Atunci când citeşti despre propria cultură în scrierile străinilor înţelegi mai bine mitul lui Narcis: chiar şi menţiunea numelui unui compatriot provoacă o emoţie a recunoaşterii, a confirmării propriei existenţe şi identităţi colective. Tam tvam asi – acesta eşti tu, obiectivare a spiritului, care i‑a inspirat şi unui Eminescu pasionat de India un poem. În acelaşi timp însă, conurile de umbră în care dispar fapte de cultură şi personalităţi preţuite în spaţiul domestic provoacă un sentiment de vinovăţie şi de inferioritate pentru eşecul competenţei critice şi axiologice naţionale care nu a reuşit să le impună atenţiei internaţionale.
Istoria schimburilor literare dintre China şi Europa Centrală şi de Est de Ding Chao şi Song Binghui, un volum de 560 de pagini, publicat de Editura Ideea Europeană, în 2020, impresionează din cel puţin trei motive. În primul rând, atrage atenţia anvergura continentală, de mare forţă intelectuală şi materială a întreprinderii (existenţa unei puzderii de universităţi, instituţii, societăţi, asociaţii, edituri şi publicaţii dedicate literaturii străine, în comparaţie cu România, unde până şi Romania Today sau Cahiers Roumains d’Études Littèraires mai pot fi găsite la anticariat, iar literatura comparată, studiată pe vremea mea în acelaşi format ca literatura de specialitate, a fost eliminată din programul de licenţă al facultăţilor de filologie). În al doilea rând, uimeşte imensa dorinţă de afirmare în plan extern şi de relaţionare cu restul lumii a unei naţiuni renumite până nu demult pentru izolaţionism (evidentă în aviditatea studiului altor civilizaţii), traducerile ce dovedesc competenţă în selecţie şi acoperire a canoanelor culturale, precum şi în sprijinul acordat de stat prin prezenţa unor înalţi demnitari, inclusiv la vârf, la reuniuni ale oamenilor de cultură chinezi cu omologi din comunităţi regionale, în urma cărora au apărut organizaţii de genul Europei Centrale şi de Est a celor 16+1 (China) state. Să ne amintim că instanţe guvernamentale sau instituţionale româneşti au blocat acordarea de premii (Nobel sau Goncourt)? În sfârşit, dar poate în primul rând, remarcăm extraordinara competenţă a celor angajaţi în ceea ce ei numesc literatură comparată. În realitate, ceea ce realizează aceşti comparatişti este un studiu holist al civilizaţiilor: istoria, politica, ideologia, disciplinele umaniste în totalitate şi din perspectiva interferenţelor interdisciplinare. Remarcabilă este cultura teoretică a cercetătorilor şi autorilor, apelul la toate grilele interpretative postbelice, de la naratologie, genealogie, semiotică şi hermeneutică la antropologie, filosofia culturii, poetică culturală şi interdisciplinaritate. Se scrie cu voinţa expresă de adaptare la discursul academic contemporan al unei lumi globalizate mai ales la nivelul cercetării la vârf.
Scriind despre relaţiile cu străinii, cărturarii chinezi reflectează asupra istoriei acestui demers schiţând tipologii. Pe de o parte, raportul cu străinătatea a fost determinat de climatul politic din
China, autorii identificând trei etape relevante şi în plan teoretic. Un prim contact s‑a produs în jurul Mişcării din 4 mai 1919 (începută cu doi ani mai devreme), când a avut loc revolta tinerilor intelectuali contra colonialismului, dar şi a tradiţionalismului şi conservatorismului naţional. Prăbuşirea dinastiilor şi formarea statelor naţionale europene nu au fost însoţite de manifeste ale unei spiritualităţi comune prin literatură cum s‑a întâmplat atunci în China, când erudiţii Lu Xun şi Zhou Zuoren i-au invocat pe „scoţianul Robert Burns (1759‑1796) care vorbea despre dominaţia engleză, George Byron (1788‑1824) care descria războiul de eliberare al grecilor de sub dominaţie otomană, Percy Shelley (1792‑1822) şi Thomas Moore (1779‑1852) şi mişcarea de eliberare irlandeză, Ernst Moritz Arndt (1769‑1860) şi Theodor Körner (1791‑1813) care descriau lupta germanilor împotriva lui Napoleon, Giuseppe Mazzini (1805‑1872) şi lupta italienilor împotriva Franţei, Mihail Lermontov (1814‑1841) şi lupta popoarelor din Caucaz împotriva ruşilor, Adam Mickiewicz (1798‑1855), Juliusz Slowacki (1809‑1849), Zygmunt Krasiński (1812‑1859) şi lupta poporului polonez pentru independenţă, Petőfi Sándor (1823‑1849) şi mişcarea de independenţă maghiară etc.” Cauza „popoarelor mai puţin puternice” era încredinţată în primul rând artiştilor, uniţi prin idealuri dincolo de graniţele geopolitice.
A doua etapă a fost perioada postbelică a unei politici dogmatice, dar nu refractare relaţiilor culturale cu străinătatea. Suntem surprinşi, de exemplu, să vedem fotografii de la celebrarea centenarului Eminescu în 1950, sau traducerea romanului Moromeţii la doar trei ani de la apariţie.
A treia etapă, de după liberalizarea din 1978, s‑a caracterizat printr‑o adevărată explozie a contactelor Chinei cu străinătatea la toate nivelele şi în toate domeniile, dar şi prin schimbarea tipului de abordare. Dacă în prima etapă literatura comparată a însemnat studiu de influenţă – care erau autorii străini de la care cei chinezi aveau de învăţat – semănând cu îndemnul lui Lovinescu la sincronizarea cu marile centre culturale, a doua etapă s‑a concentrat asupra reciprocităţii acestei relaţii: prezenţa străinilor în China, dar şi prezenţa autorilor chinezi în străinătate, detectarea feedbackului şi izomorfismelor. Ultima etapă este aceea a dialogului, realizarea unui dialogism cultural prin care, ca în studiile postcoloniale, culturile mai mici contestă hegemoniile şi reacţionează critic sau prin rescriere polemică la poncifele culturii occidentale.
Ne‑a atras atenţia în mod deosebit soluţia privitoare la dificultăţile pe care le cunoaşte China, ca şi România, în momentul de faţă: emigrarea cercetătorilor, pierderea de forţe şi criza generată în sistem. Studiile comparate nu au dispărut din programa universitară, cum s‑a întâmplat cu studiile de licenţă în filologie de la noi, unde literatura universală se studia cândva după acelaşi format ca literaturile de specialitate. A fost respectat efortul atâtor universitari, existenţa unei tradiţii pe care nu au dorit să o întrerupă cu brutalitate (cum au fost decapitate universităţile româneşti de grupul de reflecţie de la Controcenii lui Traian Băsescu). Cităm: „Sunt lucruri pe care un om ales nu le poate face”. Revista Contemporanul aminteşte număr de număr maxima lui Nietzsche: nu după numărul oamenilor de seamă se caracterizează un popor, ci după respectul pe care li‑l acordă. Sfada, bruftuluielile, imprecaţiile degradante din viaţa literară românească sunt foarte departe de acest respect pentru cărturar.
Cazul României, discutat, nu individual, ci în cadrul unei geografii regionale, invită la comparaţii şi la realizarea unui adevăr important: imaginea altora despre noi depinde de cea construită de noi înşine. Printre călătorii către China din al doilea mileniu, Nicolae Milescu Spătaru nu figurează. Citim despre prima universitate pragheză sau despre Comenius, dar nu şi despre Dimitrie Cantemir ca enciclopedist mediator Est‑Vest. Se mai ocupă cineva de literatura veche a României? Chiar foarte veche? Comparatiştii chinezi reconstituie istoricul culturii din regiune trecând de la Grecia şi Roma antică direct la alfabetul chirilic şi la cel mai vechi text religios în limba maghiară, Discurs funebru şi rugăciune, de la sfârşitul secolului al XII‑lea, deşi nu le e străină istoria spaţiului dunărean, ei menţionând cetăţile întemeiate de greci în Dobrogea şi în ţinuturile învecinate. Au existat şi în România scrieri ale primului mileniu, a existat chiar şi un inventator al calendarului creştin, aşa cum a existat continuitate a culturii scrise în insulele britanice, de exemplu, dar cine menţionează manuscrisele oferite nouă cu generozitate de Vatican în afara feţelor bisericeşti? Citim despre societăţile culturale din sec. al XIX‑lea, dintre care lipseşte Junimea. Fără îndoială, s‑a scris mult despre Junimea, o importantă contrbuiţie fiind masiva antologie publicată de un colectiv condus de profesorul Mircea Braga, dar în lipsa digitalizării, aceste scrieri rămân necunoscute. Despre ce nu e în internet se poate spune că nu există, şi nu numai pentru străini. În internet există despre Junimea doar un site amărât cu informaţii minimale.
Imaginea străinilor despre cultura română depinde de exegeza românească. Citim în cartea de care ne ocupăm că realismul socialist de inspiraţie sovietică a fost depăşit în România în anii ’80, când s‑a afirmat postmodernismul. Dar realismul magic al lui D.R. Popescu, sau borgesian al lui Ştefan Bănulescu, literatura autoreflexivă a lui Marin Sorescu, romanul existenţialist al lui Nicolae Breban, esoterismul deconstruit al lui Cezar Baltag sau superpoziţia realitate/ limbaj – „necuvintele” lui Nichita Stănescu – şi multe altele încă ce vor fi fost dacă nu produse ale unei poetici postmoderne? Există pe umerii debutanţilor din anii ’80, practicanţi ai unui epigonism avangardist, opere literare de valoarea celor publicate în anii ’60 care au însemnat o extraordinară înflorire culturală în toată Europa?
Clasicii sunt ceva mai avantajaţi, fiiind studiaţi la sursă. Este posibil astfel ca un Constantin Brâncuşi să fie văzut ca anticipator al postmodernismului prin structurile modulare, descentrate, într‑un catalog al Galeriei Tate, sau ca Lucian Blaga să fie etichetat ca precursor al aceleiaşi faze culturale prin ipoteza unei raţionalităţi transversale (Calvin O. Schrag). În volumul de faţă, despre G. Călinescu, dat afară din universitate în anii stalinismului, se aminteşte că, în plin război, a scris pacifista piesă de inspiraţie chineză, Şun sau Calea netulburată. Dovedeşte intuiţie un comentariu al lui Lucian Blaga în postura de filosof al culturii. Deşi a fost unul dintre ultimii creatori de sisteme, Blaga anticipează în acest memorabil pasaj, citat de autorii chinezi, deconstrucţia metafizicii şi meta‑naraţiunilor occidentale în filosofeme, cum le‑a numit Derrida: „Aforismul chinez ţine, prin felul său, prin transparenţa şi penumbrele sale, loc de «întreg»; el e echivalentul miraculos al unui «sistem», câtă vreme aforistica europeană are totdeauna ceva fragmentar, trunchiat. […] Nu cumva gândirea filosofică chineză are, din punctul ei de vedere, motive foarte serioase să ocolească, fie lucid, fie instinctiv, desfăşurările sistematice de mare amploare? Dimpotrivă, sistematizarea s‑ar putea să pară chinezilor un viciu al gândirii europene şi indice. Asupra sensibilităţii metafizice de mare fineţe proprie chinezului care gândeşte, sistemele europene trebuie să producă impresia cam penibilă şi terifiantă a unor monştri antediluvieni…”.
Încheiem lectura unei cărţi exemplare prin lumina nouă pe care o aruncă asupra unei istorii cunoscute, teoretizarea originală, informaţia minuţioasă, energia spiritului ambiţios care doreşte să‑şi croiască prin studiul comparatist o cale spre modul de gândire şi valorile întregii umanităţi. Remarcabilii autori ai acestei lucrări de sinteză nu se limitează la comentariul unor canoane constituite, ci se doresc exploratori, descoperitori precum călătorii către ţinuturi noi. O istorie palpitantă inspiră Istoria tătarilor de polonezul Benedict, descoperită şi publicată la Yale în 1965.
Să amintim, aici, că teza de doctorat a lui Titu Maiorescu, netradusă şi necomentată în România, a fost publicată de Princeton University şi de editura londoneză Forgotten Books (Cărţi uitate)?…
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
