Prezentă la Bucureşti pentru un spectacol aniversar la Opera Naţională, soprana de origine română Nelly Miricioiu a avut amabilitatea să ne acorde un interviu. Afirmată de timpuriu în viaţa muzicală internaţională, maestra Nelly Miricioiu s‑a văzut, după marele succes al debutului la Covent Garden din 1982, invitată să cânte pe cele mai mari scene ale lumii, alături de interpreţi precum José Carreras, José Cura, Neil Schicoff, Placido Domingo, Nicolae Herlea, Franco Bonisolli sau Roberto Alagna, sub bagheta unor mari dirijori. Comparată cu Maria Callas, interpreta a fost invitată să predea în cadrul Programului „Jette Parker” de la Royal Opera House, artiştilor români oferindu‑li‑se, de asemenea, oportunitatea unui curs de masterat la Opera Naţională, care a avut loc sub Auspiciile Casei Regale a României.
Sorana Mănăilescu: Maestră Nelly Miricioiu, este deosebit de însufleţitor pentru noi în aceste vremuri incerte să admirăm în dumneavoastră o dublă realizare: o viaţă despre care aţi mărturisit că a fost una fericită şi împlinită şi o strălucită carieră de solistă de operă. Cum aţi reuşit să împăcaţi via artis şi via vitae pe care o modernitate sceptică le‑a disociat constant?
Nelly Miricioiu: Nu am avut niciodată o via vitae. Am ales să mă dedic artei mele. Pentru mine, viaţa privată a fost o anexă a vieţii artistice şi niciodată nu am gândit altfel. Întregul meu periplu a fost o chestiune de punere în acord: găsirea unui echilibru. Venisem dintr‑o altă ţară – România – care avea o istorie complicată şi o cultură diferită şi învăţam să mă adaptez cu fiecare pas. Din cauza acestei dificultăţi de a găsi echilibrul, m‑am concentrat pe muzică şi pe angajamentul meu faţă de instituţie.
Chiar la începutul carierei dumneavoastră aţi obţinut un mare succes: aţi câştigat primul concurs „Maria Callas” de la Atena, inspirând comparaţii cu celebra artistă. Care credeţi că au fost principalele calităţi care v‑au câştigat de atunci consacrarea internaţională?
Sincer, nu ştiu. Eu nu mă plac, aşa că nu am simţit niciodată că mă remarc într‑un fel anume. Ştiu că am cântat întotdeauna cu o pasiune nedisimulată pe orice scenă şi cred că acest lucru a putut fi observat. Înţeleg acum, din comentariile altora, că aveam un anume magnetism şi reuşeam să comunic intens cu publicul, dincolo de muzică sau cuvinte. Aceasta ţine foarte mult de concentrare şi de spiritualitate; nu o spiritualitate în sensul bine ştiut, ci una pe care am împrumutat‑o din cultura românească. Copilăria noastră a fost plină de „Doina”, de muzică, de poezie. Am fost premiantă la Olimpiada de literatură română – specialitatea mea fiind lucrările lui Lucian Blaga –, aşa că am dobândit o profunzime care s‑a canalizat ulterior în modul meu de a cânta şi a
interpreta.
Varietatea impresionantă, gama de roluri pe care le‑aţi interpretat şi aparenta uşurinţă în a trece de la Violetta la Regina Nopţii, Lucia sau Norma fac dificilă încadrarea dumneavoastră într‑o clasificare a tipurilor vocale. Ce v‑a ajutat mai mult să vă formaţi personalitatea muzicală: potenţialul nativ sau studiile şi îndrumarea?
Personalitatea mea muzicală a fost modelată iniţial de studiul pianului şi aş atribui acestui fapt mult din ceea ce a urmat de atunci. Ca solistă, atunci când Belcanto‑ul a intrat în viaţa mea, am avut norocul să‑mi construiesc relaţia de‑o viaţă cu David Harper – un mentor uimitor, cu o muzicalitate de neegalat. Am lucrat totul împreună: fiecare frază muzicală, fiecare crâmpei de text… totul. În ceea ce priveşte varietatea de roluri, nu este ceva ce recomand şi nu mă propun neapărat ca un model de emulaţie pentru alţii. Deşi am putut să o fac, astăzi – cu experienţa câştigată – îmi dau seama că e riscant. M‑am ocupat de totul în orizontul cunoştinţelor pe care le aveam despre Belcanto şi mi‑am folosit vocea pentru a‑mi perfecţiona arta. Am încercat cât s‑a putut să nu mă simt obligată de a‑mi modifica felul în care interpretam orice repertoriu – oricât de variat ar fi fost – pentru a îngădui vocii mele să reziste. În Belcanto, regula este să nu forţezi vocea. Există o disciplină, nu numai în ceea ce priveşte vocea, dar şi în modul în care tratezi partitura pentru a te asigura că prezinţi muzica aşa cum este scrisă.
Aţi cântat în compania unor cântăreţi foarte populari, şi mă refer în special la cei trei tenori. În acelaşi timp, v‑aţi alăturat programului de restaurare a Operei Rara, care salvează muzica valoroasă din uitare. Ce este mai important pentru dumneavoastră: popularitatea sau impunerea unor standarde foarte înalte aşteptând ca publicul mai rafinat să vă descopere?
Aceasta este o întrebare excelentă! Nu, am muncit mereu din greu pentru a ajuta publicul să „mă descopere”; nu am aşteptat. Cu toate acestea, celebritatea nu a fost niciodată o preocupare. Întotdeauna am simţit că lucrez la un anumit nivel, iar darul cu care fusesem binecuvântată mă obliga să fac asta, dar nu era ceva legat de glorie. Grija mea era acurateţea în tot ceea ce făceam: caracterul muzicii, intenţiile compozitorului, dirijorul, montarea, costumele etc. Fiecare ingredient din reţetă are un impact asupra ta ca artist şi orice dorinţă în afara lor – aceea de a impresiona, de a câştiga celebritate – poate arunca o umbră mentală asupra modului în care lucrezi cu vocea ta. Trebuie să rezişti şi să rămâi fidel artei.
Turneele v‑au purtat pe trei continente, în cele mai renumite săli de concerte şi în compania vedetelor, fie că erau cântăreţi sau dirijori. Ce amintiri din tot acest timp vă sunt cele mai dragi? Cu ce vă mândriţi cel mai mult?
Momentul meu de maximă mândrie a fost atunci când mi‑am născut fiul; aveam 39 de ani şi nu am visat niciodată că va fi posibil. În carieră, este greu de spus, pentru că depinde de spectacol, şi chiar şi cele mai preţuite amintiri ale mele sunt însoţite de lumini şi umbre. Întotdeauna am simţit responsabilitatea de a face astfel ca fiecare contract să fie cel mai reuşit: fie că era vorba de propria mea dezvoltare personală, de succesul spectacolului, de evidenţierea ingeniozităţii unei producţii etc. Aşa m‑am asigurat că fiecare va fi o amintire frumoasă. De Scala se leagă o amintire uimitoare. Am debutat în rolul Luciei di Lammermoor de ziua mea – 31 martie – şi în ziua în care am împlinit 31 de ani. Nu îmi imaginasem vreodată că e posibil aşa ceva. Am avut nouă chemări la rampă la acel spectacol; e o imagine care nu m‑a părăsit niciodată.
Debutul meu la Royal Opera House Covent Garden rămâne, de asemenea, unul dintre cele mai memorabile momente. Împărţeam scena cu legende: John Vickers, Piero Cappuccilli, Thomas Allen. A fost un noroc să am legături cu o generaţie de cântăreţi care au reprezentat „Epoca de Aur”, precum aceştia. Eu eram o nou-venită, dar cântam alături de ei, aşa că publicul mă asculta şi mă situa în aceeaşi stratosferă. Cred că am fost comparată atât de des cu Callas pentru că oamenilor le place să te evalueze prin comparaţie cu alţii în loc să‑ţi permită să ai propria ta personalitate şi identitate artistică. De aceea sunt mândră mai ales pentru că am fost eu. Am lucrat cu mentorul meu pentru a fi eu şi nimeni altcineva, iar acestui principiu îi sunt fidelă şi azi.
Ca interpret care a călătorit foarte mult, aţi constatat existenţa diferenţelor de civilizaţie, aţi simţit nevoia să vă schimbaţi stilul pentru a vă adapta cerinţelor şi gusturilor unui anumit mediu muzical?
Da, mi s‑a întâmplat acest lucru şi l‑am făcut bucuroasă. Trebuie să fim cameleoni în această carieră, deoarece este în beneficiul nostru. Regula mea inflexibilă a fost să nu compromit niciodată calitatea. Dar m‑am străduit mereu să fiu cooperantă. Dacă un dirijor avea o abordare diferită sau era influenţat de o anume cultură, încercam să înţeleg şi să găsesc un compromis. Dacă indicaţiile şi cerinţele ar fi generate de lipsă de experienţă, atunci poate că le‑aş contesta, dar de cele mai multe ori nu s‑a întâmplat.
Aţi postat pe YouTube o invitaţie la această gală aniversară organizată de Opera Naţională Bucureşti în onoarea dumneavoastră ce echivalează cu un apel emoţionant la restaurarea valorilor umaniste. Aţi da vina pe trecutul recent al discuţiilor despre sfârşitul artei/ istoriei sau postumanismului pentru confuzia actuală a valorilor, violenţa şi înstrăinarea dintre oameni? Mă gândesc la critica din secolul al XX‑lea a depărtării moderniste de lumea istorică, a formalismului detaşat, care au fost considerate responsabile de izbucnirea celor două conflagraţii mondiale.
Aceasta este o întrebare dificilă, la care cred că răspunsul este complicat şi are multe căi posibile. Cu adevărat, totuşi, pot spune că artele sunt fundamentale pentru spiritul uman, motiv pentru care voi continua să le susţin şi să insist asupra necesităţii de a a nu înceta să facem muzică, teatru, dans. Nu poţi determina cu adevărat o cauză pentru tot ce se întâmplă. Ar fi uşor să dai vina pe orice: tehnologie, religie, o căutare a independenţei. Oamenii vor da mereu vina pe ceva. Există un conflict între tradiţionalism şi curiozitate, şi întotdeauna vor exista cei care aleg să folosească aceste calităţi în mod greşit. Fiecare persoană trebuie să‑şi asume responsabilitatea pentru ea însăşi şi pentru menţinerea unei legături cu umanitatea şi perpetuarea lumii noastre.
Rubrica noastră se intitulează Vremea în schimbare a muzicii clasice. Cum explicaţi preferinţa de dată mai recentă pentru formatul de concert al partiturilor de operă în locul spectacolului dramatic? Sunt considerate învechite anumite convenţii de reprezentare?
Nu este o preferinţă recentă. Întotdeauna a existat şi a fost întotdeauna ceva necesar. Există unele lucrări de operă care se pretează bine – aproape mai bine – unei versiuni de concert. Sunt altele despre care se poate afirma contrariul. Nu cred că este o predilecţie, ci pur şi simplu o modalitate de a permite formei noastre de artă să fie reprezentată cu posibilităţi diferite. Nici nu cred că s‑a perimat convenţia reprezentărilor scenice. Suntem o lume în continuă schimbare. Geniul muzicii ţine de fundamentul ei care nu poate fi schimbat. Conceptul de operă şi valorile care se doresc reflectate pot fi schimbate, pot lua diferite forme pentru a se conecta la societatea şi lumea contemporană. Orice facem în această lume artistică creează valuri şi reacţii şi asta este bine. Ce nu este bine nu are succes. Totul a fost cândva „modern”. Mozart a reprezentat „un moment de ruptură”. Puccini a încălcat convenţiile. Dar viitorul lor – prezentul nostru – a arătat justeţea alegerilor lor prin modul în care au supravieţuit. Există loc pentru orice şi depinde de noi ce facem cu el şi cum plantăm seminţele din care să crească florile viitorului nostru.
Care sunt următoarele proiecte menite să adauge tuşe impresionantului dumneavoastră portret din istoria artei interpretative, maestră Miricioiu?
Voi cânta mereu. Muzica este în inima mea şi nu pot trăi fără ea. Această experienţă din România m‑a împlinit şi pot spune cu mare adevăr că nu mai am nevoie de nimic, dar mă cunosc bine şi cred în destin; dacă ceva se vrea să fie, va fi. Deocamdată îmi voi concentra atenţia către următorul meu recital de la prestigioasa Wigmore Hall din Londra, având în program cântece care au avut o mare importanţă de‑a lungul carierei mele. Apoi, sunt Profesor. O Maestră. Încerc să transmit prin muzică integritate, bunătate, iubire, prietenie şi spiritualitate. Nu este moştenirea mea, ci o moştenire care a călătorit prin istorie, iar eu sunt pur şi simplu un vas prin care poate trece mai departe.
Sorana Mănăilescu în dialog cu Nelly Miricioiu
