Circum‑scrierea sensului
Continui să mă refer la dificultăţile sensului, ajunse până la dispariţia acestuia, în nuvele din Act gratuit de N. Breban. Trei aspecte mai am să adaug.
Bolnav de mania grandorii, Vlad Negreanu (Romanţă neagră într‑o ţară roşie) nu doar că nu ignoră înţelegerea, dar pare că o consideră într‑un mod excesiv, strict individual, şi crede că el este singurul care înţelege, de pildă, total secolul XX. El este posibilul salvator (mântuitorul strict „raţional”) al omenirii (abstracţie şi nu, în concret, al omului). Iată‑l, superior şi nevăzut: „Eu trăiesc în pre‑simţire, în pre‑ şi meta‑concret, iertaţi‑mi pedanteria, adică înainte şi după. Da, totul mă oglindeşte, deşi statura mea nu se vede nicăieri”. Vlad este atras de arbitrariul semantic şi împăcat cu el: „Se mai schimbă şi sensul cuvintelor”.
Aristocrata Despina, în Beachboy, constatând o carenţă frecventă în comunicarea verbală, îi spune gigolo‑ului Tom(a): „Nu sesizezi sensul cuvintelor, ca mulţi alţii”. E vorba acum, la aristocrată,
de „aroganţă”, plăcută de el la ea, spre deosebire de cea a „noilor îmbogăţiţi” şi a vechilor ştabi comunişti.
Sculptorul din Simetrii sintetizează disensiunile, neînţelegerile sau înţelegerile individualizate, prin strictă voinţă (oarecum profesională, dar exclusivistă), ale cuvântului: „Ceea ce unii numesc inspiraţie, alţii insolenţă sau delir al grandorii, alţii o formă de penitenţă”.
Creaţia realităţii
Pentru comerciantul Mănuţă, din Botoşani, de pe lângă Darabani, realitatea nu e dat, ci proces, nu e faptă, dar făptuire, deopotrivă individuală şi colectivă: „Realitatea ca atare nu există gata făcută, reală, concretă, ca să zic aşa (…) realitatea este o creaţie a noastră!” (Un act gratuit). Creaţie fiind, el o apropie, ca şi comerţul însuşi, de artă, poate în sensul cel mai general. Dar Mănuţă exprimă cazul aşa zicând ideal, dominant teoretic. Contextul îi exprimă realităţii starea în curs. Sau, cum se întâmplă în Subiect banal, starea prinsă în prezentul care pare etern. Naratorul de acolo o surprinde în criză, aproape de extincţie: „realitatea, ceea ce numim astfel, extrem de grăbiţi şi superficiali, realitatea a început să îngheţe”. În această situaţie, constată că noi suntem cei care fugim de realitate sau o atingem rar, şi nu realitatea fuge şi se transformă prin noi spre ea însăşi. Uneori, mişcată doar de violenţă, realitatea ajunge ucigaşă, perverteşte, detrachează. Realitatea ajunge să se ascundă în viaţa pe care o substituie: existăm în „viaţă. Sau realitate” (În apărarea dictaturii). Militarul din Un act gratuit identifică şi el realitatea cu viaţa, de vreme ce despre viaţa spune că „o inventăm noi”. Laborantul spitalului din Lugoj (Romanţă neagră într‑o ţară roşie), erijat în salvator al umanităţii prin gând şi cuvânt, vorbitor pentru două‑trei persoane, simte filosofic magnetismul realităţii ca real. Monseniorul Deliman (Un act gratuit) dezvoltă delirant exemplul iudaic al lui Avraam, care a mişcat istoria într‑un sens vizionar şi irealist. Tot aici, arhitectul Robert sau N. N. sau Nicu învaţă de la femeia care‑l trădase în tinereţe, Luiza sau Elvira sau Pupi, că totul e aparenţă. Angajat într‑o efracţie şi devenit asasin şi sinucigaş (cu toate că tot el îşi spune „istoria”), o contemplă într‑un moment pe femeie, privind în afara realităţii, „peste lucruri şi aparenţe”. Ca bun ucenic al trădătoarei, ne amintim că chiar de la ea deprinsese totala aparenţă. Lumea şi viaţa sunt aparenţe, în finalul din Simetrii, totodată, şi finalul volumului acesta de nuvele.
Politica
Politica (şi politicul!) ocupă deopotrivă paşnic şi conflictual o bună parte din două nuvele: Un act gratuit şi mai cu seamă În apărarea dictaturii (Ultima dorinţă a unui condamnat). În alte nuvele, tema rămâne de fundal, ca în Simetrii, unde personajele, scriitorul şi sculptorul, se revăd la un birt, când mizeria din dictatură însemna tot ce exista şi era posibil. Dar să revin la titlurile anterior anunţate. În prima, comerciantul Mănuţă, din Botoşani, de pe lângă Darabani, apropie de negustorie, până la confuzie, politica de dictatură marxistă. Marx, formulează el neortodox, şi‑a vândut ideile ca un negustor, aşa încât i se pare lui nefiresc de ce comercianţii privaţi erau excluşi şi diabolizaţi în comunismul „suportat”, pe de altă parte, în Occidentul capitalist.
Militarul, numit aşa pur şi simplu, fără grad, vorbeşte în numele tuturor militarilor, adică al unora care, deşi „eterni”, fiind, la o adică, „istoria” însăşi, ajunseseră pur şi simplu marginalizaţi. Vorbind, el recunoaşte că cei din tagma asta nu citesc, însă personal îi rade dintr‑un foc pe toţi istoricii neomarxişti, ultraraţionalişti, ultradarwinişti, pe cei care, dă el un exemplu, îl înlocuiesc pe basileus cu Spartacus, revoluţionarul şi anarhistul. „Patriot”, mai e vorbă, ţine partea românilor stătuţi între imperii, care au luptat alternativ alături de forţe duşmane, sil(u)iţi la prostituţie, ah, istorică. Militarul face, verbal şi îndeosebi involuntar, istorie contrafactuală, dând vioaie asigurări că, dacă ar fi trăit între cele două războaie mondiale, el nicidecum n‑ar fi acţionat, ar fi fost nepăsător, se‑nţelege că mai cu seamă ori exclusiv politic, în opoziţie cu occidentalii ăia fascişti, nazişti şi românii imitatori din generaţia intelectuală a lui Nae Ionescu.
După ce, într‑un fel de congres eclectic audiat de personajul central, mai vorbesc, fără rost, dar ca reprezentativi pentru branşele lor, un om de ştiinţă şi un poet (la el cu precizarea misterioasă: din perspectiva Nordului), vine la rând politicianul, un critic al prezentului României actuale. El trage, previzibil, spuza groasă pe turta proprie, aşadar, printr‑un simulacru autocritic, tăvălugeşte tot: nu doar politicienii dezamăgesc, n‑au competenţă, program, viziune. Democraţia e privită de mai toţi într‑o stare acută de extenuare şi suspiciune, iar cu ultima suflare aproape fiecare aşteaptă, îndeosebi să i se dea, după o recentă obişnuinţă, câte ceva. Ia sistemele politice şi le loveşte cu egală putere: de o parte, pe cel recent, numit cu prudenţă nostalgică, „aşa‑zisul comunism”, iar pe de altă parte, pe cel actual, clamând democraţia sau, s‑ar deduce, aşa‑zisa democraţie, actualul sistem oricum marcat de mediocritate naturală, democraţia nefiind decât „o instituţie a mediei statistice”. Teză cu (a)batere cap în cap: comunism neîmplinit şi democraţie costelivă. Doctrina şi practica politică se articulează în vorbirea sa scurt şi cuprinzător de enigmatic, prin eludarea mijloacelor acoperind scopul: „Politica ar trebui să se hrănească din tradiţie şi din nevoile oamenilor.” Însă nu cum, dar cu cine, se‑ntreabă el: căci tinerii români se iau şi cu picioarele şi cu mintea după Apusul aflat şi el în criză. Ne‑am încâlcit în „fundături sau rătăciri în cerc”. Politicianul vorbăreţ mai că slăveşte politica: „Politica, scrisă cu majusculă, poate ultima catedrală, ca să zic aşa, a umanităţii”. Şi după această înălţare religioasă, o abandonează, cel puţin terminologic, o dă acum pe politic. Lui îi află adânci rădăcini în arhaice tradiţii. „Politicul” rămâne, de văzut bine, „ultimul mit”. Iată şi justificarea abandonului politicii în favoarea politicului: „Eu cred în politic, şi nu în politică”, politicul urmat drept „creaţie”, construcţie, ordine, în definitiv artă, nu, nu anarhie. Justiţia şi morala nu ajung: „Ce faci numai cu dreptatea?”, mai cu seamă că dreptatea se impune mereu prin minciună şi înşelare a unor anarhişti ca Lenin şi Hitler.
Personajul din În apărarea dictaturii vrea dictatură pentru a „rezolva mai iute unele chestiuni”, şi acum, şi de el, nedezvăluite. Cere şi el credit total. Vorbăreţul de azi are de dezvăluit că a tăcut sub Ceaşcă (preia oportunist‑pamfletar numele lui Ceauşescu din argoul istoric) şi face din acea gură închisă un fapt de indiscutabilă „originalitate”. Ce vrea, trebuie şi ar salva, în chip indiscutabil lămurit, prin el, este o dictatură cu oameni potriviţi în vremuri istorice grele. Nu vede cu ochi buni modelul de libertate democratic, întrucât ar afecta raporturile dintre două clase care, dacă n‑au putut să fie îngheţate prin tradiţie în istorie, măcar să nu fie alterate ori, şi mai rău, inversate: cei de sus şi cei de jos. „Sclavii de azi, nărăviţi de drepturile omului, nu cumva se… supraevaluează? (…) şi noi, «stăpânii», am ajuns, de fapt, «sclavii» lor. Ce mai! Halal democraţie!” Gândul îi rămâne la o întoarcere în istorie: „Visa o societate făcută din stăpâni şi sclavi”, „noi suntem şi am rămas sclavi adevăraţi”. Pentru el, istorie înseamnă tradiţie, iar în momentele grele, „istorie este atunci când există luciditate”. Tinerii n‑au deloc a lua aminte, nu la experienţa lor, dar a generaţiei sale, la ceea ce le transmite cu uşurătatea spălatului mâinilor: „Voi, tinerii, mai credeţi în naţiune, popor şi alte… prostii de‑astea, d‑ale noastre, care am fost prostiţi de atâţia falşi dictatori?”.
Retorica ambiguităţii, a dublului registru discursiv, e sfidătoare în gândire şi stăpânitoare în limbaj.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
