Diana Câmpan deschide fiecare capitol menţionând spiritul tutelar al timpului, sursa principală de idei tradusă mai apoi de voci distincte în registre complet diferite
„De-a-ndoaselea”, într-adevăr, dar nici pe departe în sensul cărţii lui Huysmans, Biblia estetismului decadent al sfârşitului de secol al XIX-lea. Dacă pe covorul roşu al Oscarului se perindă regizorii unor pelicule mediocre, precum Titanicul, dacă Nobelul merge către povestitori de veche şcoală picarescă, dacă peliculele occidentale evoluează între rafinamentul crimei şi primitivismul interlop, în schimb ceea ce cu aroganţă este etichetat drept „gen minor”, „literatură marginală” sau „cultură populară” îşi apropie practici discursive de valoarea celor care, în epoca romantică, au ridicat balada foclorică a Evului Mediu la rangul de poem filosofic. Începi să îl crezi pe Salman Rushdie care vede în literatura unor ţări din lumea a treia (mai ales realismul magic sud-american, adoptat ca model narativ şi în unele din romanele sale) un factor de revitalizare a artei occidentale sau atunci când propune 
confraţilor din Commonwealth să îi cucerească pe englezi… în limba engleză – limba foştilor stăpâni coloniali. Nu doar seducţia exercitată de imaginarul indianului american, în seama căruia pune Asturias istoriile alternative şi amestecul realist-fantastic, este aşadar de luat în calcul când evaluăm şansele mănuşii aruncate către centrul imperial, ci ambiţia cuceririi Centrului însuşi cu propriile arme… retorice.
Genul fantastic se dovedeşte a fi cel mai competitiv, colonizând albia literaturii mainstream, dar nu puţine sunt cazurile în care telenovelele care au luat locul ecranizărilor celebre în serial (gen Forsyte Saga) manifestă ambiţia trasformării fiecărui cadru într-un adevărat paysage moralisé. Motive ale tradiţiei mitopoetice occidentale (dublul, nemurirea, savantul fanatic care încearcă să depăşească condiţia umană, fiind distrus de propria creaţie, trupul muritor fertilizat de Creator prin concepţie imaculată) servesc drept cadre simbolice unor fabule locale, un serial precum Clona dovedind capacitatea scenaristei de a problematiza un experiment genetic din punct de vedere ştiinţific, juridic, religios sau etic. La antipozi, urmăresc unul dintre serialele indiene prin care se încearcă emanciparea unui imens popor, desprinderea de cutume arhaice sau practici antisociale. Victimizarea femeii, căsătorită de copilă sau care, prin pierderea soţului, suferă moartea civică este o temă frecventă. Inspiratul regizor prelucrează prin scene paralele episodul în care două asemenea personaje, excluse de la ceremonia publică a unei nunţi (a soţului fetiţei cu o altă tânără bogată), o înscenează în casa rămasă goală, mânuind două păpuşi care reprezintă mai curând propria lor spectralitate socială decât pe miri.
Cei care insistă să caute performanţă estetică în locurile consfinţite prin tradiţie sunt însă pe punctul de a lăsa orice speranţă. Ce valoare are actul artistic într-un peisaj pestriţ, anarhic, fără aderenţă la o poetică, la un program estetic, în epoca universalizării scrisului şi uniformizării sale la nivelul kitsch al literaturii de consum sau al banalităţii confortabile a blogurilor? Desigur, mai are doar semnificaţie pentru „egoistul estetic” kantian, care supune totul propriului interes de moment, fără să se întrebe dacă ceea ce îl satisface are vreo valoare în ordinea culturii. Dar cine îl mai citeşte pe Kant? Am auzit într-adevăr nu de mult, la o emisiune „culturală”, pe un tânăr care proceda silogistic, ceea ce însemna că nu se poate înşela. Premisa numărul unu: capacitatea de lectură e limitată. Premisa numărul doi: el urmăreşte deja blogurile câtorva persoane, e la current cu vieţile lor, concluzia impunându-se de la sine: ce să mai caute în biblioteci? Cum multă literatură contemporană, uneori strecurată şi în manuale, e scrisă la nivel de blog, ce să-i reproşăm tânărului? O sesiune la domiciliu de internet cu nunţi, botezuri, turism şi seri la club face cât un Goethe…
Aceste observaţii sceptic-amare, cărora le-am adăugat o amplificaţie barocă, aparţin criticului şi istoricului literar Mircea Braga, autorul unei Postfeţe la volumul Utopii, dileme, solitudini – pragurile poeticului în secolul XX, publicat de Diana Câmpan la Editura Academiei la sfârşitul anului trecut. Formată la aceeaşi şcoală a hermenuticii literare şi exerciţiului comparat, cu predilecţie pentru spaţiul romanic, asemeni maestrului său, Diana Câmpan s-a apropiat însă şi de analiza discursului, peisajul dispers al poeziei ultimului veac şi jumătate fiind unificat printr-o metaforă cognitivă: pragul, nu în sensul de trecere, ci de închidere într-un spaţiu al solitudinii. Contrar tipologiei îndeobşte acceptate, între literatura postromantică (decadentism, simbolism), modernism şi postmodernism nu ar exista opoziţii sistematice (îngăduind tipologii) din cauza proliferării în interiorul fiecărei faze a unor mişcări extrem de eterogene, ci mai curând o continuitate prin persistenţa unei poetici a crizei. Cartea e o colecţie de eseuri despre poezia modernităţii târzii, o hermeneutică a capodoperelor şi prin aceasta un festin de idei, imagini şi comentarii erudite. Deşi remarcă, în opoziţie cu Foucault, Leo Strauss sau Kuhn, inexistenţa unui regim de cunoaştere specific fiecăruia dintre cele trei „valuri”, Diana Câmpan deschide fiecare capitol menţionând spiritul tutelar al timpului, sursa principală de idei tradusă mai apoi de voci distincte în registre complet diferite. Din modestie sau din obişnuinţa academică de a acoperi literatura preexistentă dedicată unui subiect, autoarea îşi împleteşte comentariul cu pasaje frecvente şi extinse de critică a receptării, preferinţele sale mergând către critici interesaţi nu doar de opere individuale, ci de dinamica ideilor: George Călinescu, Eugen Lovinescu, A. E. Baconsky, Nicolae Balotă, Adrian Marino, Matei Călinescu, Ion Pop… Putem vorbi, aşadar, de o istorie mai curând tipologică decât narativă, cu accent pe imaginar.
Nu subversivul Nietzsche, care a făcut din deconstrucţia moralei şi metafizicii o „ştiinţă veselă”, a fost umbra virgiliană a primei crize, ci Verlaine, autorul manifestului decadenţei, tributar lui Baudelaire şi hedonismului în varianta estetizantă a rebelului antiburghez, dandy. Apatia hrănită de zona crepusculară a utopiilor imperiale, progresiste, scientiste, înecate în suficienţa, materialismul vulgar şi stilul convenţional al burgheziei, e sursa unui ethos reactiv, care se sustrage realităţii pentru a deveni consumator de fantezii estetizante şi evazioniste, sau exapansiuni cosmice, expresioniste. Celebrul Ţipăt al lui Munch, interpretat în general ca spaimă în faţa alterităţii cosmosului, îi prilejuieşte Dianei Câmpan un empatetic (în spiritul curentului), expresiv şi original comentariu: „Silueta cu chipul livid, fără trăsături certe – luată la întâmplare dintr-o serie uniformă de indivizi goliţi de personalitate – aşezarea mâinilor spre anularea auzului şi întoarcerea privirii neantizate către un Nimic frivol, potenţate prin singurătatea potopitoare, asumarea ţipătului către Nicăieri ca alarmă pentru izbucnirea crizei de identitate…”. Figuraţia stilizată, abstractă a expresionismului, etichetată tradiţional ca arhetipală, este redefinită în sensul conceptului de „anarhetip” prin care Corin Braga desemnează mişcarea inversă, de descentrare sau desfacere a centrului unic în particule autonome. Deşi lipsite de nume proprii, care să le confere o identitate unică, personajele numite de Trakl Sora, Străinul, Mica oarbă, Orfanii morţii nu sunt nici entităţi generice, ci rămân prizonieri într-un tărâm paraxial, al solitudinii absolute.
Solitudinea este conceptul care inserează o liniuţă de unire între două tradiţii considerate anterior disjuncte: expresionism (orfic, dualist) şi ermetism (închidere în forma codificată), rama teoretică propusă fiind hermeneutica lui H.R. Jauss. Dacă Blaga figurase anterior în compania expresioniştilor germani, îl vedem acum pe Ion Barbu în galeria ermetiştilor francezi (Eluard, Valéry) şi italieni (Ungaretti, Montale, Quasimodo). Narcisismul asociat Tinerei Parce în abisul privirii (Valery: „mă vedeam privindu-mă”) sau al propriei figuri în oglinda Iubitei-Poezii (Eluard) sau în construcţiile transcendente ale geometriei şi lumilor posibile (Ion Barbu) este atenuat în favoarea unei interpretări existenţialiste („Omul atins de Zeul necunoscut”, împrumutat de Nichita Stănescu de la Vasile Pârvan).
Foarte interesant comentariul despre spaţiul-cuib „în care să se aşeze poetic Ideea”, la Lucian Blaga, văzut ca evoluând de la orizontul fizic/ simbolic ondulat la metafizica Marelui Anonim, mai aproape de o heideggeriană tetradă: „şi zarişte cosmică şi cenzură transcendentală, şi demonul, şi zodia Marelui Orb”. La Blaga nu e vorba de o aspiraţie ascensională, ci de întâlnirea dintre pământul care urcă şi transcendentul care coboară. Acest spaţiu-cuib ar putea fi asemuit unui modul din Coloana Infinită a lui Brâncuşi, lipsa centrului şi structurii ierarhice fiindu-i recunoscute lui Brâncuşi ca anticipări ale deconstrucţiei postbelice.
În tabloul proiectat ca tipologie mai curând decât istorie a poeziei, „des-vrăjirea lumii şi asumarea solitudinii intelectualizante”, o ipostază definită prin recurs la Marcel Raymond şi G. Vattimo, aduce laolaltă în Cap. III adepţi ai intelectualismului formal, absolutizat nu numai în raport cu realitatea şi istoria, dar şi cu poetul însuşi ca eu psiho-empiric care se vede înlocuit de măşti retorice: Jorge Luis Borges, Umberto Saba, Fernando Pessoa, Marin Sorescu. Cu Rafael Alberti, Pablo Neruda, Rilke, Odiseas Elitis, Vasile Voiculescu, Serghei Esenin, dar şi Marin Sorescu în altă ipostază, singurătatea nu mai este resimţită ca lipsă sau damnare, ci ca spaţiu poetic, ascensional, protector sau sofianic, în care se reînfiripă străvechiul dialog al omului cu divinitatea.
Cu acest studiu tematist în linia lui Gilbert Durand, Diana Câmpan a realizat un tablou dinamic al poeziei moderniste şi postmoderne, care tocmai prin porozitatea graniţelor trasate de categoriile propuse demonstrează inadecvarea demersului contrar al unei istorii, operând cu rigide demarcaţii cronologice şi tipologice. Poate nu e totuşi neavenit să ne întrebăm dacă această ruptură dintre poet şi lume (este citată splendida metaforă a lui G. Călinescu: „Turnul de fildeş din poet”) nu a mai avut o cauză exterioară literaturii şi anume ambiţia, mai ales a omului occidental, de a-şi apropia speculaţiile ştiinţei, care, în perioada de referinţă, a însemnat solipsismul psihologiei fiziologice a lui Wundt, criza conceptului de materie în fizică, relativismul şi incertitudinea observaţiei experimentale, suprematizarea subconştientului de către psihanalişti etc. Pe departe mai puţine satisfacţii vin însă din asemenea curiozităţi faustice decât plăcerea lecturii acestui demers hermeneutic care se menţine „în limitele regale ale poeticului”.
