Eveniment – 125 de ani de la naşterea lui Hagop Dj. Siruni
La trecerea a 125 de ani de la naşterea istoricului, jurnalistului, traducătorului şi armenologului lui Hagop Djolian Siruni, membru postmortem al Academiei Române, în aula prestigioasei instituţii s-a desfăşurat o conferinţă internaţională organizată de Academia Română, Academia Armeană, Uniunea Armenilor din România, Ambasada Armeniei din România şi Arhiepiscopia Armeană din România. În deschidere, acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare al Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologi
e, care l-a cunoscut, şi-l aminteşte ca „un savant modest, dar de o mare încărcătură ştiinţifică, deosebit de activ şi multiform în activităţi, slujindu-şi propria naţiune, dar în acelaşi timp cu un evident ataşament pentru România şi trecutul ei”. În continuare, au avut alocuţiuni ES Hamlet Gasparian, ambasadorul Republicii Armenia în România, Varujan Vosganian, preşedintele Uniunii Armenilor din România, prof. Şerban Tanaşoca, directorul Institutului de Studii Sud-Es Europene din România şi Lucian Nastasă Kovacs, directorul Institutului de Amenologie de la Universitatea din Cluj. Partea a doua a manifestării a fost consacrată comunicărilor prezentate de: prof. Raymond Kervorkian, Universitatea Paris VIII – L’elimination des élites arménienne stambouliotes durant la Grande Guerre; Prof. Ayhan Aktar, Universitatea Bilgi, Istambul – Révlution constitutionelle et mutations politique dans la capitale ottomane an tournant du XX siecle, Prof. Andrei Pippidi, membru corespondent al Academiei Române – Datoria îndeplinită. Siruni faţă de Iorga; dr. Patrice Djololian, Paris, Les frères Djololian, au service de la nation; Bedros Horasangian, scriitor, publicist – Anii în Siberia; Prof. Levon Chookaszian, director UNESCO, chair of Armanian Art History, Yerevan State University – Le rôl de Hagop Siruni dans la propagation et dans l’étude de l’art de la culture arméniennes; dr. Andrei Timotin, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române – Bografia lui Manuc-Bei, un proiect al lui Hagop Dj. Sruni. Note şi documente inedite din fondul Siruni de la Arhivele Naţionale; dr. Karine Avetian, Académie Nationale des Science de la Républic d’Arménie Hagop Siruni – Continuateur des milleurs tradition de l’areménologie şi Pr. Hetmut Tarverdian, Arhiepiscopia Armeană din România – Comunitatea armeană din Transilvania în secolele XVI-XVIII în materialele de arhivă ale lui Hagop Siruni. Participanţii au putut audia o înregistrare cu Hagop Siruni şi la sfârşitul sesiunii au vizionat o expoziţie documentară.
Născut în anul 1890 în Turcia, Dj. Siruni a venit în România la vârsta de 32 de ani, chemat insistent de Nicolae Iorga care îl vedea ca „un erudit, un eminent orientalist, foarte bun cunoscător al limbii turceşti, om a cărui activitate a fost de cea mai bună însemnătate în clarificarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale trecutului nostru, în special în ceea ce priveşte relaţiile noastre politice, economice şi juridice cu Imperiul Otoman”. O viaţă dedicată cercetării, întreruptă dureros în anul 1944 pentru zece ani când a fost deportat în Gulagul sovietic. S-a dedicat cercetării trecutului nostru aducând la lumina zilei mărturii despre poporul român şi armenii din România. Între altele, reţinem că l-a tradus pe Eminescu în limba armeană.
Pagini de istorie a filosofiei româneşti
Cel mai nou număr, al zecelea, al publicaţiei Studii de istorie a filosofiei româneşti, editat de Institutul de Filosofie şi psihologie Constantin Rădulescu Motru şi apărut la Editura Academiei Române, are ca generic Teme ontologice: existenţă, fiinţă, realitate. Cu acest titlul, acad. Alexandru Surdu deschide, am spune, o adevărată dezbatere pornind de la o afirmaţia că, în general, conceptele filosofice îşi trag obârşia din limbajul cotidian, dar odată acceptat ca termen filosofic îşi înmulţeşte semnificaţiile dintre care doar unele (sau una) se impun şi fac o adevărată carieră semantică. Aşa a fost şi cu „aletheia”, adevărul, concept crucial în filosofie, desemnând „calea sfântă”, de unde o reală odisee a felului în care un termen trece printre furcile caudine ale timpului care-l modelează în consonanţă cu spiritul fiecărei epoci. Itinerarul porneşte de la „a fia” cu traiectoriile lui, diferite oarecum, în limbile greacă şi latină, impunându-se „substentia”, cu semnificaţia „obiectual-corporală” cu trimitere ca acea substantia prima, delimitată de 
„substanţa secundă” ce ţine de esenţa, de fiinţa obiectelor. Se asociază pe rând alte concepte ca „Realitatea” (un alt fel de obiect) cu realitas (ceea ce este altfel decât obiectul) ce duce, prin asocierea unor prepoziţii către Existenţa reală. Subordonată Fiinţei, Esenţa declanşează un proces evolutiv al genezei şi petrecerii categoriilor făcând ca „subsistenţa” să rămână ea însăşi, indiferent dacă se existenţializează: „Întrucât Ea este Unul şi Totul… rămâne aceiaşi cu existenţializarea ei cu tot”. Peregrinările, purtând pecetea subiectivităţii, creează un mediu plin de nuanţe fermecător pentru unii, înceţoşat pentru alţii ce nu află un drum pe care să se recunoască. Apare şi nevoia de a „trece dincolo”, căutând originea ei şi a transcendenţei ei fie spre o Supraexistenţă divină, creştină bunăoară, fie ca trăire extatică a unei „existenţe autentice” accesibilă doar unora. Nu este uitată nici „orientarea de tip revoluţionar” a celor care vor să-şi impună concepţia lor de „bine” cu consecinţe imprevizibile, nu odată dezastroase. Un fapt e sigur: toate îşi au fundamentul în Existenţa Reală în interiorul căreia se pot repera „compartimente” cum sunt Frumosul, Adevărul, Binele, Dreptatea, şi Libertatea, percepute şi înţelese diferit de la o epocă la alta. Contemporaneitatea aduce o serie de accente care o particularizează şi nu întotdeauna în bine, deşi apostolii noii ere vor să convingă că aşa este. Dincolo de toate, rămâne viziunea categorial-sistemică deschisă redefinirii conceptelor, semn al vitalităţii ei intelectuale, pentru că peste toate, generându-le şi încununându-le, rămâne: „Subsitenţa care le precede şi Existenţa Reală care le succede”. În consecinţă, aria tematică a filosofiei se dovedeşte a fi una perenă, îmbogăţind indirect Realitatea a cărei desfăşurare rămâne o eternă provocare pentru om.
Ideea este ilustrată convingător cu suita de articole şi studii care urmează din care reţinem, pentru început, studiul semnat de Constantin Aslam şi intitulat Între realism şi constructivism. Ontologia operei de artă în filosofia lui Tudor Vianu, o analiză subtilă a lucrării Tezele unei filosofii a operei, apărută postum, în 1966 după doi ani de la plecarea sa în veşnicie, ea însăşi putând fi interpretată ca o operă de artă. Nicolae Manolescu vorbea de „o tristeţe a erudiţiei”, care nu creează, ci „consolidează”, fapt nu mai puţin necesar şi important în cultură contemporană. Unitatea în diversitatea atât de amplă a operei lui Tudor Vianu poate fi dată de enciclopedismul preocupărilor convertit într-o operă singulară în peisajul nostru intelectual. Da, a venit timpul „pentru analize filosofice comparative şi investigarea posibilităţii întâlnirii între diferite tipuri de hermeneutică cultivate astăzi atât în estetica continentală, cât şi în estetica analitică”. Henri Zalis aprecia viabilitatea unor idei ca premise ale unei noi interpretări care să descifreze perenitatea ce se ascunde cu onestitate dincolo de scrisul propriu zis. Valentin Cioveie surprinde cu titlul De la existenţa Dasein-ului insistenţa omului liturgic, un excurs provocator asupra fenomenologiei, fireşte cu obligatoria trimitere la Heidegger. În esenţă, autorul caută „un nucleu transcendental care să dea seama atât de faptul-de-a-fi în lume”, cât şi de facticitatea omului religios. Cu întemeiere, autorul accentuează „nucleul transcendental căutat este unul care face posibilă atât mundenitatea, cât şi depăşirea ei”. Căutarea parcă se despleteşte în căi surprinzătoare uneori şi răspunsul se deschide spre întrebări mai vechi ce impun răspunsuri noi, fapt ce face ca acest articol să fie un bun început pentru o dezbatere care să dea un plus de pondere valorică dialogului de idei contemporane.
Raluca Iordan propune o reconstrucţie a modelului ontologic nicasian într-un demers itinerant al ideilor principale ale gândirii lui Constantin Noica, pentru care năzuinţa omului este cuprinsă în devenirea întru fiinţă, deoarece cum el însuşi afirma „ontologia a dispărut din cultura omului ori de câte ori a întors capul de la lume”. Alexandru Gabriel Buican propune o „paradigmă răsăriteană ca atitudine existenţială” cu referire expresă la gândirea lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu detectând un portret sub aspectul unor posibilităţi de filosofare „ unui aprioric etnic pe care Mircea Vulcănescu l-a scos la lumină în vederea unui proiect mai ambiţios călăuzit de interogaţia referitoare la ethosul românesc”.
Secţiunea a doua se deschide cu Centenar Dumitru Isac (1914-1984) în care Ionuţ Isac prezintă portretul spiritual al celui omagiat. În paginile care urmează cititorul se poate reîntâlni cu Dumitru Isac în studiul „Lucian Blaga şi specificul etnic”. Paginile următoare sunt dedicate unul alt centenar, a lui Zevedei Barbu (1914-1993) al cărui profil spiritual este înfăţişat de Marin Diaconu. Spre o mai bună cunoaştere a lui Zevedei Barbu publicat un text inedit cu titlul „Sociologia cunoaşterii şi sociologia artei: reflecţii asupra statutului lor ontologic”. Deosebit de interesantă este secţiunea a patra, „Restituiri” în care sunt publicate o serie de noi documente, scrisori, despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu sub genericul paradoxal „Ca o flacără întunecată”.
Tematica variată şi, nu mai puţin, modalităţile de problematizare diferite se desfăşoară simfonic pe un registru tematic în care diversitatea este recuperată prin unitatea căutărilor pe care le-am aşeza sub celebrul adagio pascalian atât de drag lui Noica „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”.
Pagină realizată de
Elena Solunca Moise
