Deşi anunţate oficial, standardele literaţiei în România nu au fost însoţite de doliu naţional. Fie că au fost efectuate în străinătate, fie în ţară, testele la care a fost supus un eşantion de copii sub 14 ani au indicat o proporţie de 89% a analfabetismului funcţional. Doar 11% dintre reprezentanţii ultimei generaţii de români înţeleg ce li se spune sau ce citesc. Cum să dezvolţi resursele hermeneutice ale unor elevi expuşi nu unor texte dificile, de mari autori, ci limbajului media? Care sunt testaţi – la bacalaureat! – prin compunere pe tema „Cum mi‑am petrecut vacanţa”? Cum să dezbari guvernanţii de obsesii şi limbaj poliţienesc, ţinând cont de cine îi aduce la putere?
Sigur, învăţământul este cel care asigură calitatea forţei de muncă din întreaga Românie. Ce a apărut în dezbatere publică legat de noua lege a educaţiei? Populismul moştenit de la vechiul regim. Să nu fie defavorizaţi, prin notare şi acces la şcoli mai bune, elevii slabi? Atunci să fie defavorizaţi elevii străluciţi, care‑i văd pe cei dintâi trataţi egal sau luându‑le locul? Meritocraţia a fost vreodată modelul guvernării româneşti? Nu după război. Pe obişnuitul ton ritos şi ameninţător, au venit dinspre minister directive începute cu „Să fie clar”, deşi problematica făcea parte din legea care nu ajunsese nici la guven, cu atât mai puţin la parlament. Se ştie, în ţara noastră, cine propune legi? Cine le votează? Cine le verifică din punctul de vedere al constituţionalităţii? Când produc ele efecte? De un an de zile se discută cu aprindere plagiatul tezei de doctorat. Sigur, numai în cazul miniştrilor, ceea ce induce bănuiala de motivaţie politică. Ce nivel de interes prezintă o teză de doctorat? Nu e o carte de autor, fiind prezentă în ea contribuţia conducătorului de doctorat şi a comisiei de îndrumare. Doctoratul este doar o etapă a procesului de educaţie, doctorat de masă acum, urmat de studii postdoctorale. În schimb, există, oare, preocupare pentru poziţia universităţilor româneşti în clasamente internaţionale, pentru testul cert de valoare care este publicarea în străinătate, pentru prezenţa în comisiile de doctorat a unor universitari cu cărţi pe acea temă, eventual apărute în străinătate? În O mie nouă sute optzeci şi patru de Orwell, puterea abate atenţia de la starea precară a societăţii, concentrând ura colectivă asupra unei singure persoane. Cam acesta pare să fie rolul concentrării atenţiei asupra unei singure probleme fără miză, dovedind mediocritatea programului educaţional. Cu ce ne ajută soluţia propusă, educaţia în străinătate, plătită de guvernul României? Pentru a plăti salariile unor profesori străini, românii rămânând să cureţe cartofi în malluri? Tot ce vor realiza acei tineri în străinătate intră în contul acelor universităţi. Universitatea unde sunt afiliată asigură o sumă considerabilă, 4.000 lei anual, doctoranzilor subvenţionaţi. Cu aceşti bani, o doctorandă, de exemplu, a plătit şi absolvit cursuri online la Oxford, a participat la conferinţe străine şi a publicat la edituri şi reviste străine (Anglia şi America). Toate aceste realizări intră în contul de prestigiu şi punctaj al universităţii româneşti. Se cheltuie bani pentru reuniuni costisitoare la cuţite şi pahare, al căror rezultat nu se vede. De ce să nu se investească fiecare bănuţ cu destinaţie şi câştig major şi imediat? Trebuie ridicată însă privirea de la învăţământul de masă către performanţele de care depinde cultura unei ţări, prestigiul ei internaţional. Există oare voinţa de a se renunţa la criteriul clientelar în locul celui performant? De a căuta noi resurse umane? De a nu mai limita accesul în sfera publică la câteva nume fetişizate, ci de a valorifica tot ceea ce are semnificaţie şi se opune entropiei culturale instalate, duhului inert care macină şi ceea ce a mai rămas viu? Poate începutul este o nouă atitudine. Un respect pentru elite, promovarea creativităţii, recunoaşterea şi răsplătirea performanţei celor care contribuie la ordinea reificată a culturii naţionale.
Despre povestirile dintr‑o recentă carte a Angelei Dina‑Moţăţăianu, Când vârcolacii sorb luna… (Ed. Biscara, Bucureşti, 2022), se poate spune în primul rând că au o cheie, fiecare în parte şi toate împreună, numai că povestirea‑cadru, care dă cititorului firul Ariadnei, este aici la sfârşit. Geraldine, care apare în povestirea ce dă titlul întregului volum, este un personaj folosit adesea de scriitori ca instrument narativ, având o semnificaţie mai curând simbolică decât biografică. Figurând şi în naraţiuni anterioare – iniţial în nuvela Seneca – ea devine un liant al unui univers ficţional şi o mască retorică a autoarei. Într‑un volum anterior, Timpul pisicii, Geraldine este martorul unor tablouri care alcătuiesc împreună un Museion al artelor: artişti de diverse vocaţii reuşesc să‑şi depăşească impasul ratării şi să dea sens existenţei lor prin creaţie. Prezentul volum renunţă la formula povestirilor în lanţ (gen O mie şi una de nopţi), alegând o punere în abis, o oglindire în mic a întregii construcţii. Geraldine se află în posesia unei litografii a cărei imagine este identică uneia descoperite de tânără într‑o carte de desene manga, ilustrând o poveste medievală intitulată Inderdictio. Binecunoscutele desene manga de după război se inspiră din desenele animate americane, mai ales, dar în Evul Mediu aceste desene japoneze, însoţite de un text corespunzător, se adresau elitelor. Din diverse motive – cum ar fi simbolurile altor religii, sau ceea ce se consideră necuviincios, imoral – guvernul Japoniei a interzis (Interdictio) mai multe creaţii de acest gen. În felul acesta, un segment de artă înaltă s‑a degradat în varianta unor desene animate comice.
Tradiţia manga conţine totuşi un principiu compoziţional de natură să asigure unitate (de temă, personaje, atmosferă) unor scrieri, întrucât alegerea temei limitează opţiunile invenţiei narative, aceasta nemaifiind o aleatorie desfăşurare de evenimente şi stări de moment. Totul este construit cu respectarea unor parametri de gen. Este ceea ce autoarea reuşeşte în toate cele şaptesprezece povestiri ale volumului.
Apelând, ca şi în trecut, la o îmbinare de realism şi fantezie sau onirism, autoarea o lansează pe Geraldine într‑un nou pelerinaj, de data aceasta, nu în spaţiu, ci în timp, nu din viaţă în spaţiu‑muzeau, ci din spaţiu convenţional (tabloul) în realitate. Ea se prăbuşeşte, sau îşi imaginează doar, într‑o apă de unde este salvată de un fluieraş îmbrăcat sărăcăcios, aidoma celui din tablou. Alte praguri onirice o împing înspre alte identităţi, ea migrând sau încarnându‑se în ambigura figură a Dinei, care îşi schimbă la un moment dat sexul, devenind Dinu. Acest regres în vieţi anterioare, cu evidente destinaţii arhetipale ce depăşesc distincţiile de gen, prilejuieşte întâlnirea cu vârcolaci, spirite ale morţilor care au săvârşit păcate grele (aici, încercarea unei femei de a se scăpa de copilul abia născut pentru a nu‑şi împuţina şansele de a‑şi găsi un mire) şi despre care se crede că mănâncă luna în timpul eclipselor. Într‑un post-scriptum la carte, autoarea invită cititorii să vadă aici o alegorie a celor care distrug tradiţiile şi valorile neamului – un păcat şi mai greu, după cum credea John Milton scriind despre cenzură: „Cine ucide un om ucide o creatură raţională, chipul lui Dumnezeu; dar cel care distruge o carte bună, omoară însăşi raţiunea, ucide chipul lui Dumnezeu din ochi”.
Fiecare povestire este, aşadar, un concentrat narativ unde tipul de personaj, de exemplu, „doftoroaia”, dictează alegerea registrului stilistic, adică limbajul pitoresc, încărcat de regionalisme şi arhaisme ale unui sat din zona Poienari‑Novaci, şi tema – vindecarea eşuată încercată de un personaj şi repetarea experienţei de naratoare cu rezultate la fel de dezastruoase în acel loc uitat de lume, plin doar de superstiţii şi leacuri primitive. Repetiţia întăreşte ideea de scenă cu valoare generală pentru un anumit mod de viaţă, generator de psihologii şi comportamente aberante. Sofica, prima doftoroaie, este atât de ruşinată de eşecul ei, încât refuză să mai mănânce şi piere mistuită de remuşcări. Bârfa satului inventează numaidecât o crimă, suspectul fiind bărbatul moartei, despre care se spune că a fost văzut luminându‑şi calea cu tigva descărnată a Soficăi. Martor credibil, un moşneag cu mintea întreagă spune că omul purta un lămpaş. În foarte multe povestiri, adevărul este deturnat, oameni inocenţi sunt demonizaţi, existând aici o desfăşurare de portrete care prin răutate şi imbecilitate amintesc de desenele negre ale lui Goya.
Conţinând o morală, povestirile sunt bine conduse astfel încât aceasta să fie pregnantă în final, mesajul ajungând fără ambiguităţi la cititor. Există la Angela Dina‑Moţăţăianu o capacitate de selecţie a unor teme cu rezonanţe profunde, cum se întâmplă, de exemplu, în povestirea Vocile. Cei care o citesc îşi vor aminti fără îndoială de plimbările pe lângă ruine ale unor vechi civilizaţii, dar şi prin cimitire, trăind fiorul intuiţiei unui destin căruia îi aparţin: coborârea sub pământ a generaţiilor rând pe rând, extincţia unor faze de civilizaţie. Personajul, un lucrător al gliei, crede că aude voci de sub pământ şi începe să sape pentru a le elibera. Este un patos elegiac autentic în empatica jeluire a morţilor asupra vieţilor lor pierdute, nedreptăţilor şi chinurilor suferite: „N‑apucă să facă zăbava asta bine, că iar auzi glasurile cum că tare le este greu aşa, de atâtea vremuri trecute peste ele, că nimerit ar fi să fie desţelenit pământul, să fie cătate şi ridicate la lumină! Şi se plângeau vocile de dureri în oasele sfărâmate, de sângele curs în râuşoare închegate… Se tânguiau că ar fi vrut să mai vadă o dată cerul albastru şi să mai amurgească o dată cu lumina arămie a soarelui plecat spre culcare… Şi mai cereau şi dreptate! Iar el era singurul care putea să le ridice chemarea din tină spre văzduh…”
Comunicarea cu cei de dincolo creează o premisă a depăşirii şi altor graniţe ale firii, naraţiunea incluzând la un moment dat gândurile calului despre ciudatul său stăpân. În adânc, sunt descoperite monede din vremea când turcii prădaseră un lăcaş duhovnicesc şi siliseră călugării să‑şi sape propriile gropi. Sătenii sunt dezamăgiţi că s‑au găsit doar fiare (monede) şi oase în loc de petrol sau comori, doar arheologii fiind bucuroşi de descoperire, iar săpătorul, eliberat de obsesie.
Stilul alternează eşantioane ale idiomului local şi pasaje poetice, sunând uneori artificios. Dacă antropologii care au întemeiat disciplina şi‑au propus să consemneze modul de viaţă al civilizaţiilor primitive pentru a le arăta cum au trăit strămoşii după ce va fi pătruns în acele locuri civilizaţia, la fel simte şi cititorul că este martor al unei lumi pe cale de dispariţie, autoarea însăşi introducând în universul sătesc noua tehnologie a spaţiului virtual, în vreme ce încredinţează tiparului eşantioane de grai în care mai pulsează viaţa unei comunităţi umane sortită istoriei: „Când se‑ntunecase, încolţită de foame, că mă şi ustura la inimă, iar maţu’ gol bolborosea‑neştire după vreo‑mbucătură de cevaşilea, taman mă ridicam să iau un coltuc de mălai să m‑alin, c‑o văd pe‑a lu’ Turbăceanu că bagă ăl chip frumos ca icoana pân’ blănile rare de la gard şi‑mi strigă […]”.
Alegându‑şi un gen mai puţin frecventat şi ilustrându‑l convingător, scriind cu conştiinţa actului narării şi a convenţiilor implicate în realizarea lui, adăugând un farmec enigmatic povestirilor care sfârşesc însă cu o revelaţie, autoarea nu este totuşi o prizonieră a propriei scriituri. Se simte un patos real în ataşamentul faţă de mari figuri şi evenimente ale ţării, faţă de un mod de viaţă revolut, dar cunoscut în intimitate şi relevant în manifestările primitive, şi totuşi rămase poate îngropate în străfundurile psihice ale omului civilizat, precum şi în preocuparea stârnită de degradarea valorilor în societatea contemporană.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
