Gheorghe Postelnicu: O lucrare de misionarism naţional
Constrângerile estetice nu mai contează, atâta timp cât poetul se simte fericit să fie contemporanul propriei opere. Ideile fixe referitoare la conspiraţii academice, militare şi teologice se situează în vecinătatea butaforiei încântătoare a istoriei literare.
Protocronismul, pe care poetul Ion Gheorghe nu l-a asumat declarativ, dar de care nici nu s-a dezis, constituie şi astăzi o orientare modernă în naţionalismul cultural universal. În cultura română şi-ar avea începutul în doctrina tradiţionalistă a „Junimii” (1860). A fost reinventat în anii ΄70, pentru a delimita un curent ideologic ce trebuia să evidenţieze caracterul unic şi pionieristic al românismului în modelul european, atrăgând atenţia asupra urmărilor nefaste pe care le-ar avea sincronismul. Una din primele expresii ar putea fi atribuită lui B. P. Haşdeu („Etymologicum magnum Ramaniae”), care afirma că dinastiile princiare medievale din Ţările Române aveau o origine geto-dacică. N. Densuşianu prezenta în „Dacia preistorică”, 1913, o civilizaţie pelasgă carpato-dunăreană care a stat la baza culturii europene. Ideologia de nuanţă protocronistă a trezit interesul mişcării interbelice de extremă dreapta, care a formulat un mesaj „dacic” în propria ideologie. În 1974 a fost introdus în scenă profesorul Edgar Papu (1908-1993). Pentru faptul de a nu-şi fi ascuns credinţa în Dumnezeu, fusese condamnat la opt ani de închisoare. A executat trei (1961-1964). După eliberare nu a mai fost primit la Universitate. Scriitorii de la „Luceafărul” şi „Săptămâna Culturală a Capitalei” l-au convins să gireze cu prestigiul său intelectual, interpretarea naţionalist-comunistă a culturii române. Comparatistul a publicat în revista „Secolul XX” (1974) eseul „Protocronismul românesc”, în care susţine într-o manieră specu
lativ-vizionară, prioritatea cronologică românească în cazul unor inovaţii europene. Ideologia comunistă a amplificat latura culturală şi istorică a protocronismului, susţinând, tezist, superioritatea culturii autohtone în faţa oricărei influenţe străine. Adus mai în faţă de comparatismul disociativ european, el a relansat un segment paralizat al literaturii noastre şi a pozat în salvatorul demnităţii culturale. În perioada „Luceafărul” 1978-1980 a fost înţeles în primul rând restitutiv şi regenerativ de către susţinătorii săi (Artur Silvestri, Mihai Ungheanu, Nicolae Georgescu, Ion Gheorghe). Aşa au putut fi cunoscute scrierile autorilor străromâni, în condiţiile în care de cultura veche se vorbea din ce în ce mai puţin în şcoală şi în presă.
De cele mai multe ori, protocroniştii s-au răzvrătit faţă de cenzura ştiinţifică practicată de forurile academice, de severitatea publicaţiilor şi editurilor de prestigiu. De aici până la denunţarea unei teorii a conspiraţiei nu a mai fost decât un pas. După moartea lui Iosif Constantin Drăgan (2008), medicul româno-american Napoleon Săvescu (născut în 1946 la Bucureşti), prin scrierile sale („Noi nu suntem urmaşii Romei”, 2002), prin publicaţiile on-line şi prin organizarea anuală a unui Congres Internaţional de Dacologie, a devenit „figura inconturnabilă” a protocronismului românesc, curent incriminat oficial în 2008, ca servind ideologia ceauşistă şi cultul personalităţii, ceea ce a stârnit reacţii vehemente din partea protocroniştilor activi. Aceştia susţin că mişcarea „este o scotocire a istoriei, o punere în valoare a latenţelor, o reconsiderare a valorilor clasice”, o activitate lăudabilă de redescoperire a României Tainice, în sensul unităţii naţionale şi de luptă împotriva Holocaustului literaturii române (N. Georgescu, în „Artur Silvestri, aşa cum l-am cunoscut”, vol. I, 2010). Theodor Codreanu (n. în 1945), redutabil eminescolog („Eminescu – Dialectica stilului”, 1984; „Modelul ontologic eminescian”, 1992; „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, 1997; „Controverse eminesciene”, 2000) şi „luceferist”, dezvăluie o cu totul altă realitate a raporturilor dintre teoria protocronismului cultural formulată de Edgar Papu şi marxism-leninism (în „Edgar Papu şi minoratul culturii româneşti”, din vol. „A doua schimbare la faţă”, 2008). Protocronismul nici n-ar fi o ideologie subsumată partinic, ci o doctrină culturală universală care are drept de existenţă, ca şi sincronismul, pancronismul, postsincronismul şi autocronismul. Combaterea protocronismului ţine de „terorismul cultural” contemporan, ideologie care îşi propune să compromită şi să distrugă „geniul naţional al popoarelor, încât direcţia principală devine anihilarea culturii naţionale” şi chiar ideologia oficială a Uniunii Europene („Polemici incorecte politic”, 2010). Aşa s-ar justifica „demitizarea valorilor culturale în frunte cu M. Eminescu, N. Iorga, M. Eliade, N. Crainic şi Gândirea, în frunte cu M. Preda, cu protocronismul lui E. Papu”. Forţele protocroniste interne s-au regrupat în jurul publicaţiilor reţelei culturale ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu), grupului de presă electronică Intermundus Media, editurii Carpathia Press, aprinzând dorinţa de a apăra străvechimea neamului, limba, cultura şi credinţa ortodoxă. Ar mai putea fi amintit conceptul „Modelul Omului Mare”, început de A. Silvestri în anul 2005 prin Convorbirile de amurg cu Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, şi continuat cu proiectul Vremea seniorilor, ce avea în vedere prezentarea unor ierarhi şi cărturari bisericeşti de altădată. O remarcabilă lucrare de misionarism naţional care pune în inferioritate cultura oficială păstorită de instituţiile statului.
Dacismul gheorghian îşi are combustibilul în ţărănismul său structural. Cu această moştenire a putut naviga pe apele învolburate ale protocronismului poetic, cu un textualism recunoscut destul de târziu („Epopeea Tapae”, 2011: „nici tratat de istorie şi arheologie sau polemica religiilor, nici altceva decât prima epopee textualistă scrisă de un Român”). În momentele-cheie ale vieţii (Ciuhoiu, Scorpan, Preda, Rosetti) a fost cucerit de ideea lărgirii câmpului tematic, dar şi-a asumat, concomitent, două inconveniente majore: o audienţă slabă şi un public specializat. Mica şansă a purtat numele de Noua Ideologie Literară, care avea menirea să umple spaţiile goale ale metaistoriei. Aşa a putut lua în stăpânire frenezia, patetismul, graba şi utopismul protocroniştilor, dar ce e mult strică, spune înţelepciunea populară. Nu e mai puţin adevărat că aparenta răceală a poeziei sale are o densitate care paralizează. Contrariul este dovedit de lirica senectuţii, scăpată de o presiune a imaginaţiei şi de construcţiile poetice lung-explicative care au provocat de-a lungul carierei literare nedumeriri apăsătoare. Aici, ca şi în numeroasele manuscrise păzite cu străşnicie, angajamentul istoric şi tematic se simte în voia lui. Constrângerile estetice nu mai contează, atâta timp cât poetul se simte fericit să fie contemporanul propriei opere. Ideile fixe referitoare la conspiraţii academice, militare şi teologice se situează în vecinătatea butaforiei încântătoare a istoriei literare. Ignorat astăzi şi de sincronişti şi de protocronişti, rămâne prieten cu propria operă. El ştie cel mai bine care carte e cea mai bună. Toate, nu pot fi. Poate că se gândeşte să aleagă şi cele mai bune poeme, cele mai frumoase versuri, şi aşa mai departe, în spiritul destructurării lingvistice propuse în „Dacia Fëniks”. În privinţa spaţiului său poetic megalitic sunt posibile mutaţii de viziune, numai în măsura în care dacomania va deveni prin certitudine teoretică, dacologie, adică o ştiinţă studiată în universităţi, în stare să impună un program şi o metodologie, dar, aşa cum se întâmplă de multe ori la noi, orgoliile cedează greu şi această mişcare istorică este revendicată de prea mulţi întemeietori. Cine va reuşi să pună alături toate contribuţiile, va unifica mişcarea, care, în prezent, arată ca un joc cu mărgele de sticlă…
