„O muzică spirituală, profundă, despre care nu am fi avut idee că există atât de aproape de noi”
Valorile reale ale culturii muzicale româneşti
Sorana Mănăilescu: Stimate domnule Constantin Răileanu, sunteţi probabil cea mai persuasivă voce în actualele discuţii despre necesitatea recuperării valorilor culturii române, în contextul competiţiei şi emulaţiei care apar între diferite entităţi statale integrate unui bloc comunitar aşa cum este Uniunea Europeană. Aţi dedicat o activitate de aproape două decenii unui capitol al istoriei noastre muzicale, şi anume perioada veche, adăugând lui Ion Căianu, compozitor afiliat muzicii catolice occidentale, pe Anton Pann şi Dimitrie Cantemir, literaţi şi muzicieni formaţi în climatul cosmopolit generat în Balcani de Pax Ottomana a secolelor XVI şi XVII. Care a fost diferenţa specifică, locală, dintre limbajul acestor compozitori de la graniţa celor două imperii, de Răsărit şi de Apus?
Constantin Răileanu: Într‑adevăr, în actualul context geopolitic, este important să evaluăm cu obiectivitate valorile reale ale culturii muzicale româneşti. Nu din dorinţa de a susţine un naţionalism ideologizat, ci de a constitui o carte de vizită specifică, corect şi bine fundamentată, ancorată în limbajele culturale europene şi mondiale. Este important să conştientizăm faptul că partenerii noştri politici sunt informaţi despre cine şi cum suntem noi, dar imaginea completă şi‑o formează şi prin prisma a ceea ce comunicăm şi dorim ca ei să perceapă felul nostru de a fi. Dacă vom continua să credem că anumite elemente şi aspecte istorice denaturate de ideologii, precum cea din perioada comunistă, constituie valori cu care ne putem prezenta în faţa celorlalte state europene şi extra‑europene, înseamnă că nu am reuşit să învăţăm nimic din trecutul nostru recent şi/ sau mai îndepărtat. Valorile pe care trebuie să le căutăm trebuie să fie recunoscute şi în afara graniţelor şi să constituie părţi integrante din imaginea amplă a culturii universale. Este necesar să ne prezentăm în faţa membrilor Uniunii Europene (şi nu numai) cu un tezaur spiritual specific nouă, ce îmbină elementele culturii apusene cu cele răsăritene. Or, acest tezaur se realizează prin apelarea la toate fundamentele oferite de‑a lungul istoriei noastre. Din acest motiv, am ales să aprofundez pe arealul muzicii vechi relaţiile pe care le putem identifica prin prisma culturii cu statele de la vest şi est de noi. Ioan Căianu, român de confesiune catolică, monah într‑o mănăstire franciscană, reprezintă (pe lângă alţi compozitori din Transilvania şi Banat) un exemplu de translatare culturală dinspre Vestul european către noi. Dimitrie Cantemir reprezintă un alt exemplu de sincretism cultural, pentru că el este un produs al culturii vestice, prin profesorul său Ieremia Kakavela, dar şi al culturii orientale, prin şcolile şi profesorii frecventaţi la Istanbul. De aici lista poate continua. Anton Pann este printre pionierii introducerii elementelor de cultură occidentală în spaţiul românesc prin activitatea sa didactică şi muzicală, în primul rând. George Enescu se înscrie pe aceeaşi direcţie cu cei menţionaţi anterior. Ce omit de obicei muzicologii şi oamenii de cultură de la noi este faptul că Orientul şi Occidentul desemnează două spaţii culturale importante, cu limbaje specifice pe care este recomandat să nu le clasifici pe baza unor criterii subiective pentru a nu pierde din vedere adevărul istoric. Cu toate că mulţi intelectuali au impresia că cele două spaţii au fost izolate sau chiar antagonice, în realitate, se poate constata, pe baza documentelor istorice, că a existat, cu mici sincope, un contact continuu şi un circuit cultural cu influenţe
reciproce. Un exemplu ar fi preluarea unor elemente specifice muzicii militare otomane în orchestrele militare europene. Fiecare demnitar din Răsărit sau din Apus mergea în vizitele diplomatice cu o suită numeroasă ce cuprindea şi oameni de cultură, artişti, muzicieni etc. Un alt aspect important de care trebuie ţinut cont este acela că şi în Orient, ca şi în Occident, au existat limbaje muzicale comune şi/ sau specifice. Când vorbim de Bach, nu spunem că a scris muzică gerrmană, ci spunem că a folosit limbajul muzical occidental sau specific culturii vest‑europene pentru a‑şi compune propria muzică. La fel putem afirma cu certitudine că Dimitrie Cantemir (şi ca el alţii) a utilizat limbajul muzical specific ariei geografice în care s‑a format ca intelectual şi artist pentru a‑şi scrie propria muzică; în acest caz, un limbaj de sorginte orientală specific unui areal ce acoperea mai multe continente (din nordul Africii până la graniţa cu China şi nordul Indiei). Iată, aşadar, similitudini conceptuale în manifestările artiştilor din cele două spaţii menţionate. Dacă vom merge la specificul local sau personal, se poate vorbi de elemente personalizate de limbaj componistic, preferinţe zonale ale unuia sau altuia dintre compozitori. Deosebirile dintre cele două limbaje muzicale sunt în primul rând sistemice (structurale) şi diastematice (intervalice), fiind vorba de sistemul tonal (specific emanaţiilor culturale occidentale) şi sistemul modal (specific unui spaţiu mult mai întins geografic şi cronologic). În timp ce Ioan Căianu foloseşte limbajul occidental pentru a imortaliza elemente specifice muzicii locale, Dimitrie Cantemir şi Anton Pann vor alcătui şi câte un tratat de introducere a celor doritori în universul tainic al limbajelor muzicale de sorginte orientală, oferind astfel generaţiilor actuale posibilitatea de a cunoaşte măcar şi parţial bijuteriile sonore ce au încântat urechile celor din trecut. Nu se poate vorbi de un limbaj specific, local, într‑o perioadă în care aceste noţiuni nu existau nici în Vest, nici în Est. Pot fi identificate, însă, unele elemente ce au devenit în secolul al XIX‑lea repere componistice.
Diferenţe ca o culoare de context
Sunteţi un muzicolog comparatist. Ce relaţie vedeţi între muzica occidentală, bisericească/ bizantină şi creaţiile lui Pann şi Cantemir?
Consider că sunt multe elemente comune acestor limbaje muzicale, iar diferenţele constituie mai mult o culoare de context. La nivel de teorie a muzicii, ambele sisteme (modal şi tonal) operează cam cu aceleaşi noţiuni, revendicându‑se cam de la aceleaşi surse, unul dintre aceste izvoare fiind muzica antică grecească. La nivel componistic însă, diferenţele sunt date, pe de o parte, de formele cultivate în anumite arii geografice, pe de altă parte, de estetica specifică acestor limbaje. Opinia mea este că nu există graniţe pentru cultură, acestea fiind doar politice şi/ sau administrative. Consider că nu există cultură pură. Cultura se formează tocmai din schimbul continuu ce există între diferite izvoare şi între creatori. O izolare a unui element component poate duce la o perisare a acestuia prin tendinţa fiinţială de metamorfozare, doar că ar fi una entropică. Un bun exemplu este pervertirea folclorului autohton prin instituţionalizarea lui şi prin trasarea unor elemente disparate prezentate ca un tot unitar dintr‑un punct de vedere teoretic ideologizat. Putem observa că noţiuni/ concepte precum modalismul şi stilul monodic, cultivate în muzica orientală religioasă (în cazul nostru, bisericească/ bizantină) şi laică, au stat şi la baza majorităţii creaţiilor din vestul european. La fel, armonia şi polifonia cultivate în Occident nu au fost străine Orientului, doar că utilizarea lor a fost diferită, în funcţie de posibilităţile de adaptare la modalismul şi intervalica specifice culturilor respective. Aceste aspecte pot fi observate în tratatele de teorie muzicală şi în colecţiile de compoziţii realizate de Dimitrie Cantemir şi Anton Pann.
Cantemir la Iaşi
Ce educaţie formală a avut Cantemir şi care a fost contribuţia originală a acestui discipol de geniu care şi‑a întrecut maeştrii?
Cantemir şi‑a început studiile la Iaşi, cu sprijinul profesorilor aduşi la palat de tatăl său, printre aceştia fiind şi Ieremia Kakavela, un erudit de mare anvergură. Ulterior, va studia la Şcoala Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi, în paralel, la Enderun Humayun, o şcoală pentru tinerii înstăriţi, în principal, susţinută de sultan, unde a studiat, pe lângă filosofie şi ştiinţele vremii, teologia şi filosofia islamică. A studiat cu unii dintre cei mai buni profesori şi muzica, devenind la rândul său un maestru. Se remarcă prin alcătuirea primului tratat de teorie a muzicii orientale în manieră modernă, renunţând la informaţiile filosofice, considerate un balast de către autor şi o piedică în asimilarea rapidă a noţiunilor utile. A alcătuit şi un sistem propriu de notaţie a muzicii pe baza alfabetului osman, dezvoltat din cel arab, considerând că e mult mai specific şi mai coerent în a surprinde exact ce doreşte să noteze compozitorul. Pentru discipolii săi a lăsat şi o importantă colecţie cu melodii instrumentale (354) adunate de la diferiţi autori predecesori şi contemporani, îmbogăţind‑o şi cu creaţii personale. Este una dintre cele mai importante şi bogate colecţii din perioada sec. XVII‑XVIII, deoarece permite cercetătorilor actuali să traseze o linie prin tradiţia muzicală din acea perioadă până în prezent.
Cantemir a fost recomandat de Leibniz pentru Academia berlineză, era admirat de Voltaire şi Montesquieu, protejat de Petru cel Mare, tradus în Franţa şi Anglia la puţin timp după apariţia istoriei otomanilor. Când a fost descoperit ca muzician şi care au fost ecourile receptării?
Pe baza cercetărilor recente, s‑a constatat că nu a fost niciodată membru activ al respectivei asociaţii, devenită ulterior Academia berlineză. A fost propus, i s‑au solicitat lucrări, dar a tărăgănat trimiterea acestora şi a refuzat ulterior. Abia fiul său Antioh va duce primele lucrări spre a fi traduse şi tipărite. Totuşi, valoarea sa a fost mai importantă pentru respectabila instituţie, drept pentru care a fost recunoscut, în continuare, ca membru al ceea ce avea să devină Academia berlineză. Ca muzician se făcuse cunoscut pe vremea când era la Constantinopol. După plecarea în Rusia, nu s‑au mai identificat activităţi importante în acest domeniu, majoritatea fiind mai mult de cercetare. Acest talent al său era prea puţin interesant pentru curtea ţaristă. Nici ca om de cultură nu a fost valorificat de Petru cel Mare, el fiind mai mult un instrument politic devenit inutil între timp. Acest aspect l‑a sesizat şi Cantemir, care cere în nenumărate rânduri permisiunea de a părăsi Rusia pentru diverse călătorii în afara graniţelor, dar a fost refuzat constant. A rămas în istoria muzicii prin faima de care s‑a bucurat în perioada şederii sale la Constantinopol. Ulterior, Theodor Burada întreprinde o călătorie de studiu la Istanbul şi merge pe urmele operelor cantemiriene, alcătuind pentru Academia Română o primă culegere şi o descriere a tratatului său de muzică. În perioada comunistă, mai pot fi întâlnite diverse articole despre acest subiect, fără o dezvoltare a subiectului. Abia în 1973, cercetătoarea Eugenia Popescu‑Judetz va publica o primă traducere a tratatului său de teorie şi o micro‑colecţie cu compoziţiile atribuite lui Cantemir. Plecată din ţară, cercetătoarea amintită va continua să mai publice câteva cărţi pe acest subiect. Între timp muzicologia turcă deja îl considera un subiect important de cercetare şi bineînţeles că a suscitat şi interesul unor muzicologi de talie internaţională ca Walter Feldman sau Owen Right, care, de altfel, şi traduce în limba engleză atât tratatul teoretic, cât şi colecţia întreagă, de 354 de piese, pe notaţie guidonică, dar cu semne de alteraţie specifice modalismului oriental. Interesant este faptul că, deşi considerat de turci şi astăzi un trădător, el a rămas în istoria muzicii orientale, în special de Constantinopol, iar compoziţiile sale fac parte până astăzi din repertoriul ansamblurilor de specialitate. Muzica sa este încadrată la muzică cultă sau muzică clasică orientală. Noi, cei din Ansamblul Anton Pann, am început să aprofundăm opera sa muzicală încă din 2004, înregistrând o primă piesă din colecţia sa în 2005, pe primul nostru album, Kalofonika. Ulterior, în 2010, Jordi Savall va descoperi frumuseţea operelor muzicale cantemiriene şi va introduce în repertoriul ansamblului său, Hesperion XXI, câteva dintre aceste compoziţii. În 2017, am reuşit o premieră muzicală în spaţiul românesc, dar şi internaţional, prin înregistrarea celor 18 piese cu o paternitate certă cantemiriană. În acest moment, pregătim un nou album cu piese muzicale din colecţia sa, care va fi lansat cel mai probabil în septembrie, anul acesta, şi care ne va propulsa oarecum drept ansamblul cu cele mai multe înregistrări din opera principelui moldav.
Album cu creaţii din colecţia Dimitrie Cantemir
Care este agenda formaţiei Anton Pann Ensemble, pe care aţi înfiinţat‑o?
Scopul ansamblului nostru este de a pune pe suport audio cât mai multe dintre creaţiile muzicale realizate de autori români sau realizate în Ţările Române. Am ales ca rezultatele cercetărilor noastre să le traducem dinspre mediul academic spre publicul larg printr‑o înveşmântare artistică educativă. Cel mai des format de prezentare a muncii noastre este concertul‑lecţie. Din cauza situaţiei speciale în care ne aflăm, nu putem creiona o agendă pe o perioadă mai mare de timp. Deocamdată, înregistrăm un nou album cu creaţii din colecţia lui Dimitrie Cantemir, vom merge probabil la un festival ce va avea loc la Huşi, apoi vom participa la un masterclass/ tabără muzicală la Cugir, urmând ca în septembrie să lansăm acest nou album printr‑un concert ce va avea loc în Bucureşti. Nu pot spune, deocamdată, ce va urma.
Ştim că aţi făcut mai multe turnee cu ansamblul Anton Pann. Ce impresie aţi făcut auditoriului?
Toate concertele pe care le‑am susţinut cu Ansamblul cameral de muzică veche Anton Pann au fost bine primite de publicul românesc şi de cel din afara graniţelor. În ţări cu tradiţie muzicală orientală am surprins publicul în mod plăcut, deoarece nu ştiau de aceste rădăcini ale culturii noastre şi mai puţin că există disponibilitate şi experienţă în a le valorifica corect. Cei din vestul european au conchis că românii au o cultură intelectuală bogată, cu rădăcini istorice bine conturate, dar pe care, din motive nebănuite, preferă să o ignore. Cert este că reacţiile au fost foarte bune peste tot unde am concertat. În Polonia, de exemplu, un post de radio axat pe muzică Rock a difuzat de trei ori integral albumul nostru Kara Eflak, iar reacţiile au fost de genul „o muzică spirituală, profundă despre care nu am fi avut idee că există atât de aproape de noi”. În Maroc, reacţiile au fost identice. Cu toate că ne aşteptam ca publicul marocan să fie reticent, dimpotrivă, au fost aproape extaziaţi şi nu conteneau să repete că noi venim din arealul geo‑cultural care a produs germenii culturii orientale. Din păcate, în România, unde ne‑am fi dorit să existe o susţinere mai mare din partea instituţiilor de profil, suportul este aproape inexistent. Activităţile noastre de cercetare şi educaţie sunt ignorate şi quasi‑necunoscute. Accesăm mai greu publicul larg, care nu ne cunoaşte, din simplul motiv că nu reuşim să susţinem financiar atât cercetarea, cât şi publicitatea. Munca pe care o întreprindem depăşeşte în acest moment capacitatea noastră de autosusţinere. Şi totuşi, ne încăpăţânăm să o facem.
Principalul izvor de inspiraţie
Intenţionaţi să traduceţi Cantemir Melo (integrala compoziţiilor cantemiriene) sau să publicaţi lucrări pe aceste teme în străinătate?
Proiectele noastre, debutând cu Kara Eflak (2013), sunt expuse şi într‑o limbă de circulaţie internaţională tocmai din dorinţa de a oferi şi publicului nevorbitor de română acces la munca noastră. Sunt muzicologi precum domnul Walter Feldman, care utilizează în conferinţele lor pe subiecte adiacente muzica noastră destul de des ca exemple, ca model. Ne dorim şi facem demersuri continuu în a promova cultura română savantă de sorginte orientală ca elemente completive ale unei imagini altfel ciuntite. În Occident, de cel puţin 10 ani, s‑a înţeles că Răsăritul devine principalul izvor de inspiraţie cultural‑artistică şi deja s‑au demarat proiecte majore, care mai ajung sporadic şi pe la noi.
Va fi Europalia urmată de alte colaborări cu Institutul Cultural Român în vederea impunerii acestor compozitori în istoria muzicii universale?
Această întrebare ar trebui adresată instituţiilor îndrituite, în acest caz, celor de la Institutul Cultural Român. După cum spuneam, nu avem în acest moment sprjinul niciunei instituţii româneşti, care ar dori în mod real să ne fie parteneri pe o durată mai mare de timp în acest demers cultural. Este nevoie de un astfel de sprijin pentru că cercetarea academică şi transpunerea ei în acte artistice presupun un suport financiar şi logistic pe care noi îl generăm la un nivel modest.
Postmodernii sunt în mare parte creatori de metamuzică. În România, chiar şi compozitorii de muzică arhetipală apelează doar la folclor, nu la muzica cultă. Ce grad de complexitate credeţi că ar fi atins un dialog cu compoziţiile lui Pann sau Cantemir?
Din păcate, încă suntem sub influenţele ideologiei comuniste, când foclorul era considerat drept singurul element definitoriu pentru un popor. Era şi normal din punctul de vedere al bolşevicilor: ar fi fost dubios să promoveze creaţiile unei clase sociale pe care o renegau. Realitatea este însă că marile creaţii sunt datorate tot celor educaţi, iar folclorul devine valoros doar prin interpetările date de aceşti oameni şcoliţi. Repertoriul bogat de creaţii aparţinătoare muzicii culte a fost pus sub preş sau asimilat folclorului ca să poată fi totuşi accesat sporadic de curajoşi. Un alt impediment este cauzat de cei care gândesc clasificator: cultura occidentală versus orientală, iar prima este mai importantă. Din acest motiv, aceşti oameni se împotrivesc pe orice cale unor demersuri de acest gen, considerând că valorificarea acestor surse istorice inestimabile ne‑ar declasa în faţa celorlalţi membri ai Uniunii Europene şi ne‑ar face mai puţini europeni. Dar ei nu înţeleg că această muzică este emanaţia unei intelectualităţi din trecut şi are un rafinament şi o profunzime greu de egalat şi astăzi. Ea poate oferi compozitorilor un izvor nesecat de inspiraţie şi poate genera direcţii noi în creaţia sonoră autohtonă, în special, dar şi internaţională. Creaţiile imortalizate în colecţii precum cele ale lui Dimitrie Cantemir sau Anton Pann pot alimenta şi inspira imaginaţia şi creativitatea compozitorilor pe cel puţin 100 de ani de acum înainte. Sunt mii de opere muzicale create în limbaj oriental, fie el bizantin, otoman, fanariot etc., care aşteaptă să fie reproduse sau adaptate, reinterpretate în faţa contemporanilor şi a generaţiilor următoare.
■ Muzician, dirijor al Ansamblului de Muzică Veche „Anton Pann”
Sorana Mănăilescu în dialog cu Constantin Răileanu
