Economist (ca profesie) şi poet „sub acoperire”, dezvăluindu‑se târziu în ipostază lirică, Emil Dinga a venit în literatură dinspre cibernetica economică (profesor universitar şi cercetător la Academia Română), rigoarea (subînţeleasă) zăgăzuind, bănuim, stihiile talentului. Ordonat, planificat, încercându‑se în varii direcţii, Emil Dinga pare a ţine totul sub control. Să amintim că debutase în 2016, publicând, la Scrisul Românesc, un volum de Aforisme şi, tot atunci, Pseudo‑rubaiate, dezvoltate pentadic (până la această oră). A mai tipărit proză scurtă (Scuzaţi, sunt doar în trecere, 2019), poeme lirice şi filosofice (Voluptatea tristeţii, 2019), „instantanee poetico‑metafizice” şi chiar Studii lirice (poezie). Volumul din urmă, Sinestezii târzii (poezie albă), apărut la Curtea Veche Publishing (2022), vine să confirme o neobişnuită prolificitate şi polivalenţă. Iar dacă, fugitiv, cercetăm şirul de proiecte anunţate, incluzând un viitor roman, sonete filosofice şi o colecţie de eseuri, adunate sub titlul Fenomenologia poeziei, autorul fiind ispitit, se pare, de o critică „arheologică”, ne dăm seama de anvergura acestor preocupări, definind, deloc emfatic, un program estetic propriu. Această „expansivitate”, cum a observat Aureliu Goci, încearcă să împace două tendinţe în conflict (poesis şi mathesis), explorând un bogat stoc tematic, evitând, deopotrivă, tonul mentoral, încruntarea catedratică sau intelectualismul devitalizat. Înlesnind, de fapt, incursiuni în carnavalescul mundan şi întrezărind un orizont certitudinal, dovedit, sub acolada timpului fugos, vorace (ca supratemă), himeric.
Gravitând într‑un câmp obsesiv, Studii‑le lirice, zăbovind asupra celor douăzeci de teme (idei poetice) din perspective diferite (ca tehnici poetice), vin să confirme raţionalismul liric, invocat acribios de Theodor Codreanu. Într‑adevăr, „voinţa raţionalistă” prezidează efortul creator, placat pe un „eminescianism de fond”. Ceea ce promite Emil Dinga ar fi o iluminare succesivă, închegând „portrete verosimile”, desfăşurând o reflecţie sintetic‑ambiguă. Mereu problematizant, refuzând agitaţia verbioasă ori fastul metaforic, el testează, în albia poeziei epistemologice, noi formule, înstrunând coarda gravităţii. O undă sceptică scaldă, cu demnitate estetică, urzeala unor trăiri; sunt digitaţii ispitite de elanuri celeste, eliberând un suspin ontologic, acordat, fireşte, eonului transmodern, reflectând asupra estezicului (ca „materie primă” a artisticului). Lângă poezia modulară sau „teoremică”, romanul algebric, paradoxismul, Emil Dinga, cu disponibilitate aforistică, producând caligrame şi ancotriburi, inovează la rându‑i.
În Sinestezii târzii ne întâlnim cu „poezia albă”, aranjată în texte‑coloană, însoţite de desene abstracte (tot ale autorului, se înţelege). Dar şi cu un complicat Avertisment (nenumit ca atare), explicativ; poetul râvneşte o percepţie pură, atingând „nuditatea estezică”, nu prea încrezător în judecăţile criticii literare. Iar sinesteziile nu pot fi decât „târzii” (doar atunci adevărate), fără a ne raporta la cronologia bibliografică, ci, mai degrabă, la un posibil radicalism al vârstei, favorizând sedimentări, cum ne avertizează însuşi poetul. De unde, poate, insistenţa asupra temei trecerii, ciclul timpului beneficiind de şase poeme! Iată o Trecere: „noi suntem cei prin / care trece Timpul”. Şi dacă timpul „doar izvorăşte mereu”, trecerea „ne murdăreşte de timp”. Viaţa, înhăţând clipele, este „prădătorul suprem”. Timpul, aflăm, îşi scrie jurnalul‑palimpsest, mereu înnoit peste „scriituri mai vechi”. Poate fi un „,mânz tânăr” sau „şarpele timp”, împuţinându‑se, prin fiinţare, odată cu drumul. Amurgul‑arbitru, având propriul cer, schimbă „ciclul timpului”, întorcându‑ne în noi înşine; sau „intrând” într‑o fotografie îngălbenită, trăind / retrăind „floritatea”. Oricum, „ochii urmăritori” ai Morţii se ascund în spatele clipelor nenăscute: „Ne dezghiocăm din / nuca unei / clipe pe cale să moară”. Ne întoarcem pe „potecile pustii ale trecutului”, scrijelind amintiri. Poetul simte, şoptit, „mirosul trecutului”, un perete scorojit sau „o câmpie omogenă” („din trecutul în care nu mai sunt”); iar neîntregirile se mută în viitor (devenind amintiri). Fiindcă viaţa nu se măsoară în ani, ci în amintiri; în‑fiinţarea este totuna cu în‑numirea. „Gustând” lumea, răsfoind gânduri colorate, poetul – dorind să‑şi trăiască viaţa într‑o zi (cea „preferată”) – ştie că aparţinem amintirilor: „Anii mei, desene / de gheaţă / pe geamul prin / care am privit / minunile care mi s‑au / întâmplat în viaţă”.
Este, de fapt, necurmatul balans viaţă / moarte, scenarizat cu sobrietate, evitând aluvionarul. Reunirea e cu putinţă în eternul cimitir, cum aflăm în ancotribul Cimitirului: „Strămoş devii când locul ţi l‑ai luat în şir”. Rămâne mângâierea cuvintelor‑păsări: „Pe buzele tale / întredeschise, aşteaptă / acum alte / păsări să le dai / drumul” (v. Cuvinte). Ghidat de câte „un vers olfactiv”, mereu rescris, poetul pregăteşte povestea (poemul mângâierii), ştiind că îmbrăţişarea este o mângâiere „care / nu se mai / satură mângâind”. Sau, mai explicit, chemând gândul atotputernic: „Nu ştiu unde / eşti, nici dacă / eşti, cu adevărat, dar / asta nu are / nici o importanţă – / degetele tale mă / pipăie ca un / sărut imposibil…” (v. Mângâiere, 1). Poetul îşi îngăduie, fără a boemiza, mici reverii, refuzând angelitatea, prospeţimea feerică, golită de tragism. Frământările sale metafizice n‑au intonaţii sacrale, nu propun tuşe energice şi nici nu inventariază pulsiuni vindicative. Ni se dezvăluie o lume micită, cuibărită la pieptul poetului, ascultând tăcerea în plin vacarm. Fiindcă tăcerea adevărată vine dinăuntru, „înecând zgomotul lumii”. Poate, înălţat deasupra lumii, să contemple o primăvară neverosimilă („ca un om de zăpadă”), poate cerceta cu seninătate „armata de clipe” a timpului tropotitor, trecând în bucurie; în fine, poate atinge extazul, când „lumea întreagă intră‑n tine”, ştiind că fiinţa (ca şi poetul, precizează Emil Dinga) „inferează lumea din ea însăşi”.
Lunga plimbare prin poezie, cu spectaculoase metamorfoze de la un volum la altul, presupune şi căutarea unui ţărm; dar ţărmul, „catastază de timp şi de loc”, ne aruncă în dilemă, nu ştim ce urmează. Încât sfatul poetului, oferit sieşi, e limpede: „lasă‑te dus pe / ţărmul la care vei / ajunge” (v. Ţărm, 4), sub proteguirea singurului zeu: Întâmplarea. Ceea ce nu exclude căutarea Drumului şi, supremă demiurgie, în‑fiinţarea lumii: „Lumea n‑are culori, / nici sunete, nici / mirosuri, toate astea / le pun eu în lume, / lumea e ca şi / cum. E de mirare / cum celălalt mă / înţelege când îi spun / că cerul e albastru / (aş putea să‑i / spun că miroase a / pâine caldă), că / doina e tristă (aş / putea să‑i spun că / e moale la / pipăit), că ploaia / miroase a mir (aş / putea să‑i spun că / are culoarea / verde)… / De aceea lumea moare / şi ea, odată cu noi, / pentru că nu mai / are nici culorile, nici / sunetele, nici / mirosurile care / au adus‑o / în fiinţă.” (v. Lumea). Şi, pentru a nu scandaliza percepţia comună, vine imediat cu lămuriri: „A înţelege înseamnă / a lua forma / lucrurilor, forma / lumii, forma vieţii” (v. Înţeles). A înţelege este şi mobilul acestei lirici meditative, scuturându‑se de rigorile prozodice (stingheritoare), râvnind fundamentul filosofic, încercând să împace contrariile. O „armonizare contrapunctică”, sub îndemn eminescian („antitezele sunt viaţa”), observa Theodor Codreanu, ar sigila acest discurs obsedat de perfecţionism, înţelegând că forma este principiul activ (eidos). Dar Emil Dinga nu crede în inspiraţie; propune, cu tenacitate, o altfel de poetică, balansează „între număr şi cuvânt” (cf. N. Georgescu), vede în dans „o metaforă quasi‑realistă a existenţei”. Pământul poate fi „tovarăş pentru Cer”, cuvintele‑peşti, sub impuls nichitian, „se îneacă” în mare, Dumnezeu însuşi este o aşteptare, supraveghind îndumnezeirea omului. Autor cu program, Emil Dinga, prin volumele publicate (o impresionantă şarjă editorială!), merită (şi obligă la) o recepţie de adâncime, dincolo de fulguraţiile impresioniste.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
