Cititoare de cursă lungă, Elena‑Brânduşa Steiciuc şi‑a impus, în practica scripturală, voinţa obiectivării. Ceea ce nu înseamnă că ar iubi stilul glacial, sentenţios, impersonal, casant, castrând afectiv comentariul. Dimpotrivă, scriind „pe alese”, alegând volume „pe sprânceană”, ocolind cărţile ridate, nu va râvni ecarisajul literar; în consecinţă, vor lipsi tuşele caustice, penalizând autori sau vestejind listele („alterabile”, oricum) în actualul context inflaţionar, bântuit de grafomanie. Distantă, scanând peisajul fără voluptatea exhibării, nu gustă, cancanier, spectacolul rivalităţilor. Se vrea un lector complice, fidel, instigator, vibratil, situat, prin puncţii succesive, în prelungirea operei, oferind – prin decorticare – un „surplus de sens”. Textul este/ rămâne obiect de reflecţie. Pe fibra textului (Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2022), adunând „50 de lecturi complice” este, aşadar, un bogat Jurnal de lectură, invocând faimosul „triunghi variabil”: scriitorul, cititorul, criticul (literar). Care, la rigoare, devine un binom, criticul fiind, şi el, un cititor (profesionist), căzând în ruminare.
Prestigioasă traducătoare, obţinând, în 2004, din partea guvernului francez titlul de Chevalier des Palmes Académique, publicând cărţi şi manuale universitare în limbile franceză şi română, autoarea se mişcă dezinvolt în spaţiul francofon. Dar Pe fibra textului colecţionează studii şi articole de o mare varietate, vădind un larg spectru problematic. Ca dovadă, îşi / ne oferă un „pelerinaj fastuos”, propunându‑ne lecturi admirative. Cum ar fi, bunăoară, popasul în cărţile lui G. Liiceanu, un „filosof‑rumegător”, răsfirând subiecte, interesat de circulaţia ideilor şi „creierul omenirii”. Sau explorările imagologice ale lui Andrei Oişteanu, deschizând cu largheţe compasul auctorial, descifrând codul cultural, mentalitar, vestimentar, slalomând printre Moravuri şi năravuri. Or, cercetând, alături de Mircea Cărtărescu, acea „putere incontrolabilă” care lucrează în toţi creatorii (v. Creionul de tâmplărie), aducând la rampă figuri tutelare, veghind crezul literar şi existenţial al autorului Orbitor‑ului.
Fireşte, nu puteau lipsi vocile feminine. Deschizând lista, previzibil, cu cea mai „internaţionalizată” prezenţă din rândurile scriitorimii noastre, nimeni alta decât Ana Blandiana, citită „cu nesaţ” (v.
Soră lume). Dacă Aurora Liiceanu explorează „depresia de doliu” şi noua identitate post‑traumă, Andreea Răsuceanu interoghează căutarea de sine. Tot în cheie psihanalitică, în chip de romancieră, Carmelia Leonte desfăşoară în Vânzătorul viziuni onirice. Ca voce puternică, Ioana Nicolaie pune în discuţie, cu reverberaţii biblice (v. Cartea Reghinei), condiţia femeii într‑un sat ardelean, într‑o comunitate penticostală. Iar Marina Mureşan Ionescu, folosind Caietele tatălui său (v. Amintiri din viaţa mea), ne convinge, prin pilda de rectitudine a părintelui, că rezistenţa prin cultură (juridică) a fost posibilă în vremuri nevolnice.
Se înţelege că autorii suceveni sunt masiv prezenţi, elogiaţi cu măsură, însă. Iată, depânând Poveşti despre omul interior, Mariana Boca, pledând pentru trezia minţii, ne vorbeşte despre „puterea cărţilor citite”; din exilul francez, Cornelia Petrescu (Ecaterina Petre) ne oferă antologia Dahu, iar Nicole Vasilovschi, un talent nativ, cu „inima lipită de vers”, e interesată de filosofia orientală (chineză, cu deosebire) în Lampioane de cuvinte. Diarista Maria Elena Cuşnir descoperă rolul terapeutic al scrisului în timpuri covidiene (v. Anomaliile singurătăţii), iar Alexandru Ovidiu Vintilă aduce, culegând ecouri intertextuale, „un suflu nou” în peisajul liric.
În spaţiul prozei un loc privilegiat îl ocupă Stelian Tănase, cu trei titluri: Marele incendiator, Repertoarul amorului (cu istorii de alcov) şi Sunt un copil al războiului rece, o carte‑document în care „Steluş” ne istoriseşte, cu furie şi melancolie, viaţa sa, ştampilată de interdicţiile Cortinei de Fier şi „poezeaua propagandistică” a epocii. Grigore Ilisei, în schimb, ne invită în locuri sacre (v. Sanctuarele memoriei), oferindu‑se „o lectură ziditoare”; adică „Planeta Ipoteştilor”, Stupca lui Ciprian, Humuleşti, Mirceşti, Liveni, casa Pogor şi, bineînţeles, creuzetul Fălticenilor, cu sol binecuvântat. Dacă, interesat de turbulenţele Istoriei şi convulsiile interetnice, Cătălin Mihuleac reconstituie pogromul ieşean (v. America de peste pogrom) sau deportările „elementului iudaic” (v. Deborah), Tiberiu Avram, într‑un captivant roman biografic (v. Evadarea din iad), povesteşte viaţa lui Vasile Bolohan, un fost puşcăriaş care, prin Iubire şi Credinţă, traversează anii „schimbării la faţă”. Şi Vasile Ernu navighează, autobiografic, pe fluviul memoriei. Sălbaticii copii dingo se vrea o carte o adolescenţei, narând ucenicia lui Vasea, venind în „ţara făgăduinţei” (România): o altă lume, o nouă Utopie. Scriitor‑regizor, cu rădăcini bucovinene, Alexander Hausvater publică patru romane, coborând în mediul izraelit, vădind fantezie, alerteţe, imaginaţie onirică. Dacă Radu Paraschivescu (v. Vitrina cu şarlatani), folosind „scalpelul ironiei”, încearcă o tipologie a impostorilor, devoalând pandemia fake news, Radu Sergiu Ruba (v. Un mic arhipelag) pendulează între ficţiune şi mărturisire de sine. În fine, Constantin Severin, sub cupola fantasticului, cu ecouri intertextuale (v. Bibliotecarul infernului) relatează povestea napolitanului Giovanni Esposito şi a suceveanului Nini (pictorul C. Ionescu), asigurându‑ne, în numele „expresionismului arhetipal”, că orice carte este „o insulă de cuvinte”. Şi că întreaga Realitate este o Carte, ieşind din „încătuşarea cărnii”.
Să poposim, în viteză, şi asupra autorilor francezi, scanaţi meticulos‑empatic de exegetă. Să începem cu nobelizatul Patrick Modiano şi a sa Cerneală simpatică, pornit în căutarea trecutului, cu o intrigă ambiguă, urmărind‑o – pe formula romanului poliţist – pe Noëlle, cea dispărută. Dar Elena‑Brânduşa Steiciuc îl tradusese deja cu Iarba nopţilor (2014, Premiul USR). Nu putea lipsi din acel „creuzet al înnoirii artelor” (Parisul, negreşit) albanezul Ismail Kadare, venit dintr‑o „ţară mortificată”, petrecându‑şi dimineţile la Café Rostand. Sau algerianul Boualem Sansal, cu o scriere distopică, flagelând extremismul religios. Şi Lionel Duroy, ţesând narativ, în Eugenia, viaţa lui Mihail Sebastian / Iosif Hechter. Şi Romain Gary, de două ori Goncourt (e drept, sub pseudonim, Émile Ajar, la a doua izbândă). Să n‑o uităm pe Muriel Augry, diplomat cultural şi condei versat, exersând interculturalitatea în prozele adunate în volumul Acest freamăt blând al absurdului. Fosta directoare a ICF Iaşi, poetă în primul rând, era / este adepta stilului minimalist. Şi cei traduşi se bucură de comentarii aplicate, exegeta zăbovind răbduriu pe text. Generosul Jean Poncet se ocupă de Blaga, integrala poetică fiind un proiect coordonat de Horia Bădescu. Tot Jean Poncet a făcut posibilă, la Lyon, apariţia volumului Darul lacrimilor, aparţinând lui Cassian Maria Spiridon, semnalând intertextul biblic şi obsesia declinului. Carismaticul Sylvestre Claucier, un mare poet francez, e prezent cu antologia Corzile vieţii, tălmăcirea (admirabilă!) fiind asigurată de Valeriu Stancu, un „mijlocitor” cu vechi state, slujind francofilia.
Dacă Matei Vişniec a făcut o formidabilă carieră ca dramaturg (Franţa oferindu‑i „aripile”), Vasile Spiridon, o voce critică de autoritate, îşi expune, în Hexagonale, flaneriile, cu relatări informate din spaţiul cultural francez; de la fierbintele mai ’68 („o psihodramă”, zice criticul) la incendiul de la Catedrala Notre‑Dame, cu incursiuni în artele plastice, la expoziţia Soljeniţân, de pildă, şi în atâtea alte locuri ispititoare. Dar Elena‑Brânduşa Steiciuc, impresionând prin varietatea lecturilor, descoperă francofonia literară la Québec (un roman polifonic al Annei Hébert) şi se ocupă de Isaac Bashevis Singer (în limba idiş) şi de Nina Smart, cu tată african, (Gea)Nina, într‑o poveste „cu două feţe”, căutându‑şi identitatea / ereditatea. Cu ajutorul lui Vasi Rădulescu, un medic anti‑sistem, spulberă câteva mituri despre sănătate, blamând năvala vindecătorilor; nonconformistul caricaturist Constantin Papuc oferă „pastile de energie” (v. Deocamdată), arhitectul Doru Olaş se vrea poet, iar Cristina Tamaş, urmând sfaturile impetuosului Marin Mincu, ne propune, din spaţiul tomitan, un roman „cu cheie”. În Nadia şi Securitatea, Stejărel Olaru povesteşte despre soarta Nadiei, o captivă într‑o ţară sufocată, despre copilăria ei furată şi durul Károlyi, într‑un „roman dickensian”, cum apreciază, cu îndreptăţire, exegeta. Semnalează apoi, cu încântare, „o recuperare necesară”, amintind despre tentativa Rodicăi Nagy de a scoate din uitare gramatica lui V. Mircesco, nimeni altul decât Vasile Alecsandri, ca lingvist amator, se înţelege, urmând modelul Vaillant.
Un popas special e rezervat criticilor, reţinând două nume de referinţă, legate de spaţiul bucovinean. Alex Ştefănescu, în Eu şi comunismul, ne dăruieşteo scriere autobiografică, trasând „conturul unui timp revolut”; o posibilă lecţie de Istorie, conchide Elena‑Brânduşa Steiciuc. După cum, un splendid remember poetizant ne rezervă Mircea A. Diaconu, fost poet, reînviind un segment de timp. Fiindcă, prin Cernăuţi. Obiecte pierdute, ne invită în universul citadin cernăuţean de acum un veac, descoperind „freamătul energiei cotidiene”.
Încât, trăgând linie, să notăm că universitara din Suceava scrie cu căldură, departe de ursuzenia judecătorilor‑volintiri, lansând cu aplomb verdicte, atinşi de correctness; dimpotrivă, va urma cu fidelitate „fibra textului”. Din noianul apariţiilor editoriale, străină de combinaţiile vieţii literare, Elena‑Brânduşa Steiciuc alege cu gust sigur şi referă prob, refuzându‑şi divagaţiile şi acceptând un rol mediator. Altfel spus, invitând la trezia spiritului într‑o lume confuză şi îmbiind la lectură în contextul unui recul îngrijorător. Mai mult, eliberată, odată cu retragerea de la catedră, de îngrădirile birocratice, Elena‑Brânduşa Steiciuc pare a suna deşteptarea „celorlalte Euri”, lăsate în hibernare, observa Grigore Ilisei. Fiindcă verbul ei „sprinţar şi meşteşugit” ne reaminteşte de începuturile epice ale Brânduşei Sumănaru, cândva o promiţătoare voce a prozei noastre. Încât, îndrăznind o profeţie, suntem tentaţi a crede că laboratorul universitarei din Suceava ascunde mari surprize, convocând şi activând „soborul” eurilor, vorba meşterului Ilisei.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
