Pentru înlocuirea domnilor Eugen Simion, Mircea Martin, Mircea Anghelescu sau Eugen Negrici cu universitari fără operă recunoscută nu a existat temei legal, ci un precedent în plecarea forţată a unui grup de distinşi universitari în frunte cu G. Călinescu în ani de neplăcută amintire
Când acelaşi mesaj îţi parvine din China şi din Europa, de Vest şi de Est, din Rusia secolului al XIX-lea şi din România zilelor noastre, poţi fi încredinţat că priveşte fiinţa umană în alcătuirea ei profundă. Eseurile lui Jidi Majia (În numele pământului şi al vieţii) publicate de Editura Ideea Europeană cu doar câteva luni în urmă şi cele reunite de Horia Bădescu alături de câteva interviuri cu personalităţi literare din Occident în volumul Dacă Orfeu (Limes 2015) deplâng cu un patos ce aminteşte de Ecleziastul veterotestamental condiţia decăzută a societăţii contemporane, vidate de spiritualitate, programate biologic şi consumeriste, în vreme ce un Gogol convertit de la sarcasm la efuziuni mistice într-o carte-testament – Fragmente 
alese din corespondenţa cu prietenii (Editura Victor, traducere şi prefaţaţă de istoricul slavist Gheorghe Barbă) – pare să le fie vocea din deşert ce le-a premers. Citindu-le, realizezi că nu e suficient să-ţi faci proiecte personale la pragul dintre ani, ci să speri într-o edificare colectivă. Altminteri, inteligenţa lui Alice printre animalele care o comandă (Lewis Carroll), cultura oamenilor-cărţi în societatea unde sunt interzise (Fahrenheit 451 de Ray Bradbury) sau drepturile omului în imperiul unui Caligula încă viu (Albert Camus) rămân doar superbe inutilităţi.
Profesorul Gheorghe Barbă îl prezintă pe ultimul Gogol ca pe o personalitate trecută printr-o profundă transformare. Acesta se dezice, cel puţin la modul declarativ, de geniul său satiric ce semănase teroare printre compatrioţi, cerând iertare că-i supărase şi propunându-şi ca în restul zilelor să încerce a le oferi mai curând nişte poveţe de bună vieţuire. Un sentimentalism exacerbat şi propăvăduirea unei iubiri mistice de semeni, capabile să ierte orice rău trecut, sunt propuse ca alternativă a aparatului birocratic, lipsit de suflet, al legilor occidentale ce-şi croiau drum într-o societate rusă dezbinată şi traumatizată de evenimentele recente din trena revoltei decembriste. Gheorghe Barbă consideră, pe bună dreptate, că, printre rânduri, Gogol comunică un adevăr recent revelat, de care s-a cutremurat, pe care pare să-l fi intuit şi Marin Preda. În Cel mai iubit dintre pământeni, acesta din urmă strecoară observaţia ambiguă că descoperiri de genul celor care l-au speriat pe Gogol în amurgul vieţii se scriu doar când nu-ţi mai pasă de consecinţe. Cert este, cum menţionează Gheorghe Barbă, că doar pentru vina de a fi citit scrisoarea trimisă de Belinski lui Gogol, Dostoievski a fost trimis la ocnă (iniţial, condamnat la moarte).
Nu numai Gogol s-a văzut în acele vremuri silit să scrie esopic. Citind comentariile sale la unele pagini din Puşkin – pe lângă scrisori sunt incluse şi comentarii splendide despre scriitori şi artişti – îţi vin în minte teoriile lui Paul de Man despre indeterminarea semantică a oricărui text în care sensul literal e deconstruit prin joc retoric.
Din această corespondenţă, nu reiese că Rusia ar fi fost ruptă de ideile-vector care au dominat traseul european al modernităţii. Dacă Daniel Defoe comenta într-un articol că Petru cel Mare impusese pentru prima oară domnia legii, deducem din două poeme ale lui Puşkin, comentate de Gogol, că şi un secol mai târziu preocuparea centrală a intelectualilor ruşi era necesitatea ca ţarul să se supună legii. Poemele lui Puşkin sunt subversive în cel mai înalt grad, conţinând două structuri de sens opuse, deşi Gogol se preface că vede doar lauda misticei iubiri ce potoleşte furia unui autarh contra supuşilor. În „Ospăţul de pe Neva”, poetul se întreabă care poate fi pricina sărbătorii zgomotoase ce zguduie palatul, enumerând cele mai serioase motive de bucurie (naşterea unui fiu, onomastica soţiei, victoria asupra unui vrăjmaş). Află că ţarul s-a împăcat cu un supus: „El iertarea şi-o serbează/ Ca pe un vrăjmaş răpus.” Sensul implicit este că bucuria supremă a ţarului era să-şi răpună duşmanii… Nu o „trăsătură Dumnezeiască”, desigur. Gogol reface contextul unor poeme care le pune într-o nouă lumină. Aflăm că Puşkin îşi vindeca odată plictisul la un banchet citind din Iliada. Apare ţarul asemeni unui Moise, gata să se mânie pe popor şi să spargă tablele legii scrise la întâlnirea cu… Homer. Dumnezeu i-ar fi dictat Decalogul bunelor obişnuinţe civice, nu „mânia peleianului”… Într-un fragment de proză, menit să justifice de ce trebuie ca unul să fie mai presus de supuşi şi „de însăşi lege”, explicaţia e paralogică: ţarul e „monarh atotputernic”, „autoritate supremă”, a cărui milă îmblânzeşte legea [?!..], un şef de orchestră a cărui privire ţine sub control şi însufleţeşte instrumentiştii. Se înţelege că nu Statele Unite sunt atunci „mortăciuni”, cum ipocrit comentează poetul. Informatorii ţarului se poate să fi avut ceva ştiinţă retorică, deoarece, spune Gheorghe Barbă, Puşkin a fost, ca şi Griboedov şi Lermontov, asasinat.
Gogol însuşi se exersează în retorică subversivă, comentând ca pe „voinţa lui Dumnezeu” evenimentul urcării pe tron a Romanovilor în persoană unui adolescent „necunoscut de nimeni”, deşi existau „bărbaţi viteji care de curând au salvat patria lor: Pojarski, Trubeţkoi, în sfârşit cnejii, pornind pe linie dreaptă de la Riurik”. E un limbaj aparent mistic şi exaltat, într-adevăr, dar improbabilitatea argumentării e prea evidentă pentru a fi trecută cu vederea. Gogol pare mai curând un fel de Hamlet care vorbeşte în dodii pentru a scoate la iveală adevărul fără să-i fie spart capul…
E remarcabilă capacitatea acestor scrisori şi comentarii de a ne introduce în climatul istoric periculos, exploziv, al secolului al XIX-lea, dar şi mai impresionantă e intuiţia profetică a marelui prozator (despre care geniul lui Dostoievski a remarcat că a râs de tot şi toate şi că drama sa a fost aceea că nu a găsit ideal de care să nu râdă) în privinţa cursului viitor al evenimentelor din detectarea câtorva trăsături atunci ivite şi cunoscute de generaţiile secolului următor ca realitate ipostaziată: „Ce înseamnă toate aceste puteri stranii, pe lângă cele legitime – structuri auxiliare de influenţă? Ce înseamnă că deja au ajuns să conducă lumea lenjeresele, croitorii şi meşteşugarii de toate felurile, iar unşii lui Dumnezeu au rămas deoparte? Oameni tenebroşi, necunoscuţi de nimeni, lipsiţi de idei şi de sincere convingeri, conduc opiniile şi gândurile oamenilor inteligenţi, iar foaia de ziar, recunoscută de toţi a fi mincinoasă, devine insensibilul legiuitor al omului nerespectat de ea! Ce înseamnă toate aceste nelegale legi care, probabil, sunt schiţate, în văzul tuturor, de-o forţă care vine de jos – iar lumea întreagă vede aceasta, şi, parcă ar fi vrăjită, nu cutează a se mişca?” Nu un naiv, utopist sau mistic a scris asemenea rânduri, ci un prooroc al apocalipsei politice care a urmat. Cum s-ar fi putut oare înşela atunci asupra trecutului sau prezentului? Gogol sesisează aici fără ambiguităţi instalarea puterii secrete, dubla comandă ce a înlocuit criteriul valorii cu acela de client al puterii. Ceea ce mai observă cu flerul scriitorilor geniali e paralizia comunităţii, lipsa de reacţie. Ne-a uimit, nu demult, faptul că nimeni nu a reacţionat la atacul calomnios al unui invitat TV la adresa Legii Funeriu, în seama căreia era pusă eliminarea personalităţilor din Universitatea Bucureşti. Cum poate verifica oricine, Legea 1/2011, Art. 289 (3) prevedea continuarea activităţii, pentru merite profesionale deosebite, fără limită de vârstă. Pentru înlocuirea domnilor Eugen Simion, Mircea Martin, Mircea Anghelescu sau Eugen Negrici cu universitari fără operă recunoscută nu a existat temei legal, ci un precedent în plecarea forţată a unui grup de distinşi universitari în frunte cu G. Călinescu în ani de neplăcută amintire. Un studiu, nu al inconştientului, ci al subtextului politic la Gogol, l-ar indica mai curând pe Belinski drept naiv. Doar la Shakespeare am mai admirat capacitatea de a sesiza mersul istoriei, potenţialul germinativ al relaţiilor sociale emergente, cum erau în zorii modernităţii capitalul lichid, bunul devenit marfă („commodity”), mecanismul plusvalorii, resentimentul claselor de jos, nu numai contra celor bogaţi, ci şi contra oamenilor de carte, instaurarea raţiunii instrumentale în politică. Gogol a intuit victoria maselor gregare, declasate, coborârea în anonimat, în culise, a agenţilor istoriei, teroarea surdă şi omniprezentă, deşi fără faţă, a puterii birocratice sau mafiote.
La capătul nostru de istorie, romancierul Nicolae Breban pare să returneze cu precizie, precum o minge de tenis, ideea lui Gogol, descriind în Jocul şi fuga (2015) starea realizată a himerei mai mult presimţite de predecesorul său rus: „O putere străină, din motive cel puţin stranii, i-a dislocat din mahalalele şi târgurile lor mizere şi le-a dat pe mână nu numai o strictă şi contondentă aparatură din al cărei vârf puteau da ordine, lua măsuri, dar le-a dat pe mână, fapt nemaivăzut, întreaga elită, inaccesibilă şi arogantă, a ţării. Şi aici, pe acest teren fragil, cred eu că şi-au depăşit măsura; dar asta vedeau puţini.”
Demne de un socio-psiholog sunt paginile lui Gogol despre vidarea de sens a ritualurilor religioase, păstrarea „obiceiurilor de suprafaţă ale Bisericii” reduse însă la „ameţitoare alergături şi forfoteli”, „deşarte întâlniri”, ospeţe. Spectacolul exterior se repetă monoton şi în lumea noastră, globalizată, fără să se facă discriminări între Crăciun şi Halloween, între Sfântul Valentin şi Paşte… Orice prilej de invadare a supermaket-urilor e binevenit.
Nu face excepţie nici viaţa politică, remarcă Gogol: opoziţia mecanică, de dragul opoziţiei, îi face pe mulţi să se pronunţe contra propriilor convingeri, numai să nu dea dreptate adversarului. Iluminsimul a instaurat cultul orgolios al minţii, dar a lipsit civilizaţia de suflet.
Ca o confirmare peste veac, Horia Bădescu atacă la rândul său mitul orgolios modern al raţionalităţii şi al vanităţilor omului în materie de cunoaştere, al cărei caracter provizoriu şi nu absolut e demonstrat de revoluţia cuantică.
Literatura nu a putut exorciza răul intuit de Gogol, care şi-a urmat cursul ca pe un destin inexorabil. Numai prin poezie poate însă omul să vieţuiască mai sus de nivelul biologic, ca subiec-
tivitate şi fiinţă dătătoare de sens, lumii şi propriei vieţi. Numai prin poezie îşi poate rafina modul de a fi în lume, poate percepe infinita complexitate şi frumuseţe a vieţii.
Diplomatul Horia Bădescu îşi asumă în acest volum nobilul rol de ambasador al unei mişcări a scriitorilor occidentali care au dat curs iniţiativei iberice a Umanismului Solidar, o mişcare ce reuneşte scriitori importanţi precum Francisco Morales Lomas sau Alberto Torés. În locul societăţii moderne de sclavi, cu indivizi programaţi să funcţioneze ca nişte automate, al societăţilor oculte, kafkiene, în locul vulgarei civilizaţii de consum, aceşti scriitori doresc să reînvie cultul romantic al sensibilităţii şi al valorilor umaniste: reflecţie, creaţie, eclectism şi libertate. Un program pentru Noul An.
