Stabilit în cele din urmă la Elancourt, lângă Paris, după plecarea din ţară din 1987, când el nu a fugit, ci a forţat mâna autorităţilor cu cererea unui exil familial voluntar, Dan Culcer a împlinit în data de 15 iunie 2021 80 de ani. După categoriile sale proprii, definite în secţiunea finală a volumului Serii şi grupuri (1981), a încetat cam de un deceniu să mai fie tânăr („vă propun, stimaţi colegi […], să acceptăm formula administrativă că tinereţea durează până la 70 de ani...”), dar a sfidat în mod activ gerontocraţia susţinându‑şi doctoratul în septembrie 2013, cu lucrarea Scriitorii români şi cenzura după 1945, coordonată de către Iulian Boldea la Tg. Mureş – devenită între timp carte, publicată în două volume masive –, motiv pentru care ne putem întreba cu îndreptăţire ce anume ar fi devenit Dan Culcer după 1989, dacă ar fi decis să rămână. Cu siguranţă, unul dintre liderii instituţionali ai scriitorilor români din ziua de azi, din cel puţin trei motive.
Cel dintâi este că el a dispus, chiar de la începuturile sale literare, de un autentic imperativ constructiv, exersat şi pus în act cu prilejul înfiinţării revistei Vatra, la care în bună măsură a contribuit alături de Romulus Guga şi Mihai Sin. „Când am început să redactăm revista la care lucrez – scrie el tot în secţiunea finală a volumului Serii şi grupuri – aveam aproape toţi în jur de 30 de ani şi eram consideraţi tineri, ocrotiţi de greşeli…. […] Eram pe atunci, se pare, cea mai tânără redacţie din ţară.” Principala îndatorire a revistei, în aceste condiţii de juventute concesivă, era să‑şi definească profilul, prin disociere de eventuala suzeranitate pe care o reprezenta apropierea geografică şi intelectuală de Cluj, pe care vetriştii nu au renegat‑o niciodată, dar nici n‑au transformat‑o într‑o platformă de aservire. Prima carte, compozită, a lui Dan Culcer, Un loc geometric (1971), apare în anul acestei „întemeieri”, ceea ce înseamnă implicit că devenirea şi formarea profesională a autorului ei au fost strict condiţionate de imperativul transpersonal al edificării unei citadele de cultură. Spre deosebire de numeroşi colegi de generaţie – ştiu, lui Dan Culcer nu îi place cuvântul, militând consecvent împotriva folosirii sale abuzive… –, autorul Locului geometric şi‑a gândit destinul mai puţin autoscopic şi mai mult prin extrovertire, situând în prim-plan existenţa şi valabilitatea culturală a revistei pe care o construia. El a rămas, prin excelenţă, „criticul de la Vatra”, deşi prestigiul naţional de care se bucura depăşea cu mult sugestia de provincialism daurit pe care sintagma o conţine. Ambiţia Vetrei a fost însă dintotdeauna aceea de a‑şi depăşi condiţia de minorat local pe care o gândiseră autorităţile de partid şi de stat care i‑au
aprobat înfiinţarea, Culcer fiind, dintre cei trei corifei, acela căruia emanciparea i se datorează cu asupra‑de‑măsură.
De acest metabolism specific se leagă al doilea dintre motivele pe care le invocam mai sus. Autorităţile „de resort” s‑au aşteptat ca o asemenea revistă să se limiteze să activeze „forţele locale” din domeniu, pentru a ocupa, ulterior, ostrovul liniştit al unui lac lipsit de veleităţi spectaculare, dar a devenit foarte curând limpede că lucrurile nu vor evolua băltit, din cauza, în principal, a dorinţei responsabile a lui Dan Culcer de a impune o metodă, cea preponderent sociologică, adică nu reducţionist esteto‑centrică, neangajată ideologic şi politic, aşa cum se întâmpla – foarte comod pentru Putere – la celelalte reviste. S‑a trecut cu vederea faptul – nimeni nu prea ştia, la vremea respectivă, despre cine este vorba – că volumul de debut al lui Dan Culcer a apărut sub egida unui motto care i‑a aparţinut lui Michel Foucault. Nu întâmplător, apoi, marea majoritate a analizelor socio‑culturale din secţiunea a doua, critică, a volumului (prima e dedicată unor proze personale, pe când a treia unui ciclu de versuri, reluat ulterior într‑un volum autonom, Utopia – texte pentru o stare, 2010) redau tensiunea specifică dintre centralitatea abuzivă şi marginalitatea creativă.. Pe urmele lui Ernst Jünger, Culcer pledează pentru sociologia deschisă a „obiectelor disparate”, definite ca fiind funcţii „care nu‑şi găsesc locul în structuri”; el scrie, pornind de la picturile lui De Chirico, despre reprezentările literare ale fiinţei mecanizate, ale manechinelor, se opreşte, preţ de câteva consideraţii cu miez, la marginalitatea utopiilor şi a literaturii SF (care vor rămâne preocupări constante pentru un membru al Societăţii Jules Verne) şi concepe un substanţial eseu despre Bacovia, poet politic, la fel de valabil azi pe cât era de „aberant” la vremea publicării sale prime. Toate acestea cu puţin înainte de Tezele din 6 iulie 1971 – aproape incredibil!
Imperativul sociologic al interpretării textului literar va rămâne o constantă a preocupărilor lui Dan Culcer, apropiindu‑l pe autor – metodologic şi uman – de promotorii mai tineri ai perspectivei, cum sunt Sorin Antohi, Mihai Dinu Gheorghiu sau Liviu Antonesei. Sintagme înrudite apar peste tot în cele două volume care urmează, cum sunt „modernitatea revoluţionară a provizoratului” din Citind şi trăind literatura (1976) sau pledoaria deschisă „pentru o critică sociologică” din secţiunea ultimă, cu caracter de „artă poetică” personală, din volumul Serii şi grupuri (1981), carte în cuprinsul căreia autorul îşi reafirmă preferinţa pentru epistema critică practicată de către E. Lovinescu, în contrapartidă cu cea organicistă şi esteto‑centrică a lui G. Călinescu. Aşa se explică, în anii din urmă, şi entuziasmul responsabil cu care Dan Culcer a sprijinit validarea publică a Istoriei literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa (ale cărei „tare” nu pot fi, totuşi ignorate), în detrimentul „istoriilor” foiletonistice, insensibile faţă de contextualizările socio‑politice, ale lui Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu. În opinia mea, jocul de aici va fi câştigat, pe termen lung, de Marian Popa, însă acest lucru se va întâmpla doar în condiţiile unor judecăţi nepărtinitoare, obiective, formulate prin luarea în calcul a metodologiilor interpretative occidentale, în raport cu care – ne place, nu ne place – se cuvine să recunoaştem că esteto‑centrismul autohton n‑a făcut decât să ne ancoreze în dana unui port vetust, pe care nu‑l mai foloseşte nimeni, nici măcar în ţările aflate, şi ele, sub tutela represivă a cenzurii ideologice comuniste.
Al treilea motiv, din seria celor pe care le‑am invocat în debutul consideraţiilor de faţă, îl reprezintă convingerea utopică, poate şi niţel nerealistă în condiţiile de „sacerdoţiu” discriminatoriu în care se practică, azi, literatura autohtonă, că un susţinător al umorului şi al ironiei critice, participative, cum este Dan Culcer, ne‑ar putea vindeca de toate psihozele crispate cu care ne gestionăm opera, rânduind pe rafturile din faţă propriile noastre creaţii, cu scopul de a le dosi cât mai în spate pe cele ale colegilor de „breaslă”. „Îl văd pe om eliberat de măşti, palid şi fericit”, scrie Dan Culcer în Citind şi trăind literatura, constatând totodată că „de trecut (ca şi de prezent) te desparţi mai uşor râzând”.
Ori de câte ori în literatura noastră contemporană apare un grăunte de umor, ca formă de eliberare decontextualizantă, lăuntrică, Dan Culcer e cel dintâi prezent să îl deguste. Marian Popa e, din nou, la mare căutare aici: Culcer parcurge, cu un surâs complice, formulele critice abstruze din savurosul volum Modele şi exemple din 1971 („Autoritatea criticii nu ţine de natura criticii practicate, ci de contextul în care actul critic e exercitat.”), recidivând în Serii şi grupuri prin analizarea romanului‑kitsch (programatic!) Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (1977), despre care eu cred în continuare că rămâne subapreciat, deşi se află într‑o poziţie de pionierat în raport cu încercări similare de tip experimental sau deconstructivist. „Literatura românească riscă să uite imperativul ludicului”, scrie mai încolo Dan Culcer, care e, în treacăt fie spus, şi autorul unor formule memorabile, cum este aceea de „Blecher sănătos”, lipită pe fruntea lui Radu Cosaşu.
Dacă ar fi circulat mai mult la noi termenul de „insolitare” atunci când i s‑au comentat lui Dan Culcer volumele de dinaintea plecării în Franţa, probabil că el nu le‑ar fi scăpat criticilor, fiindcă, în preambulul multor texte de întâmpinare pe care le publică – volumele reproduc, tematic grupate, serii editoriale comentate ‑ , Culcer tocmai asta face: proiectează volumul sau ideea într‑o perspectivă ad hoc „înstrăinată”, pentru a vedea cât şi cum „rezistă” prin acest procedeu de telescopare neobişnuită. Nu întâmplător, coperta celui de‑al doilea volum al său inserează şi o lupă…
Ironia îi oferă lui Dan Culcer şi cea mai frapantă formulă existenţială a criticii sale („maxima inutilitate”), definită abstruz în volumul Un loc geometric (la pag. 114) ca fiind poziţia pe care o întruchipează „un lider sindical” aflat pe insula pe care vieţuieşte Robinson Crusoe. Poate că, în a doua sa tinereţe, Dan Culcer va reveni la statutul său originar, de prozator al situaţiilor‑limită, confirmat în Un loc geometric, pentru a‑şi radiografia experienţa culturală de până acum dintr‑o perspectivă radical paradoxală, promovată şi prin intermediul site‑ului Asymetria, care i‑a confirmat administratorului său o premoniţie din copilărie, rostită la timpul potrivit de către mama Ersilia: „spiritul critic accentuat îţi va aduce mulţi duşmani şi multe neplăceri.” Căci ce altceva e criticul român de întâmpinare din zilele noastre decât o „inutilitate” uşor incriminabilă, pusă la zid de către prozatori şi poeţi cu prilejul unor interminabile anchete?
Îi urez, aşadar, lui Dan Culcer o melancolie bătăioasă. La mulţi ani!
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
