu patriarhalismul – atitudinea retrogradă faţă de femeie, încă privită cu suspiciune în viaţa instituţională sau destinată unor roluri secundare în societate.
Două volume de poezie, apărute la mică distanţă, Decameronice de Horia Bădescu (Editura Şcoala Ardeleană, 2017), şi Umbrele curcubeului (Editura Ars Longa, 2016) de Sonia Elvireanu, mi-au amintit de o reflecţie a Lordului Byron privitoare la filosofia genurilor în materie de eros: pentru bărbat, iubirea este o părticică din existenţa lui; pentru femeie, amorul e toată viaţa ei.
Alegând ca ilustraţii pentru poeme portrete, sau, mai bine zis, nuduri realizate de colega sa echinoxistă, poeta şi pictoriţa Mariana Bojan, Horia Bădescu a apăsat încă din titlu pe clapa anecdotică a erosului, 
Decameronul lui Boccaccio cuprinzând istorii amuzante despre soţi încornoraţi depănate de aristocraţi care îşi feresc, departe de Florenţa, trupurile tinere de muşcătura fatală a ciumei. Ignorând critica implicită din tablourile Marianei Bojan, unde capetele nudurilor vădesc cel mai adesea lipsa gândirii, abandonul, pasivitatea, exacerbarea feminităţii în formele fluide fiind mai curând proiecţia dorinţei instinctuale a vreunui mascul subuman aflat prin preajmă, Horia Bădescu alege acest suport intuitiv pentru poeme ce aparţin unei tradiţii a erosului suburban – „cânticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu, Madona din dud de Cezar Baltag şi chiar labirintul chivuţelor din povestirea lui Mircea Eliade. Aceste femei, amestec de instinctualitate, pasionalitate, dar şi magie gitană, exercită, se pare, o atracţie prin antiteză asupra unora dintre cei mai erudiţi şi sofisticaţi literaţi români. Odalisa care ştie cântecul cu gura-nchisă, din Madona din dud, este, şi la Horia Bădescu, un reper al contrariilor împăcate, o matrice a totului: Ai, muierile, râul şi vadul,/ pe unde trec şi Raiul şi Iadul! Erosul ar aparţine, la Horia Bădescu, nostalgiilor romanţelor cântate prin birturile interbelice (Îţi mai aduci aminte, doamnă, / când nu era târrziu, nici toamnă), ca şi unei mitologii a increatului (pe vremea când treceam prin nefăcut/ cu Domnul Dumnezeu la început), sau unui folclor înrudit cu cântecele de pahar ale erudiţilor, dar nonconformiştilor clerici vaganţi sau poeţi goliarzi ai Evului Mediu (pe-atuncea când berbanţi alumni/ ne luam cu diavolul la pumni/ pentru un sfârc şi doi porumbi/ şi ne-contram în rai cu sfinţii/ cum să ne cheltuim arginţii/ pe şoldurile pocăinţii), cărora apostatul poet al vremurilor noastre le adaugă o subversivă insunuare cum că, atunci când e vorba de păcat, nici cerul nu ar fi complet străin … (pe vreme-aceea, o, pre vremea-aceea/ abia făcuse Dumnezeu femeia/ şi aruncase în genune cheia,/ iar noi alumni berbanţi şi nesătui/ umblam năuci s-o căutăm hai-hui/ sub poala suflecată-a cerului). Gramaticalizarea femininului, declinat şi conjugat într-un spectru ameţitor, de la „ ticăloase imbolduri”, „parşive viclenii de vulpe” la „lumina care ne-a sedus/ din Răsărit către Apus”, e prilej de exersare a unui nestăvilit spirit ludic, rafinat de cultură, dar impresionant de vital în imboldurile instinctuale, matriceale ale fiinţei. Alchimiile poeziei îşi vădesc puterea mai ales când îşi propun transcenderea datelor primare în spectacol cu măşti retorice şi pur joc artistic ce se are pe sine însuşi scop.
Ce schimbare simte cititorul care deschide cartea Soniei Elvireanu, coborând în infern alături de un Orfeu feminin al zilelor noastre în căutarea soţului dispărut! Publicată în ediţie bilingvă, română-franceză, această carte de versuri e toarsă dintr-un caier al suferinţei extreme care despică gândul, aruncând-o pe poetă într-o lume schizoidă, în care a dispărut valva ce desparte moartea de existenţa fizică prezentă, anihilată de spaţiul traumatizant al memoriei şi al absenţei celuilalt, dar sublimată într-un hibrid ontic, în care cuplul despărţit se regăseşte printr-o paradoxală prezenţă/ absenţă: preaplinul din prima realitate/ s-a mutat în imaginar/ trăiesc în două realităţi deodată,/ nu mai ştiu care din ele e reală/ te-ai retras într-o a treia,/ trecem dintr-una în alta,/ dar ratăm întâlnirea,/ umbra realităţii dintâi ne caută/ rătăcită în golul absenţei. Există la Sonia Elvireanu o forţă de aducere întru fiinţă a unei forme de existenţă, pe care o asociem cu feminitatea, numai că această existenţă nu este viaţa biologică la care au limitat-o filosofi de şcoală schopenhaueriană şi psihanalişti de şcoală freudiană, ci, dimpotrivă, un spaţiu de pură spiritualitate, mai rafinat decât amorul curtean al Evului Mediu, şi de sfâşietor lirism elegiac. Ca şi Alfred Tennyson, căutând cu disperare prietenul dispărut în lectura scrisorilor lui (In Memoriam), Sonia Elvireanu încearcă imposibila reconvertire a artefactului în omul viu care l-a creat (rândurile dintr-o scrisoare, fotografiile), în vreme ce fiinţa ei vie e imolată în edificiul memoriei: inima, cu ticăitul ei dereglat,/ de ceas vechi cu limba oprită/ la o oră anume din seară […] Poeta are forţa de a-l face pe cel dispărut să se înfiinţeze în imaginaţia cititorului în tablouri vivante de maximă precizie, oficiind rituri ale iubirii înaintea logodnicei din Est, pe malurile Mării Egee sau ale Senei, rătăcit printre statuile Pantheonului sau miturile moderne. Dimpotrivă, poeta pare să se dematerializeze, dezarticulată de suferinţă, devenită parcă transparentă sub razele soarelui ce apune pe colina din cimitir unde poartă coroniţa de albăstrele – acel albastru novalian şi eminescian, evocând momentul de tranziţie şi irealitate al zorilor sau veşmântul liturgic al Fecioarei. Delicata şi mişcătoarea Pieta a Soniei Elvireanu adaugă tuşe discrete, dar de un tragism nediluat la trecerea din simţire în rostire, unor cărţi consacrate în memoria literaturii române pe tema acelui mystrerium tremedum al extincţiei spiritului, potenţat de legătura afectivă cu cel dispărut, precum cele două cărţi ale lui Cezar Baltag, Unicorn în oglindă şi Euridice şi umbra.
Doar aparent fără legătură, mă întreb dacă Ardealul, de care se leagă începuturile carierei mele la Steaua şi prezenţa de acum la Alba, este descoperirea mea norocoasă sau umbra în inconştient a strămoşilor care s-au despărţit dureros de pământul lor migrând în ţinuturile Buzăului pe la 1700 pentru a rămâne fideli ortodoxiei.
