Era de aşteptat ca Horia Bădescu să încheie cele trei volume de Poeme ale vieţuirii cu unul care s‑ar fi putut foarte bine intitula Valediction – poeme de rămas-bun. Titlul lui este Dinaintea ta merge tăcerea, a cărui ambiguitate rezumă cu fidelitate un traiect liric şi existenţial, nu numai către, ci şi dinspre nefiinţă. Horia Bădescu este aici un poet existenţialist, al întrebărilor ultime, la care nu se primeşte răspuns, confruntat cu un zid al tăcerii în încercarea patetică de eliberare din cercul existenţei finite, fie că e vorba de Kierkegaard, Rilke sau Blaga. Acest zid seamănă faţadei închise spre vest a catedralei mosane (un ciclu de poeme din volum se şi intitulează Poeme mosane), care frânge privirea spre afară, înturnând‑o asupra eului captiv în spaţiul deopotrivă finit fizic şi infinit prin simbolica lui transcendentală.
Leagănul artei mosane, valea râului Meuse, este pentru poet unul privilegiat, în care a călătorit alături de afini spiritual, în ale cărui monumente a recunoscut propriul ataşament la fizicalitatea lumii, la realitatea ei comună cu restul cosmosului şi la care nu se renunţă nicio clipă pentru himerice călătorii iniţiatice sau aspiraţii transcendentale. Iubeşte această artă, care face fiinţa să se manifeste, deorece ea i‑a revelat importanţa propriei vieţi, ce i‑a apărut dintr‑odată lungă şi plină de semnificaţii, în vreme ce până atunci avusese doar sentimentul zădărniciei, al lipsei de finalitate într‑o „lume de azi pe mâine”, al rătăcirii fără sens şi destinaţie, singurele care pot da sens prezentului. Două voci lirice se pot distinge în aceste poeme, poetul neîncercând să umple hiatul dintre ele. Pe de o parte, recunoaştem ecouri familiare ale liricii medievale: viaţa ce pare iluzie la capătul ei, în lumea trecătoare în care totul are un sfârşit ineluctabil (Walther von der Vogelweide: „Mi‑am visat eu viaţa, sau a fost ea adevărată?”). Villoneşti sunt nostalgiile tinereţii pierdute, şi amintind de Hendrik van Veldeke este debutul poemului cu un peisaj al naturii feerice, contrastând cu starea poetului, care face să răsune muzica tristă a umanităţii. Cealaltă voce este a unui contemporan al lui Nichita Stănescu, dar şi al lui Basarab Nicolescu. Logica polivalentă, a terţului inclus, a „aporiilor timpului” (titlul altui grupaj de poeme) se aplică însă şi Omului fantă din Elegiile lui Nichita Stănescu, pe care trebuie să fi avut‑o în minte cel care a scris aceste versuri
despre o fiinţă atosuficientă şi autodevoratoare: „El e nefiind şi nu este fiind// El începe cu începutul/ şi se termină cu sfârşitul/ dar nu e nici Alfa, nici Omega.// Stă la dreapta lui Dumnezeu, dar nu ştie nici când începe, nici când se termină totul.// El vine pe lume/ atunci când începe să moară. (…) El nu are trup,/ din destrămarea altora/ se întrupează,/ sinele lui e doar umbra/ a ceea ce de sine/ se risipeşte”.
Dacă „omul‑fantă” e biblia monistă a unei epoci caracterizate printr‑o astfel de gândire, Horia Bădescu scrie în această cheie toate poemele sale. El deduce, ca şi Heraclit, ceea ce îi este ascuns din ceea ce este. Necuvintele sale realizează osmoze între o natură antropomorfizată (fratele vânt, sora ploaie, pământul mamă) şi o fiinţă care i se integrează în perfectă reciprocitate: „Văzduhul e memoria păsării/ precum pasărea nu‑i altceva decât/ memoria aerului”.
Poemele abundă în imagini apocaliptice, arderi de tot, cenuşă, îngerul fiind imagini recurente, viaţa alunecând din sine în neant, moartea venind dinlăutrul propriului trup cu un chip familiar. Dacă viaţa omului activ, a lui homo faber, are o gramatică a tranzitivităţii, spre sfârşitul vieţii domină reflexivitatea: o privire care se întoarce înlăuntru, spaţiul percepţiei fiind înlocuit de spaţiul memoriei. De fapt, timpul şi spaţiul sunt acum coordonatele universului cvadridimensional al memoriei, în care clipele de viaţă au devenit scene vizitate de un călător în propriul trecut: „O zi pe care ai locuit‑o/ cândva,/ însă drumul nicicum nu poţi să‑l afli,/ nici să‑l mai ţii,/ nepotrivite ar fi urmele pentru tălpile/ tale, străine‑ncăperilor/ unde doar umbra mai linge/ obrazul uitării./ O zi pe care‑ai locuit‑o cândva;/ mâine pulberea cui se va aşeza la cină/ împreună cu ea?”.
Presimtirea sfârşitului, reală sau adoptată ca mască retorică, aduce cu sine revelaţii care confirmă, iar şi iar, paradoxala natură a existenţei. În Nu acela care doar pe sine se află este inversată relaţia dintre morţi şi vii: cei dintâi sunt mai vii, deoarece au o identitate în memoria poetului, în vreme ce el nu va mai fi conştient de sine după moarte.
Theodor Codreanu, semnatarul Postfeţei, asociază tăcerea – personajul principal al inventarului de figuri al poemelor – „restului de tăcere” pomenit de Hamlet în piesa lui Shakespeare. Supremaţia artei era filosofia omului renascentist, aflat la răscrucea lui vis vitae cu vis artis. Numai dacă Horaţiu va spune povestea lui, va continua Hamlet să existe, altminteri fiind absorbit de tăcere, nefiinţă. Horia Bădescu, însă, nu face apologia artei în postmodernitatea în care s‑au prăbuşit toate diferenţele şi a dispărut ierarhia valorilor. El pare să gândească mai curând limbajul derridean, acel text la care se rezumă existenţa. Pentru om există doar acel ceva despre care se vorbeşte, dar fără un conţinut concret (povestea lui Hamlet, de exemplu). Absent din toate limbile pământului, precum floarea lui Mallarmė din toate buchetele, cuvântul e mai curând urma (trace) derrideană – o virtualitate a diferenţelor, nu o prezenţă concretă a lor.
Format în mediul saturat de cultură al echinoxiştilor, Horia Bădescu îşi modulează vocea lirică în forme asociate unor moduri de discurs adecvate acestei ars moriendi: distihul focloric, al jeluirii, melancolia elegiei, rugăciunea întru fiinţă (Rugă pentru limba română), cupletul final, epigramatic, al sonetului englez cu concluzia sa aforistică, dar şi ekpharisis, descrierea unui obiect, care, în acest caz, este o casă părăsită. Specificarea după un tablou de G. Petraşcu nu ne îngăduie să identificăm cu precizie una din casele în ruină ale pictorului, dar sentimentul unui spaţiu părăsit şi bântuit de memoria vieţii trăite cândva aici este copleşitor. Casa veche, cu ferestrele oarbe, fără geamuri, din care pare să năvălească întunericul cu o forţă mai puternică decât viaţa care continuă să se deruleze în jur este, se pare, cea avută în vedere. Această construcţie mai apare într‑un tablou, acoperită de zăpada căzută din abundenţă, uniformizând peisajul, dar în ferestrele căreia licăreşte lumina unui interior locuit, trădând prezenţa umană. Împreună dau sentimentul morţii ca încetare a locuirii, a simbiozei fiinţă/ spaţiu, şi a ieşirii din timp: „Casa părăsită,/ unde se uită‑ntunericul/ ochilor tăi,/ ferestre fără somn şi fără/ de cer?/ Ce poveri duci în spate,/ în ziduri în care, neoprită, urcă/ ţărâna/ ori poate în golul peste care te apleci/ să aduni ceea ce e încă aici/ umbră şi zvon/ şi mireasmă de noapte şi zi,/ doar ale tale de‑acum,/ duse cu tine‑n tărâmul bolnav/ de tăcere/ în care te cheamă lumina cea oarbă‑a sfârşitului?”.
Horia Bădescu este unul din cei mai străluciţi autori de discurs despre tragismul condiţiei umane al momentului, deşi imaginarul nu este cel tradiţional, ci împrumutat mai curând din Noua Fizică. Dacă Timpul lui Platon călătorea ca o oglindă prin lume, reflectând imaginea fiecărei epoci, timpul lui Horia Bădescu seamănă funcţiei de undă care îşi află în fiecare fiinţă omenească o stare realizată: „Nimeni nu‑şi află cărare în timp,/ timpul e cel care călătoreşte/ în fiecare, din călătoria lui se întocmeşte/ şi piere/ fiece lucru”.
Dacă în Biblie cuvântul este gravid de lucruri şi materializat în lume de voinţa divină, aici cuvântul este acel univers anonim care explodează dintr‑o singularitate cuantică şi se întoarce în ea. Acesta este imaginarul epocii noastre, nu lipsit de eroismul de a locui într‑un univers fără consolarea compensatorie a unei imaginate prezenţe divine, de trupuri alcătuite din nimic şi destinate, nu Ierusalimului ceresc, ci anonimilor atomi, unde întâlnirea cu alţii mai este posibilă doar în limbaj. Horia Bădescu este conştient de sublimul acestui eroism şi, asemenea altui profet al eroismului modern, trimite un mesaj „ipocritului cititor”: „Nu eu sunt acela care vorbeşte,/ ci voi:/ eu nu fac decât să v‑ascult”.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
