Cu totul surprinzător, deşi versurile scrise în adolescenţă, în preajma încheierii liceului, i‑au fost selectate şi publicate în revista Convorbiri literare, iar apoi, în anul 2002, a primit Premiul Editurii Junimea la cea de‑a X‑a ediţie a Festivalului‑concurs Naţional de Poezie „Vasile Alecsandri”, Mira Marincaş (n. 1984, Satu Mare) a lăsat creaţia lirică în adormire… În schimb, după absolvirea Universităţii de Artă şi Design din Cluj‑Napoca, secţia Fotografie, Mira Marincaş s‑a remarcat ca artist fotograf prin numeroase expoziţii de profil, atât în ţară, cât şi în străinătate. Vocaţia certă de artist fotograf este evidenţiată şi la catedră, atunci când predă cursuri de fotografie studenţilor de la Universitatea Sapientia din Cluj‑Napoca, unde activează ca lector universitar.
Aşadar, invocând celebrul titlu al lui Alexandre Dumas, După douăzeci de ani…, în cazul celei ce semnează Mira Marincaş, volumul de versuri & fotografii, intitulat Mea fascia (Ed. EXIT Kiadó, Cluj‑Napoca, 2022), reîntoarcerea la universul poeziei se produce prin cuvânt şi fotografie. Volumul de faţă este bilingv, română‑maghiară, traducerea în limba maghiară fiind asigurată de Orbán János Dénes. De notat că volumul a fost lansat pe data de 14 martie 2022, în Turnul croitorilor din Cluj‑Napoca, un spaţiu deschis şi pe deplin generos pentru ceea ce numim dialogul artelor, într‑o atmosferă multiculturală specifică Transilvaniei. Gazda evenimentului, doamna dr. Ancuţa‑Lăcrimioara Chiş, inspector de specialitate la Centrul de Cultură Urbană, a organizat şi o expoziţie fotografică purtând marca Mira Marincaş. Dialogul artelor a fost asigurat de către universitarul clujean Horea Poenar.
Dintru început, cititorul avizat cu tectonica vie, dinamică şi generatoare de cercuri ZEN a spiritualităţii japoneze va remarca faptul că o reală calitate a scrisului Mirei Marincaş vine şi din arta aranjării cuvintelor în pagină în raport cu fotografiile ce ilustrează cartea – aceasta poate fi percepută şi ca un album de artă fotografică sau, de ce nu, ca un evantai japonez, cu secvenţe alb/ negru, pe fâşiile căruia sunt imprimate poeme şi fotografii. Însă fotografiile nu au rol descriptiv sau de simplu decor, ci sunt, ele însele, instantanee lirice, scurte, dar profunde respiraţii lirice, din
categoria meditaţiilor de aceeaşi sorginte ZEN, în care frumuseţea naturii este surprinsă şi contemplată fie în momentul desăvârşirii ei, în sens de plenitudine, fie în impermanenţa ei, în sens de perisabil.
O altă notă distinctă pe care o va percepe cititorul este aceea că lumina deţine un rol central în jocul alchimic pe care îl propune poeta. Graţie luminii, cu ajutorul căreia autoarea îşi scrie poemele pe hârtia/ pelicula sensibilă, timpul‑durată, sau timpul profan, se alchimizează şi se transformă într‑un timp cosmic. La fel, spaţiul obişnuit, banal, prin acelaşi proces alchimic, graţie luminii, devine sacru. Nu întâmplător, semnatara prefeţei, Dorottya Bánkövi, menţionează că „autoarea înzestrează spaţiul prin timp – cuvinte, gânduri, tăceri – conjugă timpul prin fotografii, clipe imortalizate, amintiri împrumutate care formează amprentările narative vizuale”.
Ca şi într‑o viziune biblică, artista ordonează contrastele dintre întuneric şi lumină prin două segmente distincte, admirabile poeme, adevărate axe centrale ale volumului: „În prima zi a fost întuneric”, respectiv… „şi a fost ziua fotografului”. Trecerea de la un compartiment la altul îl conduce pe cititor de la întuneric la lumină, de la ocultat la revelat, de la cuvânt la fotografie.
Pe alte paliere de lectură, se experimentează de către retina delicată traseele luminii timide, retină care percepe, în clarobscur, silueta unei femei însărcinate, precum şi travaliul „mamei primordiale”, cum bine o numeşte Dorottya Bánkövi – iată două teme expuse într‑un limbaj simplu, cu tonalităţi interioare de o francheţe deosebită. Stilistic, limbajul este atât de natural, încât deţine proprietatea flexibilităţii de a ascunde tensiuni ce ţin de perceperea curgerii inexorabile a clipei, clipa vieţii şi a morţii. Citirea poemelor trezeşte în lector această percepţie vizuală a scurgerii cuvintelor într‑o clepsidră, în care, în mod simbolic, nu se mai scurg fire de nisip, ci cuvinte, percepute ca nişte picături de sânge.
Poemul Mea fascia, care conferă şi titlul volumului, încheie, pe coperta IV, ciclul alb/ negru, întuneric/ lumină, lumină/ întuneric (se cuvine o laudă expresă ilustrării acestui joc al luminii, ingenios regizat de Mira Marincaş, prin ilustraţia coperţilor care ar merita o cronică plastică aparte!): „delimitarea musculară între verbul a face sau a fi./ Bandaje împăturite, amânări./ Apăsare la imperativ./ Prima zi, întuneric. A doua zi, lumină./ Vocea limbii materne, indiferent care o fi,/ devine fasciculul de fibră interconexă”.
Aflată sub semnul mirajului luminii, cartea de debut a Mirei Marincaş respiră un profund aer de rafinament estetic – după cum am văzut, în vecinătatea artei nipone – şi împlineşte un crez artistic printr‑o expresie spirituală de mare autenticitate. Suntem de părere că volumul semnat de Mira Marincaş recomandă o poetă în plină afirmare, stăpână pe arta cuvântului şi a fotografiei, cele două entităţi fiind conjugate într‑un registru original şi permanent dătător de ceremonii artistice fascinante.
■ Scriitor, prozator, jurnalist, profesor
Mihai Lisei
