„Poate că totul nu‑i decât poate o carte citindu‑se singură‑n zori cu slovele‑nfipte în vis şi cu toate ferestrele‑nchise de mii de ori.” Vasile Igna, Comfortreading
Am împrumutat acest titlu superb de la Ion Vianu, care este (mărturisit) un pescar nu de oameni, ci de cărţi, şi care înscrie în decalogul bunului cititor porunca: „Iubeşte cărţile mai mult decât pe tine însuţi. Dăruieşte‑te lor”. Aşa am încercat să fac şi eu.
În aceste vremuri întoarse, când cartea se scumpeşte, iar cititorii nu mai au timp pentru ea, biblioteca e cel mai reconfortant loc. Epocaliptică viziune: să dispară, din lipsă de interes, cartea aşa cum o ştim şi, odată cu ea, bibliotecile şi librăriile. Nu‑mi place să mă citez, dar uite că o fac: „Ferească Dumnezeu să ne pierdem cartea. Pentru că, nu‑i aşa, întâi dispare cititorul, apoi literatura. Şi‑ar fi mai cumplit decât totalitarismul moscovit şi Cernobâlul la un loc”. Cine spunea că, dacă mor scriitorii, moare şi ţara lor? Sunt cărţi pentru care mi‑aş asuma riscul suprem: acela din SF‑ul lui Ray Bradbury, de a sări în foc pentru ele, la 451 grade Farenheit, deşi mai sper ca dispariţia lor să rămână de domeniul Science Fiction. Prima pe care aş salva‑o ar fi, indubitabil, Dumnezeu s‑ a născut în exil de Vintilă Horia.
Îmi spunea un bibliotecar de elită din Focşani, Gabriel Funica, deopotrivă cărturar de elită, luându‑mi un interviu cu ani în urmă, că, în competiţia cu audio‑vizualul, cartea trebuie să fie atractivă ca aspect. L‑am contrazis. „O carte bună, zicea Noica, se scrie cu un pix ieftin.” O copertă făţoasă o vinde şi nu o vinde. Se mai zice şi că o carte bună are un anume magnetism. Pe mine mă atrage, ea ştie cum, fie şi îmbrăcată ca o Cenuşăreasă, dintr‑un colţ de anticariat, dintr‑un coş cu cărţi la reducere sau direct de pe trotuarul străzii Lăpuşneanu, de la un buchinist neglijent. Mi s‑a întâmplat de multe ori asta, dar am fost „antrenată” să mi se întâmple. „Morbul” cititului mi‑a fost inoculat de tatăl meu. El mi‑a pus în mâini toate cărţile feerice ale copilăriei: Contes de feés şi Edmondo de Amicis, Dumbrava minunată şi Cei trei muschetari, Căpitanul Fracasse, Micul Lord Fauntleroy şi Măria Sa, Puiul Pădurii. M‑a ferit de monismul marxist. S‑a interpus ca un ecran protector între mine şi epoca pe care am trăit‑o, iar el a şi murit‑o.
Din clasa întâi, eram deja dependentă de citit şi aşa am rămas. Dependenţa asta e intratabilă, ba chiar terorizantă: să am mereu ceva de citit la mine (rectific: nu ceva, ci ceva anume), să nu‑mi uit ochelarii… Cam vorbesc mult, nu mai tac din gură. Pune‑mi ceva de citit în mână şi nu scot un sunet. Într‑o ierarhizare a valorilor existenţei, cititul ocupă primul loc. Citesc, citesc, citesc, în gând cu viitoarea carte de citit. Când am înţeles teribilul adevăr că n‑o să pot citi tot ce‑aş vrea să citesc, nu mi‑a fost prea bine. „Vicioşii” lecturii au această durere: tocmai ei, care citesc necontenit, realizează ce limitat poate fi numărul cărţilor de parcurs. Cum nu încape timpul pentru tot ce‑ar vrea să (re)citească.
Ce n‑aş da să‑mi amintesc prima carte pe care am citit‑o. Nu mai ştiu, dar sigur tata nu m‑a lăsat să mă rătăcesc printre tipărituri proaste. M‑a învăţat să evit ce trebuia evitat. Am citit cam ce trebuia. Să fi fost un basm cu zâne de contesa de Segur? Categoric, nu mi‑a plăcut Timur (şi băieţii lui) de Arcadi Gaidar, ci năzdrăvanul de Tom Sawer al lui Mark Twain. Mă strecuram în pod unde tata exilase cărţi, de frica percheziţiilor. Nu fără spaimă. Doar fusesem ameninţată, la primară, cu mutarea la altă şcoală pentru imprudenţa de‑a aduce în clasă poveştile reginei. În aerul neclintit al podului, devoram Quo Vadis, Documentele postume ale Clubului Pickwic, Moara de pe Floss… Acolo, în aerul fierbinte al podului, am străbătut oceane cu piraţi (în Carpaţi m‑a dus Jules Verne). Contese şi cătane, spadasini şi haiduci, romani şi briţi au gravitat în jurul meu. Iarna, în frigul uscat din pod, întorceam, cu mănuşile albastre de lână cu un deget, pagină după pagină, citind despre Troia şi tropice, India lui Pearl’s Buck şi Mircea Eliade. Îmi degerau călcâiele citind Maitreyi.
Bonomul, jovialul biolog Aurel Piţu m‑a iertat că, în ora lui, citeam Nopţi la Serampore de Mircea Eliade. Dacă mi‑o confisca, riscam exmatricularea. Mi‑a luat‑o din mână, a deschis fermoarul mapei mele, a pus cartea acolo şi a tras fermoarul la loc.
Cel mai drag dintre toţi profesorii mi‑a fost Domnul Trandafir al meu: Păturescu, de română. M‑a dus în biblioteca Liceului „B.P. Hasdeu”şi mi‑a pus în mâini Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Citeşte cât poţi de aici”. Mirosul acelei cărţi uriaşe mi‑a pătruns şi mi‑a rămas în piele. La Liceul „Hasdeu”, am deprins folosirea cărţilor mari. M‑am lăsat chemată de cărţile mari. Decisiv m‑a influenţat eruditul profesor de istorie Cristescu. Gândea exact ca tatăl meu. A fost grand seigneur, chiar dacă purta – deliberat, cred – un basc ponosit, tras iarna mult pe frunte şi, din primăvară până‑n toamnă, tenişi albaştri la care pusese blacheuri. Călca toate consemnele. Ne vorbea despre oroarea revoluţiilor. Cea franceză, de la 1789, ca ruptură a ordinii, ca să ajungă la Marea Revoluţie din Octombrie, serbată în noiembrie. Şi asta când faptele de arme ale lui Orjonikidze erau mai importante decât bătăliile lui Ştefan cel Mare, când Avram Iancu nici nu era pomenit. Profesorul Cristescu mi‑a împrumutat o carte prohibită: Istoria românilor de N. Iorga, carte care i‑a condamnat la închisoare corecţională pe mulţi intelectuali. În Index librorum prohibitorum, „opera” lui Al.I Ştefănescu, soţul nimfetei Nina Cassian, Iorga figura cu 29 de titluri, Onisifor Ghibu cu 22, Alecsandri cu 8, iar cu 11 – Eminescu. Pe aceeaşi listă neagră se aflau Cantemir şi Şincai. Biblioteca lui Cristescu era bibliotecă‑pericol. N‑a „epurat‑o”. Elevilor favoriţi, printre care mă număram, le împrumuta orice, oricât de rară era cartea.
Ca să fac faţă, după moartea tatei, cheltuielilor de întreţinere la Facultatea de Filologie din Iaşi, mi‑am închiriat camera din casa de la Buzău. Locatarii de ocazie îşi însuşeau de regulă câteva cărţi din rafturile mele. Un sociolog, care ar studia cum se dispersează o bibliotecă, ar fi constatat că, mai întâi, au fost sustraşi povestitorii prin excelenţă. Prima carte care s‑a dus a fost Contele de Monte‑Cristo. Dumas‑père a fost urmat de Jules Verne şi, strâns, de Maugham, Luna şi doi bani jumate. Nici Sonata Kreutzer n‑a zăbovit mult pe raft. Sigur, cititorul Mătăniilor de Florence Barcley n‑ar fi întins mâna după Virginia Wolf, cum n‑ar fi atârnat pe perete Domnişoarele din Avignon. A rămas şi Pamela: istoria unei cameriste n‑a interesat. Cuviincioasa Paul şi Virginia n‑a atras: prea pură şi prea simplă, deşi e, pentru neavizaţi, prea simplă şi foarte complicată.
Toţi lectorii ocazionali ai bibliotecii mele din Buzău au fost puţin curioşi faţă de o formulă narativă presupunând un dozaj de ambiguitate, de fantezie, de visare. Dacă tot îşi pierdeau timpul cu cititul în loc să se ducă la cinema şi să iasă cu ochii plânşi de la Love Story, atunci fie „reflectare directă a realităţii”, cum învăţam la cursul de Teoria literaturii. Fără ca nimic, adică stil, să se interpună. Bibliografia cursului de Teoria literaturii începea cu Lenin: Literatura de Partid şi Organizaţia de Partid. Locul doi îl deţinea Ovid Crohmălniceanu, căruia Luca Piţu îi ortografiază numele Crohmal Niceanu. Iar Bacilul Croh, cum l‑a poreclit o victimă a lui, Ion Barbu, semna în Amfiteatru, în aprilie ‘81, un articol intitulat Pledez pentru o intelectualizare a romanelor cu eroi comunişti: „Mai mult respect arătat adevărului, urmărirea autenticităţii ar sălta dintr‑odată pe o treaptă superioară romanele noastre închinate luptei şi muncii comuniştilor”. Fermecător acest „închinate”!
Puteam determina caracterele celor care stătuseră la mine în gazdă după romanele împrumutate: spune‑mi ce citeşti ca să‑ţi spun cine eşti. Ştiam dacă mama închiriase unui spirit neutru, pozitiv, sau, dimpotrivă, unui sufleţel care nu s‑a putut despărţi de Jane Eyre.
Un administrator de spital, lipsit de pretenţii, dar cu pretenţia de a urmări o „re‑prezentare” („Ce face ăsta aici?, şi‑ar fi zis aruncându‑l pe Proust după sobă, dă viaţă sau nu dă viaţă? N‑are simţul realităţii!”) şi‑a exprimat preferinţa pentru subiecte clare şi personaje vii: Forsyte Saga şi alte tipuri de saga. Îmi închipui indignarea faţă cu vreo naraţiune la persoana a doua: „Io‑te‑te la ăsta, mă ia la per tu”. Un contabil cu probleme serioase la Fabrica de zahăr lua lucrurile tel‑quel. Voia să aibă de‑a face cu caractere nete, să ia cunoştinţă de fapte, fix cum s‑au întâmplat. Propoziţii, mesaje, obiective, ca‑n afişajul electronic aprins deasupra Casei Armatei din capitală, la oră exactă: „Ăsta da, don’le, nu umblă cu fofârlica”. Deşi în totală ignoranţă a lui Jakobson, opta pentru „das objecktivierte Ich”.
O funcţionară de la CEC şi‑a permis luxul unei cărţi compuse pe claviatura basmului romantic. A optat pentru iluzie, fugind cu Alain Fournier. Cărarea pierdută i‑a ogoit sila de economii cu dobândă. Spune‑mi ce visezi ca să‑ţi spun cine eşti.
Fătuca de liceu, epatată de titluri picante, a cules Suflet tenebros de Daniel Rops şi Le diable au corps de Radiguet. De voyeurism (în alţi termeni: indiscreţie sau deşănţare) suferea cel care a subliniat toate gesturile care ţineau de sex din Jar, din Cartea nunţii, din Accidentul, din Maitreyi. Din Adela n‑a avut ce sublinia.
Ahtiat după fresce sociale, un sublocotenent de aviaţie de la Bobocu a aspirat Mizerabilii. Naivul prinţ Mîşkin a rămas la locul lui. O doamnă cu sentimente mai puţin raţionalizate, la vremea raţiilor ceauşiste de tot felul, s‑a recunoscut în Madame Bovary, cooperând cu Flaubert: „Emasemua”.
Şi iată cum, la sfârşitul celor cinci ani de studenţie, nu mi‑au mai rămas decât romancierii ca să zic aşa artişti, captivaţi de „mijloace”. Naraţiunile cursive, dramele puse în termeni exacţi (ca Mayerling), oglinzile purtate de‑a lungul străzii (a, de‑a lungul bibliotecilor, nu!; aluziile livreşti îl încurcă pe cititorul grăbit) s‑au gustat şi subtilizat. Biblia, cartea suverană după Petre Ţuţea, a rămas la locul ei.
După ce am fost eliminată din presă pentru o greşeală aranjată de tipar (necorectată de corectură: acel cărcat, apărut în preajma unui citat din Ceauşescu; soluţia de a evita cuvântul verde a găsit‑o Romulus Vulpescu, introducând un r eufonic), dur pedepsită cu interzicerea semnăturii, după câteva „reduceri de activitate” nemotivate de şefii absoluţi din comunism, ce să fi făcut altceva decât să slovenesc fără oprire la domiciliu? Constrângerile sociale facilitau – paradoxal – o anume libertate individuală pe care am curajul s‑o mărturisesc: da, o regret, deşi nu sunt de felul meu nici nostalgică, nici ostalgică. Eu nu cred, ca Laurenţiu Ulici, că a fost „otrăvitoare” rezistenţa prin cultură. Cred, dimpotrivă, că a fost eficientă. Cine are identitate nu şi‑o pierde. Biblioteca pe hârtie m‑a salvat. Şi da, eu visez biblioteci.
Premiile literare postsocialiste au venit ca un fel de graţiere, într‑o perioadă de deprimare, când se accentua în capul meu ideea că literatura e o bursă de iluzii. Ce n‑aş da să iau un premiu mare şi să‑l refuz, ca să atrag atenţia asupra condiţiei precare a literatorului la români! Statutul de scriitor e în grea suferinţă din cauza criticilor piarişti, autori de laude mălăieţe, care bat les champs, cum ar spune Coana Chiriţa. Iar spitcriticii (mulţumesc, Remus Valeriu Giorgioni!) dau sentinţe contra berbecilor narativi ca Breban, DRP, Buzura, Preda şi alţi aşa‑zis „expiraţi”. Preda, acuză un ins, „a fost învăţător, atâta tot”. Nu‑i deloc puţin să fii învăţător.
Premiile literare au în spate sforării, telefoane de manevră, intrigărie de culise. Aşa cum s‑a întâmplat în socialism, şi‑n postsocialism ajung în posturi-cheie cei care au valoare de întrebuinţare pentru vreo grupare literară, ca să nu‑i spun gaşcă. Eurosoarta nostră? O s‑o pierdem dacă exportăm carte comercială, pentru a alimenta orgolii de soţi, cu neveste cu tot, pe care lumea dâmboviţică nu mai poate să‑i încapă.
Totuşi: nu pot trăi din literatură, nici fără ea. Asta ştiu să fac, la asta mă pricep cel mai bine sau nu mă pricep la altceva mai bine. E o iluzie? Hotărăsc cititorii.
Pe Serge Dubrovsky îl urmez: „Scriindu‑mi existenţa, mi‑o oxigenez”. Şi nu mă las intubată de strategii corectitudinii politice.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
