Citind volumul de poeme Azi‑noapte pământul a ţipat la mine de Rodica Braga (Editura Limes, 2002), apărut la o lună după dispariţia autoarei, am înţeles pentru prima dată că ultima verba înseamnă şi ultimul gând, ultimul sentiment, ultima privire, ultima senzaţie a cuiva. Marin Preda scrie în Viaţa ca o pradă că, în momentele de iluminare, înţelegem profund esenţa unor lucruri care ne fuseseră şi până atunci familiare. Îi muriseră părinţii, alte fiinţe dragi, dar sentimentul morţii l‑a avut prima oară văzând cortegiul mortuar al unui necunoscut. Lecţia noastră nu a venit de la o întâmplare aleatorie însă, ci de la un sfâşietor discurs existenţial.
Poemele Rodicăi Braga, tot atâtea strigăte expresioniste în aşteptarea unui sfârşit previzibil, sunt nu o ars moriendi – câtă superficialitate în persistenţa vanităţii omeneşti până şi în faţa tragicei confruntări finale! –, ci tragicul jurnal liric al unui eu care trăieşte intens şi felurit ultimele anotimpuri ale unui an de viaţă. Este anul cumplitei pandemii, care dublează tragedia personală cu aceea a întregii colectivităţi. Sentimentul claustrării cauzate de boală este amplificat de spaţiul‑închisoare unde sunt condamanţi toţi să asiste la dezintegrarea vieţii sociale, la înstrăinarea în relaţiile umane, cu fiecare chip, cunoscut, sau chiar cândva îndrăgit, devenit peste noapte motiv de spaimă şi posibilă sursă de rău.
Poezia îi serveşte Rodicăi Braga pregătirii sufleteşti pentru întâlnirea cu necunoscutul personificat în limba română la genul feminin – misterioasa moarte. Îşi imaginează cum va fi această întâlnire, meditează asupra acestui mysterium tremendum al saltului din ultimul suflu în nimicnicie, se teme că nu va putea trăi momentul ca act conştient. Moartea devine astfel, ca şi în poemul Crossing the Bar (Dincolo de hotar) al lui Alfred Tennyson, încă o experienţă fundamentală de cunoaştere, de descifrare a misterului existenţei. Autobiografiei acestei trăiri în apropierea morţii nu‑i lipseşte, se poate spune, nicio pagină.
Spre deosebire de tradiţia memento mori, aceste poeme nu au nimic convenţional, ci se nasc dintr‑un contact epidermic cu realitatea fiecărui moment trăit cu ardoarea celui care ştie că mai pot fi
puţine. Poeta trece de la stările confuze ale stadiului înaintat de boală, din care luptă să se trezească, la refugiul în amintiri, începând cu sentimentele şi senzaţiile cunoscute tuturor, dar nerealizate conştient, ale copilăriei: Ce bine cunoaştem, de exemplu, pustiul după-amiezilor de vară, când maturii dorm, iar copilul tânjeşte după agitaţie, comunicare, în vreme ce ascultă zumzăitul difuz al gâzelor! Revin în memorie vocea şi cuvintele mamei, meditaţiile asupra relaţiei dintre Dumnezeu şi om ale tatălui, convins că nu are nevoie de intermediar în introspecţiile şi cercetarea ascunzişurilor sufletului, sentimentul renaşterii prin copii, amintirile iubirii care i‑a cosmicizat fiinţa: „curgeam fără de ţintă/ pe alături de mine./ Zilele îmi scăpau/ printre degete ca mărgelele deşirate./ puteam rămâne aşa,/ o creatură dezarticulată,/ scârţâind din toate încheieturile,/ dacă privirea ta, arzătoare,/ n‑ar fi iscat în mine/ furtuna cu fulgere albastre,/ când m‑am aşezat/ întreagă, vie şi liberă,/ pe drumul ce ni s‑a dat”.
Motivul Adusu‑mi‑am aminte din slujba de înmormântare (versiune estică, chrysostomică, a lui memento mori) nu este o lecţie despre zădărniciile vieţii. Dimpotrivă, poemul care începe cu aceste cuvinte este un imn ad vitae gloriam, un tablou pastoral al încununării cu „coroniţe fragede şi vii”, cu soarele purtat pe creştet ca diadema unei zeiţe. Chiar şi cea mai mare supărare din trecut este acum jinduită în balanţă cu anihilarea. Predomină în acest racursi liric portretul idealizat al unui bărbat afectuos şi protector, în lipsa căruia poetei i se părea că îi stă viaţa în loc, şi căruia îi construieşte un monument în versuri de o remarcabilă forţă şi puritate a sentimentului.
Nu tinereţea, cum se crede îndeobşte, ci ultima vârstă a omului îi aduce acestuia revelaţia iubiri care mişcă astrele. Sufletul poetei vibrează la fiecare manifestare a naturii, o meteorologie a sentimentelor agită majoritatea poemelor, ca şi cum poeta ar fi dorit să îmblânzească, să‑i devină familiar, pământul cu toată vegetaţia lui, ce avea să o primească. Peisajele sunt, ca şi la impresionişti, intens percepute senzorial şi filtrate printr‑un mecanism perceptual care le supune unei alchimii a diafaneităţii. Predomină mireasmă, boarea, aburul, ca şi cum pământul s‑ar întoarce în respiraţia prin care a creat Dumnezeu lumea. Originară este şi lumina, personificată în Iisus, poeta imaginându‑şi că I se substituie, trecând prin tiparul cristic al porţii dintre lumi: „crucea lui, rămasă goală,/ te arde pe dinăuntru/ şi‑ţi luminează calea”. Sufletul, „transparent ca o aripă de libelulă”, a fost înschis însă într‑un trup a cărui cartografie a aparţinut unei mâini străine, fiind alienat în relaţiile cu lumea: „bizare hărţi ale devenirii, haşurate de o mână străină/ ţi s‑au adăugat trupului/ prin timp…/ împovărată ele cu greu te mai atingi/ de tine cea dintru începuturi”. Una din feţele redemptive ale morţii este aceea de sustragere din labirintul timpului istoric, al alienării într‑un non‑eu, care este sufletul colectiv, şi al revenirii la arhetip, care, ca şi la Blaga, este Iisus – drama cristică a morţii şi renaşterii în eternitatea universului.
O nelinişte febrilă se degajă din interogaţiile asupra ceea ce va fi „când va veni ziua aceea…”. Nu sfârşitul vieţii, ci lipsa ei de semnificaţie şi valoare generează o kierkegaardiană angoasă. Va fi moartea un moment al împlinirilor ratate în timpul vieţii, al conştientizării conţinuturilor reprimate ale conştiinţei, al răspunsurilor la toate întrebările şi nedumeririle de o viaţă, al înţelegerii a tot ceea ce îi fusese obscur până atunci sau doar un rit de trecere al naturii fără spirit: „sau, în habotnicia ei de albină,/ mă va culege/ direct, ca pe un polen/ purtat de tălpile grăbite?…”
Un portret al vârstelor încearcă uneori poeta, comparându‑şi succesiunea de euri în timp care şi‑au creat propria lume. După cum comentează Sorina‑Maria Victoria în teza de doctorat dedicată scriitoarei, eul confesiv, expresionist, s‑a dedublat în perioada maturităţii artistice, când un alt eu, obiectivat în limbaj, autoreferenţial, se lansează în „egografii lirice”, cum spune autoarea cu o fericită invenţie lexicală. Poeta din ultimul volum nu mai păstrează nimic din orgoliul narcisist al vocii juvenile. În loc de valedictum, aflăm expresia unei patetice dorinţe de integrare, atât în procesele cosmice ale devenirii, cât şi în sfera unui spirit anonim şi creator, care invadează eul propriu ca o iluminare, o epifanie: „starea de poezie,/ ochiul lui Dumnezeu,/ clipind binevoitor,/ spre trezia ta instantanee./ starea de poezie,/ cuprinzându‑ţi fiinţa,/ într‑o încătuşare explozivă./ sufletul, luminat,/ mergând pe urmele poemului,/ care‑şi ţese singur,/ în afara voinţei şi conştiinţei/ tale, pânza/ care îmbracă tâlcul său/ profund”.
Celălalt abis este al conştiinţei: „mintea înceţoşată de boală”, înstrăinată de propriul trecut, trupul ce îşi părăseşte forma generată de propria entelehie, lunecă în „magmă fierbinte”, „pastă amorfă” – metafore ale haosului. Nu întâlnim în aceste poeme clişee ale supravieţuirii prin artă, beţii ale visului la eternitate. Foarte umană această elegie a pierderii fiinţării reale, în conştiinţa cosmicizantă, între aleatoriul naşterii şi absurdul morţii. Nu ieşirea din timp în eternitate este idealul existenţei, ci fiinţarea în timp, chiar dacă într‑un existenţialist orizont al morţii – o vieţuire întru moarte încă din momentul naşterii. Moartea este ieşirea din timpul redus la o singură dimensiune, aceea a prezentului permanentizat: „ştergându‑te din prezent/ şi predându‑te neantului”. Apare de câteva ori sintagma „ce ni s‑a dat”, ca un ecou al strigătului final din meditaţia lui Eminescu asupra „veşnicei treceri” din Stele‑n cer. Viaţa, devenită bun suprem, împrumută imaginarul graţios al ritualurilor medievale (turniruri sau vânători), părându‑i, în cumpănirea plecării şi revenirii, asemenea unui vultur de pe braţul înmănuşat al unui cavaler.
Volumul postum al Rodicăi Braga se încheie într‑un registru tragic, dar sobru, ca şi cum versurile ar fi dăltuite în piatră. Dedublându‑se, poeta se priveşte ca pe o fiinţă străină, al cărei destin însă rezumă tot sensul vieţii. Timpul este tropizat ca un şarpe (mit biblic, dar şi alchimic), care anihilează triada temporală (prezent, trecut, viitor), pentru cel care iese în afara cuvântului („gura ştirbă”, lipsită de dinţii cadmieni ai alfabetului) şi a lumii care continuă să trăiască în prezent – in praesentia: „clipa trecută, înghiţită în burta/ şarpelui timp,/ alunecă inexorabil/ şi graţios,/ spre viitorul, devenit şi el/ într‑o clipă, trecut/ care rânjeşte la noi/ ca o gură ştirbă./ prezentul, pierdut în găurile/ întunecate,/ parcă nici nu există/ sau noi îl ignorăm”.
În ultimul tablou al vieţii, Rodica Braga a înfruntat moartea în singurul mod posibil pentru muritori: gândind‑o şi rostind‑o.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
