Eugen Simion are destule pagini despre condiţia exilului din care se înţelege nu performanţa creatoare, ci suferinţa existenţială. Emigraţia politică românească trebuie tratată ca parte a României…
Nemulţumirile românilor de la Paris faţă de intelectualii din România care au continuat, cât şi cum le‑a fost posibil, să rămână în sfera creaţiei – reiau doar cazul lui Arghezi, Vianu, Călinescu –, îşi au o explicaţie – poate chiar mai mult, o logică – în zona conflictului major, istoric şi ideologic, produs de fracturarea politică a Europei, de căderea Cortinei de Fier. Fenomenul nu priveşte numai Estul izolat, plasat sub controlul militar al Uniunii Sovietice, victorioasă în al Doilea Război Mondial în cadrul coaliţiei cu Anglia şi Statele Unite şi supus ideologic stalinismului. El este produsul direct al preţului pentru pacea postbelică: în Est, abandonarea jumătăţii de Europă, în Vest, recompensa politică îndreptăţită pentru sacrificiile rezistenţei franceze, în special, şi italiene. O rezistenţă de sorginte comunistă. Intrarea stângii, a comuniştilor, la putere (dacă ar fi rămas pe Sărindar, Ierunca ar fi fost de altă părere) este, astfel, istoriceşte explicabilă. Declanşarea discordiei ideologice ţine de un soi de patologie politică. În ce priveşte reacţia emigranţilor politici români aflaţi la Paris nu este chiar greşit să spunem că asistăm la o metamorfozare a puritanismului moralizator burghez în intransigenţă faţă de lumea abandonată: dincolo de Cortina de Fier este iadul. Iată un nou stindard al aristocratismului, de data asta conferit politic şi geografic. Lucrurile trebuie luate în context istoric, iar dacă simţim nevoia unei consolări, să privim la spectacolul de la Paris al disputei între intelectualii de stânga, comunişti, mentorii principali ai mişcărilor studenţeşti din mai 1968, filosofii şi universitarii de dreapta, republicani, rămaşi lângă generalul de Gaulle. (Vai!, cum a putut scăpa nefericita formulare: ,,Discutăm…despre destinul lui Brasillach, scriitorul colaboraţionist, împuşcat după război, de către De Gaulle”.) Tema disputei stânga/ dreapta este tratată de Eugen Simion cu grija de a nu fi sentenţios. Ceea ce este bine. Ea, tema, nu este, însă, de interesul acestor note. Personal, contestarea lui Vianu şi Călinescu o percep cu un plus de mâhnire, aceşti mari erudiţi mi‑au fost profesori la Filologie şi ştiu de ce ,,favoruri” „s‑au bucurat” şi ce ,,compromisuri” au făcut. Pentru Arghezi, trimit cititorul acestor rânduri la o corespondenţă iniţiată de un anume Nicolae Georgescu Cocoş, care se credea îndreptăţit să‑l atace pe poet în numele prieteniei lui cu Iorga. Simţindu‑şi apropiat sfârşitul, detractorul îl roagă spăşit pe Arghezi să‑l ierte, crezând că astfel va putea merge liniştit în cealaltă lume. Arghezi (şi‑o fi adus aminte de ,,învăţătura” de la Cernica?) îi răspunde: ,,Am uitat demult pricina care te îndeamnă la o împăcare in extremis. Dă‑mi voie să te îmbrăţişez şi să te sărut pe frunte”.
Putem să privim cu îngăduinţă alergiile românilor aflaţi la Paris faţă de Vianu. Călinescu, Arghezi rămaşi la Bucureşti, chiar dacă atacul împotriva lor este nedrept? Putem, desigur, dar îngăduinţa nu rezolvă problema de fond. Eugen Simion surprinde satisfăcut psihologia românului care rămâne ataşat României fără să‑i aprobe politica. ,,Sunt însoţit de Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, stabilită în Franţa de mulţi ani. O veritabilă boieroaică. Frumoasă, inteligentă, are un mod fin de a se purta, nu face caz de originea ei, nu e deloc elitistă”. Un portret frumos al celei pe care de Gaulle o folosea de interpret în vizita lui în România. Alţii aduc cu ei la Paris obiceiul disputei şi suspiciunilor. De altfel, păcatul este vechi. Într‑o scrisoare pe care Elena Văcărescu i‑o trimitea de la Paris lui Iorga, la 10 august 1935, am găsit aceste rânduri care mă surprind. Le iau ca o reacţie de invidie – destul de frecventă printre femeile intelectuale –, fără să le contest ab initio: ,,În paginile d‑tale intuiţia se împleteşte cu deducţia, deopotrivă de exacte. M(ite) K(remnitz) era o spioană pe care însuşirile ei intelectuale o împiedicau să pară suspectă. Şi‑apoi, pe vremea aceea, nu se cunoştea adevăratul geniu al rasei germanice, care se aplică mai ales la spionaj… Mite K. lucra pentru Goluchowski (ministrul de externe al Austro‑Ungariei – n.n.) şi Bùlow (fost ambasador al Germaniei la Bucureşti – n.n.), după cum desigur arată arhivele de la Viena” (Document semnalat de Andrei Pippidi în Agenda literară, 1985).
Subiectivismul sau îndreptăţirea ,,răzvrătirilor” scriitorilor români din exil nu sunt, aşadar, excepţii, nici măcar noutăţi, iar cauzele acestora ţin, în multe cazuri, de condiţia exilului. Din nou mă opresc la o întâmplare care demonstrează cât de greu era suportat de români preţul păcii postbelice. La Arhivele Statului am găsit o scrisoare a intelectualilor români din Statele Unite prin care solicitau exceptarea statutului lor de la prevederile unei legi a emigraţiei adoptată după război.
Iată textul documentului: ,,Scrisoare (circulară) adresată de mai mulţi intelectuali români din exil (printre care şi Mircea Eliade) prin care se cere contestarea: «legii de emigraţie în Statele Unite, semnată recent de preşedintele Truman, de ale cărei dispoziţii restrictive refugiaţii români nu pot beneficia; credem că este necesar ca organizaţiile şi personalităţile reprezentative ale emigraţiei româneşti să intervină, chiar în această fază, pentru apărarea intereselor noastre speciale».
Legea menţionată face o distincţie în favoarea persoanelor deplasate anterior datei de Decembrie 1945. Marea majoritate a refugiaţilor români, însă, care se încadrează în noţiunea de «persoane deplasate», au părăsit ţara posterior acestei date. Faptul se explică prin situaţiunea specială creată României de politica generală a Aliaţilor. Garanţiile anunţate de acordurile internaţionale şi în special hotărârile Conferinţei de la Moscova din Decembrie 1945 au impus tuturor datoria de a participa la efortul făcut de aliaţi pentru asigurarea regimului democrat în România.
Este evident că atâta timp cât există speranţa de realizare a dispoziţiunilor Conferinţei de la Moscova necesitatea refugiului nu se impunea ca mijloc de salvare a libertăţii. În momentul în care, ulterior datei de Decembrie 1945, după însăşi constatările oficiale ale Guvernului Statelor Unite (consemnate în notele acestui Guvern din 27 Mai 1946, 14 Iunie 1946, 28 octombrie 1946, 15 noiembrie 1946, 24 iunie 1947 etc. adresate Guvernului de la Bucureşti, precum şi în notele de presă din 7 Iunie 1946, 6 August 1947 şi declaraţiile oficiale din 20 Iunie 1946, 26 Noiembrie 1946, etc. ale Departamentului (de Stat – n.n.), aceste acorduri au fost violate ducând la suprimarea totală a libertăţii publice, cetăţenii români s’au găsit în imposibilitatea atât de a coopera la realizarea politicii generale a Aliaţilor, cât şi de a avea garanţiile elementare de securitate şi libertate».
Se cere întreprinderea de demersuri”. (Arhivele Statului Fond CC al PCR, Dosar N.3F‑1966‑74, filele 274‑275).
Digresiunea pe care mi‑am permis‑o în cadrul unui comentariu pe marginea Jurnalului parizian nu este întâmplătoare; Eugen Simion are destule pagini despre condiţia exilului din care se înţelege nu performanţa creatoare, ci suferinţa existenţială. Emigraţia politică românească trebuie tratată ca parte a României. Intelectualii din domeniul creaţiei sau politicienii au dus cu ei, sentimental şi angajant, acolo unde i‑a purtat destinul, ,,România lor”, care numai aparent nu este şi ,,România noastră”. Numeroase mărturii ale autorului se referă la dificultatea de a fi métèque. Omeneşte neînţelegerile, disputele, mai puţin discordia, pot fi înţelese dacă le plasăm corect în condiţia istorică. Importante sunt contribuţiile istorice şi politice la sprijinirea intereselor României. Un exemplu îl oferă demersul fostului ministru de externe Grigore Gafencu, sprijinit de alţi diplomaţi români, pe lângă Conferinţa de pace de la Paris, în timpul negocierilor tratatului cu România. Gafencu a depus documentul ,,Observaţii asupra proiectului tratatului de pace cu România” (7 octombrie 1946); argumentele lui Gafencu concordau, în obiectivele generale, cu mandatul delegaţiei oficiale condusă de Tătărescu şi, în plus, confirmau o realitate care nu putea fi susţinută de negociatorii Bucureştiului fără riscuri: ,,Imprecizia textelor, prelungirea nedefinită a situaţiilor anormale, absenţa regulilor de drept care limitează jocul pasiunilor politice, abandonează România la discreţia oricărei puteri tentată să exerseze asupra ei o putere directă şi absolută”. Din această Românie abandonată au plecat românii sau nu au mai dorit să se întoarcă.
Intelectualul român poartă în suflet şi în creaţie România lui. ,,De câte ori mă reîntorc în Italia, scrie Eliade în Jurnal regăsesc şi vechea mea pasiune din adolescenţă şi prima tinereţe: Renaşterea. Mă apăr cum pot: nu intru în anticării (sic!), nu cumpăr cărţi noi; dar până la urmă mă las convins. Încep, întâi, să‑mi amintesc. Văd şi acum, după şaptesprezece ani, biblioteca rămasă în ţară, şi mă apropii, ca în vis, de rafturile în care adunasem textele şi cărţile despre Renaşterea italiană. Parcă ar fi din nou în faţa mea: le pot deschide, le pot răsfoi, şi găsesc semnele de lectură şi sublinierile făcute cu creionul. În ultimul săltar (sic!) al biroului se aflau cândva dosarele cu note şi manuscrisul tezei de licenţă, din 1928, despre Campanella”. Nu aşa vedeau capuchehaiele Securităţii situaţia. Savantul român este urmărit în străinătate cu înverşunare şi ostilitate stalinistă. În arhive există un document deplorabil de turnătorie reprodus de Ioana Diaconescu în Scriitori în arhivele CNSAS (Fundaţia Academică Civică, 2012) din dosarul Eliade: ,,Se manifestă violent şi duşmănos contra regimului din Republica Populară Română, împotriva lagărului democratic şi în special împotriva Uniunii Sovietice”. Trimişii scotociseră ,,toate arhivele unde a apărut şi s‑a extras materialul asupra activităţii lui”. Care ,,activitate”? Activitatea lui Eliade înseamnă Istoria credinţelor religioase, De la Zalmoxis la Ginghis‑Han, Sacrul şi Profanul, Tratat de istoria religiilor, Maitreyi, Nunta în cer, Pe strada Mântuleasa, alte zeci de volume. Cu această activitate, Eliade a construit partea lui de Românie în străinătate. Ca şi Ionescu, Cioran, Istrati, Elena Văcărescu, Marta Bibescu, ca şi Brâncuşi, ca şi Enescu, ca şi Elvira Popescu, ca şi Henri Coandă.
Exilul este o dramă, nu neapărat românească. Cauzele sunt multiple, dintre acestea cea mai importantă rămâne persecuţia politică. Victor Hugo, în vremea şi din cauza lui Napoleon III, părăseşte Franţa în decembrie 1852 şi va reveni la Paris abia în 1870. În afara Franţei el va scrie, între altele, Mizerabilii. Byron, revoluţionar, părăseşte Anglia în 1816 pentru totdeauna. Nabokov, născut la Petersburg, se refugiază din motive politice şi moare la Berlin împuşcat de doi extremişti ruşi. O poveste frumoasă, ca să îndulcim subiectul, este confesiunea lui Modigliani făcută Annei Ahmatova; cei doi se cunoscuseră la Paris în anii 1910‑1911: ,,Am uitat să‑ţi spun că sunt evreu”, îi scrie Modigliani poetei ruse. Anna nu comentează la obiect această precizare, preferă să noteze ,,că era născut lângă Livorno, mi‑o spusese imediat, sau că avea douăzeci şi patru de ani, în timp ce, de fapt, avea douăzeci şi şase!” Restul, reproşul pentru întârzierea mărturisirii, nu contează: de acolo, din ţara în care te simţi bine, dar nu este a ta, nedreptăţile sunt trecute prin suflet cu mai multă greutate. Iar evreii cunosc bine acest soi de suferinţă.
După acest intermezzo inspirat, de altfel, de substanţa observaţiilor lui Eugen Simion, revin la Timpul trăirii. Timpul mărturisirii, carte ce prilejuieşte cititorilor o veritabilă incursiune în lumea mentalităţilor intelectuale şi ideologice, a vieţii culturale şi universitare, a celei sociale şi politice a Franţei anilor 70 şi, desigur, a celei dintotdeauna cunoscută din cărţi. Aflat la Paris, Simion asistă la un tărăboi iscat în exilul românesc. ,,Mare scandal în comunitatea românească din Paris în legătură cu interviul luat lui Mircea Eliade de Adrian Păunescu şi publicat, după întoarcerea lui (a lui A.P. – n.n.) din America, într‑o revistă din ţară. Intelectualii români sunt indignaţi. Unii cred că este vorba de o abdicare, de un act de colaborare etc. Telegrame, proteste, i se cer retractări etc. (lui M.E. – n.n.). Nu înţeleg această fierbere şi această înverşunare. Stau de vorbă cu fiica unui scriitor originar din România. Este numai mânie şi indignare. Nu evită să‑l acuze pe Eliade de trădarea exilului… Încerc să‑i explic că românii au nevoie de mesajul lui Eliade, că literatura lui este pentru ei un punct de sprijin moral şi spiritual, că un popor nu trebuie izolat, îngropat cultural. N‑am succes, intoleranţa este totală şi definitivă. Greşesc eu, oare, sau greşesc aceşti români parizieni care uită că, în împrejurările de azi, cultura poate fi o şansă pentru noi?”. Şi astfel ne întoarcem la atacurile împotriva lui Vianu, Arghezi, Călinescu şi ale multor altora care au crezut potrivit să continue să creeze în România postbelică. ,,Mă interesează ce gândesc aceşti scriitori tineri (încă tineri) veniţi, ca şi mine, în Occident pentru mai mult timp. Ce văd, ce înţeleg şi ce asimilează ei din ceea ce văd şi înţeleg? Câştigul pentru literatura română poate fi enorm. Mă gândesc la E. Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu şi la toţi cei care, după contactul mai profund cu o mare cultură, s‑au întors în ţară cu idei noi şi o mentalitate nouă de a înţelege şi practica literatura”. Rezervelor emigranţilor români de la Paris în privinţa intelectualilor rămaşi în ţară, le aşez, ca oglindă, raţionamentul lui Noica privind ,,colaborarea” avansată în corespondenţa lui cu Emil Cioran din 1957. Noica remarcă lipsa de argumente valabile în înţelegerea lucrurilor şi scrie: ,,În timp, încercăm să fim în poziţia pe care ne‑ar plăcea s‑o ştim a Occidentului, în cea de afirmare, pentru noi înşine, a dreptăţii noastre cu dreptatea adversarului cu tot, şi nu contra ei. Mă gândesc la comunistul acela francez care, în faţa plutonului de execuţie, s‑a uitat la ostaşii germani, fii de proletari, desigur, şi le‑a strigat: ,,Imbéciles, c’est pour vous que je meurs”! Realizând tot ce am putea spune în favoarea acestora (a puterii din interior sau a opoziţiei din străinătate?; ambiguitate căutată a lui Noica? – n.n.) ne vine în minte un: ,,Imbéciles, c’est pour vous que nous vivons!”.
Nu tot românul aflat la Paris era dispus să accepte ideea că pentru noi cultura era în anii comunismului o şansă istorică. Lui Eugen Simion i se relevă cu forţă deplină pentru că venea cu experienţa lui de om din Est. El ştia – pentru că verificase – că neavându‑i pe Vianu, Călinescu, Arghezi am fi fost condamnaţi să‑i citim pe Kataev, Ostrovski, în cel mai fericit caz pe Şolohov şi Maiakovski şi, evident, noi, studenţii de la Filologie, să ascultăm supuşi cursul de literatură sovietică al lui Nikolai Novicov. Cine este Novicov? Cel care a manevrat înlăturarea lui Călinescu din Universitate.
George Apostoiu
