Prozator şi/ sau predicator (ne anunţau cârcotaşii), el este o prezenţă necesară în lumea laică, având nevoie, într-un secol hiperconsumist, de asceză îndrumată şi sacerdoţiu
„Cu trecerea anilor, oamenii
nu îmbătrânesc, ci se trezesc”
Atipic, inclasabil, enigmatic, aproape o legendă, stârnind interes, nerăsfăţat, însă, de critică / critici, Vasile Andru nu are „mitul stilului”. Consecvent cu sine, refuză, totuşi, fixarea într-o formulă. S-a născut într-un an belicos (1942) şi a devenit, interesat de deşteptarea sapienţială şi deprinzând „meşteşugul meditaţiei”, 
un exportator de linişte, cum afirmase mitropolitul Antonie Plămădeală. Este „răstignit” în limba română şi priveşte cu uimire lumea, dobândind cunoaşterea revelatorie. Un pelerin, de fapt, cu aspiraţie holistică, având nostalgia întregului. Cu „bastonul de peregrin” a bătut lumea, articulându-se la Planetă. O „viaţă-n cutreier”, zicea părintele Th. Damian (ca umblare, colindare), logodind orizontala geografică cu verticala experienţei spirituale, vizând omul îmbunătăţit şi practica isihastă; implicit, râvnita conştiinţă nemărginită. Fiindcă plecatul în lume este o verificare, spunea un erou dostoievskian (Zosima). Verificându-se necontenit, V. Andru scrie şi rescrie cu zgârcenie de cuvinte, lansând, economicos, iute recognoscibile, enunţuri scientiste. Adică, nota Marin Mincu, un prozator foarte original, de rang european, pe care noi nu îl vedem. „Povestit” de confraţi (vezi volumul de la Accent Print, 2014), stabilindu-i-se locul în „hoarda literară”, el poate fi – părăsit de ispita de a fi în frunte – „un ghid luminat” (cf. Marian Popa), permeabil la nou, cu deschidere experimentalistă, risipind o linişte luminată. Chiar un „desantist adevărat”, în ochii lui Gheorghe Crăciun, preocupat de somatografia livrescului, străin de răbufniri / cosmetizări disidente sau insolente. Prozator şi/ sau predicator (ne anunţau cârcotaşii), el este o prezenţă necesară în lumea laică, având nevoie, într-un secol hiperconsumist, de asceză îndrumată şi sacerdoţiu. Vasile Andru, fire iscodelnică, se nevoieşte a scrie sufletul, alungând metafora şi trezind energetismul arhaic. O proză fără centru, „dezvăţată” de convenţional, concentrată, crescând sub cupola noetică. Fiindcă, ne reamintea acest „virtuos al discursului contrapunctic” (cf. M. Mincu), omul este mai mult decât se vede. Ca proză a concretului, de un biografism transparent, cu inserturi reflexive şi metanarative, el plonjează – cu un stil sec, consemnativ, aproape reportericesc – în prezenteism, în relatări nervoase, concise, producând „fişe” şi bruscând cititorul comod (prin impresii-cuante şi fulgere mentale); dar acum-ul, vizând nuditatea faptelor, narate cu exactitate („S-a petrecut aşa. A fost aşa” etc.), dezvăluie ochiul antropologului, interesat de „recapitularea lumii”. Opera sa este, observa demult Ion Bogdan Lefter, „un uriaş palimpsest”.
Să ne amintim că proza „de intrare” (Colindul dificil, 1967) era găzduită de suplimentul Suceava, păstorit de bădia George Sidorovici. Cu funcţie vestitoare, anunţând – în vremuri vitrege – soarta colindelor (ocultate, se ştie), textul a fost primit „uimitor de bine”, recunoaşte prozatorul; şi, îmbucurător, fără consecinţe oficiale.
De regulă, cărţile prime ale unor prozatori închid în embrion (precum ghinda „istoria” viitoare a oricărui stejar) desfăşurările lor epice. Citit invers, înspre izvoare, Vasile Andru e de nerecunoscut. S-a afirmat că, încă de la debut (Iutlanda posibilă, 1970), prozatorul aducea în peisajul nostru literar un sunet nou; febrilitatea, hiperinteligenţa, setea de cunoaştere absorbind realitatea secvenţială, debordantă, râvneau o proză „totală”, atât în sensul cuprinderii gamei omenescului, a „trăitului” cerebralizat, transferat într-o suită de notaţii, cât şi a asimilării tehnicilor narative. Toate configurau o poetică personală, zdruncinând, prin şocul formulei, tabieturile lectorale. Parţial adevărat. Abia O zi spre sfârţitul secolului (1983) şi, mai apăsat, Turnul (1985) marcau un viraj epic, o corecţie de orbită, o despărţire hotărâtă de vechea formulă, convocând tehnicile proiective. Dacă „scrisul e un jaf pe seama trăitului”, la Vasile Andru – teoretician al propriului demers epic – trăitul nu e transferat pur şi simplu în text, ci transformat, trans-pus în literatură; codificarea realului, recuperarea „textului zilei” în spaţiul trăirii, „sub ochii cititorului”, fac din autor centrul textului şi din adevărul individului – scopul demonstraţiei epice. E drept, cititorul e provocat, invitat să participe în numele „efectului de identificare”. Individul absoarbe lumea, lumea devine text, relaţia biografică se nuanţează, supravegheată de ochiul vigilent al prozatorului.
În noua sa etapă, Vasile Andru arunca în aer convenţiile genului romanesc, dorea – programatic – să pulverizeze logica lineară, să obţină un maxim de real social prin progresie psihică; să treacă, aşadar, pragul metafizic, intrând în realul psihologic. „Lecţia” sa invită la o „dezvăţare de convenţional”, deşi – am putea observa fără efort – subminarea romanului, proza deconstructivă sfârşesc prin a propune o înlocuire de convenţii. O inginerie secretă, novatoare, cu efecte calculate prezidează scrisul său „computerizat”, dens, sincopat, cinetic, năvalnic, crescând pe o premisă ştiinţifică. Intenţia de a înghesui în acest vârtej ideatic, în Cartea sa, toată Istoria, de la „marele tunet” (clipa zero) până la rostogolirea în noosferă, pe drumul „tămăduirii sofronice” (transgresând epic nivelele de conştiinţă, în numele integralismului) surprinde tocmai progresia în dinamica mentală. Vasile Andru propune un drum; scriitorul nu este doar un partizan al noii proze, ci chiar un pionier al ei, teoretizând inspirat şi oferind un exemplu contagios. „Încerc să apăr proza scriind proză” – spunea Vasile Andru, cândva. Fragmentarismul, notaţia telegrafică, despicând fulgere mentale pe cerul epicii, scurtcircuitând reţelele informaţionale, montajul cinetic, holismul etc., converg în a tenta / testa depăşirea limitelor.
„Mintea liberă” poate primi semnele universului, terapia prin spirit, slujind optimizarea umană, sparge cercul vicios al violenţei. Cugetul treaz, câmpul psi, reţeaua noetică, însumarea emanaţiilor mentale înseamnă un „cumul de soartă bună”, grăbind procesul hominizării, protejând o stenică filosofie planetară. Astfel de texte autonome sunt paşii unei progresii, deşi Vasile Andru avertizează asupra scenariului repetitiv al istoriei.
Prozatorul este un exponent al promoţiei ’70 (aşa-numita generaţie „sandvici”), aducând în câmpul literaturii noastre un spor de conştiinţă artistică; o promoţie, se recunoaşte, cu un ridicat indice cultural, despletindu-şi drumurile chiar din start, fără grija de a-şi flutura, solidar, revendicările. Dar prin ofensivul program afişat şi, bineînţeles, prin reuşitele lui, prozatorul pare mai aproape de crezul optzeciştilor, experimentând realul, transferându-l în text, facilitând trăirea, nu „spunerea”. Acel „enunţ în primă instanţă” înseamnă, după Al. Piru, ex-punerea existenţei; cum omul-care-scrie condensează problemele existenţiale, nudismul epic, dezinteresându-se de podoabele stilistice, scurtează distanţa autor-cititor (acesta, prin substituire, „rescriind” textul).
Şi Progresia Diana (1987) avea o desfăşurare secvenţială (paşi), sumarul desfoliind analitic acest „roman” divagant, ezoteric, împănat cu citate, purtând masca jurnalului, un „documentar”, cum l-ar fi vrut însuşi autorul. Acel Andrucovici (devenit Andru), pornind în lume dintr-un sat netipic este un globe-trotter, călătorind spre sine, privind în sinele adânc. Culegând „anecdote reale”, Progresia Diana poate părea un roman fără ficţiune. Eroul-narator (autorul propunându-se ca protagonist), „un releu al materiei” îşi dezvăluie / analizează cifrul sufletesc, dar şi marele mental colectiv (coplanetarii), ştiind că scrisul schimbă viaţa omului. Mistica vieţii, efortul de înţelegere a existenţei, scenariul iniţiatic cheamă în sprijin sonda erotică. Încât, Progresia Diana este, de fapt, un fermecător roman de dragoste, bântuit de „viforniţe afective”, crize de necredinţă, zile haotice în viaţa cuplului, plutind într-un halou mitic. Suntem într-o „eternitate experimentală”, Diana – înzestrată cu puteri paranormale, deşteptând ochiul lăuntric, sublimându-se – devine Dhyana, întreţinând un „zbucium mistic”.
Cei doi, un epitom al cuplului străvechi, se caută (se aude aici un ecou rebreanian), îşi oferă ani isihastici. Ca „ucenici ai speranţei”, râvnind optimizarea, întărirea omului, străpungerea limitelor, urcuşul spre „vârful Omega”, naratorul (dedat experienţelor karmice) şi Diana (translatoare, pictând diagrame cosmice) sunt cumva personaje eliadeşti, ţintind cunoaşterea profundă, îndepărtând coaja fenomenalului, atingând înţelepciunea (sophrosyne). Dorinţele celor doi Andru (autorul şi naratorul) coincid: distrugerea automatismelor, despuierea de însuşiri, captând marele stimul mental, eliberând „focul sufletesc”. Un prag de moarte poate fi o iluminare, pregătind saltul noesic.
Prins în hăţişurile muncii redacţionale, pornit în căutarea „clarităţii mentale”, protagonistul romanului (un antropolog, am putea zice) vrea schimbarea; este un domn „progresist”, care practică înţelepciunea simţind ameninţarea iraţionalului, dorind a afla cifrul energetic personal. Culegând înţelepciunea lumii, admiră omul mutant, nu cel stagnant (dormitând în „armura opacităţii”); în fine, iubeşte progresia, respingând asfixia mentală, sufocarea psihică (cazul oraşului Rahabal). Sălbatica Diana – o posesie fictivă – reprezintă, în acest câmp problematic, ceva statornic, umplând singurătatea; ochiul pineal al „potrivitei” iubite (descâlcind iţele unei afaceri cu o mină de aur – himera unchiului Pompei), puterea psi fac din fiinţa „slabă” o „fiinţă vie” într-o lume tânără, mişcându-se sub cupola fluidurilor cerebrale.
