„…De ce aşa mulţi bani ca să se cureţe de afişe zidurile Pasajului Victoria sau pentru aprinderea atâtor luminiţe cu ocazia unei sărbători irelevante?” Reproşurile aduse în programul de ştiri al radioului risipei din bugetul Capitalei pe anul în curs sunt rostite de o voce bărbătească, autentic indignată, iar „sărbătoarea irelevantă” este Paştele…
Într-un poem mai des citat decât întreaga operă a unor laureaţi Nobel, poetul britanic Philip Larkin se întreabă de ce mai simte nevoia să intre în biserici, el cetăţeanul „plictisit şi profan” al unui veac de
turişti şi beneficiari ai tehnologiei? Spectrala scoică, aşa cum îi părea unui poet de la mijlocul veacului trecut, îi relevă scepticului mântuit o dimensiune atemporală şi profundă a existenţei, care va rămâne, în ciuda civilizaţiei materialiste şi consumiste, privilegiul său exclusiv, „de-ar fi şi numai pentru că atâţi morţi zac împrejur”.
O literatură a revelaţiei doreşte să scrie prozatorul şi eseistul Vasile Andru, nu un turist, ci un pelerin purtat de nevoia descoperirii sensului existenţei în templele indiene, centrele isihaste şi filocalice din Balcani, catedralele apusene sau lăcaşele maori din Noua Zeelandă, unde a mers pentru a întâmpina primul soare al noului mileniu.
Veacul meu, fiara mea (Editura Antet, 2014) e o carte de povestiri unite tematic, astfel încât să dea impresia unui „roman în cinci falii”. Este o carte a revelaţiei în primul rând în sensul de apocalyptein (a descoperi), deoarece cuprinde ceea ce s-ar putea numi scrisori din infernul concentraţionar postbelic, dar şi din perioada de derută şi anarhie post-decembristă. Nu numai aplicarea unei pecete apocaliptice – Fiara, Antichrist – secolului trecut, zguduit de conflagraţii mondiale, dar şi traiectul epic par mulate pe tiparul biblic, în care e inserată istoria omenirii de la prima ei scenă troiană. Prima povestire, Elena lumii de dincolo, coboară într-un trecut arhaic păstrat în datele lui esenţiale până în timpurile moderne de populaţia aromână din Munţii Pindului – muntele fiind locul emblematic al revelaţiei, fie că e vorba de Moise sau de tradiţia hermetic-alchimică. Elena, o Casandră aromâncă, înzestrată cu darul de a vedea în lumea de dincolo şi de a vorbi cu morţii, prevesteşte exodul rasei lor în România, unde unul din fraţi va cunoaşte ororile lagărelor comuniste. Ultima povestire, Cel mai îndepărtat paradis, desăvârşeşte jocul real/textual al întregii cărţi prin suprapunerea unui paradis natural – peisajul vegetaţiei luxuriante din Noua Zeelandă, în care cultura maori coexistă non-conflictual cu beneficiile civilizaţiei contemporane, ambele fiind ferite de demonia politică şi războaiele ce afectează restul planetei – cu două edenuri literare: baudelaireanul „lux, calm şi voluptate” („L’Invitation au voyage”) şi lăcaşul zânelor din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, părăsit de erou din dorul de casă, pustiită însă şi în care nu mai are decât revelaţia trecerii în lumea de dincolo.
Cu un motto din Tragedia Troienilor de Euripide – Şi voi, nenuntite fecioare… – autorul povesteşte episodul profetei Elena, care mai există în folclorul aromânilor dobrogeni, în propoziţii reduse la predicaţie, la esenţa plină a substantivelor şi verbelor, neînsoţite de determinanţi şi accidente circumstanţiale. De aici, va urca în aria geografică locuită de români prin câteva ipostaze ale victimizării totalitariste, până în Basarabia şi Bucovia deportărilor în Siberia, unde au fost duşi şi bunicii naratorului (numai bunicul s-a mai întors), asasinarea stareţului unei mănăstiri din Căpriana (Roşu de Basarabia) fiind prilej pentru evocarea altei victime, preotul polonez Popieluşco, şi pentru fixarea reperului nordic al tragicului destin românesc. Impactul emoţional al evenimentelor evocate este sporit de calitatea de martor a autorului-narator, care detaliază de fiecare dată împrejurările reale în care a cunoscut personal ceea ce ar putea trece drept coşmaruri ale unei minţi tulburate: el călătoreşte într-o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, asistă la intervenţii chirurgicale, discută la sediul partidelor istorice sau ale Asociaţiei Deţinuţilor Politici, se alătură manifestanţilor din Piaţa Universităţii etc. Pasajele autoreflexive în care face cunoscute cititorului strategiile sale narative compun cea de a treia ipostază a autorului-martor-narator.
La peste un sfert de veac de la prăbuşirea regimului comunist, timp în care s-au publicat jurnale, evocări, enciclopedii ale comunismului, oare ce mai putea autorul să aducă la lumină din bezna totalitarismului? Infinit este doar domeniul interpretării şi acesta e şi centrul de rezistenţă al cărţii. Nu pentru că faptele povestite nu ar fi realităţi care bat imaginaţia, ci pentru că tocmai de aceea este nevoie să fie forţate să pătrundă în aria inteligibilului. Nouă este perspectiva din care sunt văzuţi atât victimele, cât şi victimizatorii. Cei din urmă ni se revelează pentru prima dată, nu ca nişte brute lipsite de simţul etic, ci tocmai ca nişte fiinţe perfect conştiente de răul pe care îl comiteau. Ei ştiau cât de jos coboară şi tocmai de aceea au simţit nevoia să demonstreze că victimele torturii nu erau mai presus moral decât ei. Nu e vorba doar de anihilarea personalităţii individului, prin epuizare fizică şi psihică, ceea ce aminteşte de O’Brien al lui Orwell, ci de pervertirea lui până la confundarea cu torţionarul şi delatorul. Ce altă explicaţie există pentru obligarea foştilor deţinuţi – epave care suferiseră moarte civică – de a oferi informaţii nenecesare, hăiturirea lor de către organele de represiune care semănau cu nişte câini de vânătoare care nu lasă prada până nu o sfârtecă.
Ororile experimentului Piteşti, lagărul în care deţinuţiii erau programatic dezumanizaţi până la comportament criminal sau ingurgitarea propriilor dejecţii cu ocazia sărbătorilor religioase (la Piteşti, ele păreau „relevante”…), culminau cu aşezarea omului în faţa lipsei de opţiune: fie că alegeau să nu se autodenunţe, inventându-şi josnicii, fie că se autodenunţau, rezultatul era acelaşi: tortura. Adevărata despuiere a omului de ce îi este caracteristic nu a fost anihilarea fizică, a fost situarea sa în afara posibilităţii de alegere. În instanţă, acuzatul era dinainte condamnat. Era o parte a lumii despre care ştia că nu o va putea cunoaşte niciodată. Erau vise, pe care, din cauză că se născuseră într-o familie sau alta sau din cauză că aveau rude în dizgraţie, ştiau că nu şi le vor îndeplini niciodată. Minţi care ar fi putut duce România în locul privilegiat între naţiuni din perioada interbelică au fost irosite. Vasile Andru insistă asupra faptului că victimele au fost elitele, că brutele analfabete striveau sub picioare ceea ce dăduse mai bun pământul ţării: „Mulţi dintre deţinuţii pe care îi făceau o masă de carne vie erau valori ale neamului românesc. Aici, în beciul carcerei, aceste valori ale neamului trăiau la pumnul său, la nemila sa. Valorile neamului stăteau chircite, sub pumnul său, şi deveneau o masă amorfă sângerând sub bocancii săi.” (Operaţie pe cord deschis). Din aceste închisori, deţinuţiii nu au mai ieşit niciodată în libertate, deoarece exteriorul lor era închisoarea mare a patriei. De fapt, tot poporul a trăit în ne-libertate, deoarece nu i s-a îngăduit să se simtă niciodată în siguranţă. Văduviţi de posibilitatea de a se elibera fizic, fostele victime au mai putut să-şi demonstreze supravieţuirea doar în plan etic. Chirurgul Zissu are şansa de a se regăsi în timpul post-carceral în situaţia definitorie pentru umanitate: posibilitatea alegerii. În calitate de chirurg la Spitalul Fundeni, el are alternativa de a lăsa să moară sau a-l salva printr-o operaţie cu minime şanse pe fostul său torţionar de la Piteşti. Alegând să-l salveze, el câştigă singura victorie posibilă în confruntarea cu fiara regimului torţionar.
Învierea poate fi şi ea gândită nu doar în plan transcendental, ci şi pământesc. Românii îşi pot aminti că au traversat de două ori Acheronul. Dezmoşteniţi de valori, ei au supravieţuit ca popor, revenind din infernul concentraţionist în istorie, ceea ce este în sine un miracol al resurecţiei.
