Născut la 26 octombrie 1943, în satul Lozova, din jud. Lăpuşna. Refugiul familiei în Banat, în satul Măureni (aprilie 1944‑1949, când rămâne orfan de tată), urmat de deportare în Bărăgan (1949). La Iaşi, din 1949, studii la Liceul Internat „Costache Negruzzi” (1957‑1961) şi Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (1961‑1966). Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” (1966‑1990), iar, după divizare, la Institutul de Arheologie (1990 până în prezent), cu teza de doctorat susţinută la Bucureşti, în 1977. Specializare în Germania (1973‑1974). Şef al sectorului de arheologie medievală (1990‑2003), director (2003‑2011), director onorific (din 2014). Cadru didactic asociat, apoi titular (1990‑2012), professor emeritus (2012) la Facultatea de Istorie (UAIC).
Conducător de doctorat în specialitatea Arheologie medievală. Membru al echipelor de cercetare şi şef de şantier în 23 de localităţi din Moldova. Comunicări la simpozioane şi congrese ştiinţifice din ţară şi străinătate (Germania, Italia, URSS / Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Slovacia, Austria, SUA, Marea Britanie). Stagii de documentare şi vizite de informare în peste 33 de ţări din Asia, Europa şi America. Relaţii speciale cu universităţi din Germania (Berlin, München, Frankfurt am Main, Mainz, Konstanz, Freiburg im Breisgau), cu prelegeri şi participări la dezbateri ştiinţifice. Membru în comitete de redacţie la peste 30 de reviste din ţară şi opt din Republica Moldova, Polonia şi Tatarstan (Federaţia Rusă). Numeroase premii academice, naţionale şi internaţionale, Doctor honoris causa al universităţilor din Chişinău şi Galaţi, membru corespondent al Academiei Române (2001) şi titular (2015), vicepreşedinte (2015‑2022) şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie (din 2019). Membru, membru corespondent sau de onoare al unor institute, asociaţii, academii şi centre de cercetare cu profil arheologic din Berlin, Praga, Baden‑Baden şi Chişinău, în consilii ştiinţifice ale unor muzee, reviste şi edituri. Patru volume omagiale au fost dedicate personalităţii şi operei sale. I s‑au conferit o Medaglia Pontificia (2017), Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler (2017), Medalia „Dimitrie Cantemir” a Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova (2018), numeroase alte distincţii şi diplome. Specialist în istorie şi arheologie medievală, cu predilecţie pentru spaţiul carpato‑nistrean, al Moldovei istorice, şi sud‑dunărean, cu contribuţii importante în problematica migraţiilor triburilor nomade, relaţiilor românilor cu Imperiul Bizantin, cnezatele ruseşti, regatul ungar şi confederaţiile turcice şi mongole. Fondator şi coordonator a opt serii şi colecţii de publicaţii. Semnează 16 volume ca autor unic, peste 160 de volume ca editor şi coordonator, sute de studii, articole, recenzii în ţară şi străinătate. Ultima mare realizare: Enciclopedia reprezentanţilor scrisului istoriografic românesc, I‑V, 2021, coordonator, în colaborare cu acad. Dorina N. Rusu.
Oricine ar parcurge, fie şi în grabă, informaţiile cuprinse într‑un CV ştiinţific şi o listă de lucrări, de 49 de pagini, fără detalii biografice sau subiective selecţii de aprecieri encomiastice, cum adesea se obişnuieşte, întru expandarea unor firave realizări publicistice şi găunoase responsabilităţi administrative, ar putea constata, cu o minimă îndrumare spre substanţa omenească şi culturală eclipsată de veşmintele ceremoniale ale recunoaşterii publice, câteva particularităţi ce conturează, în serialitatea gesturilor aniversare, un portret cu destule surprize, într‑o stilistică chiasmică. Mai întâi, se poate constata contrastul dintre o vizibilitate ştiinţifică pregnantă, conferită de o prezenţă viguroasă în spaţiul istoriografiei şi arheologiei româneşti şi europene, şi o prea modestă mediatizare pentru uzul cotidian, promovare din specia care creează în mentalul colectiv VIP‑uri de un sezon şi academicieni de gazon sau de galon. Dacă obligaţiile impuse de responsabilităţile sale în forul academic nu l‑ar aduce în prim‑planul unor momente de bilanţ sau festive, de impact naţional (de pildă, Centenarul Unirii), Victor Spinei ar avea doar notorietatea unui cărturar eremit, din epoca anterioară atotputerniciei audio‑vizualului. O discreţie constitutivă firii sale profunde şi bunei educaţii timpurii îi guvernează ţinuta şi gestica modestă, între pulover şi roba de Doctor honoris causa sau uniforma de academician. Puţinele sale confesiuni devoalează gestiunea severă a duratei vieţii active, în care acceptarea unor funcţii de conducere echivalează cu un sacrificiu, iar disponibilitatea pentru comunicare este dublată de cenzura tentaţiei spre divagaţia sterilă.
Biografia şi traseul formaţiei sale intelectuale explică şi motivează resorturile preocupărilor şi performanţelor. Răni sufleteşti nevindecate interferează cu beneficiul şanselor decisive. Relaţiile sale privilegiate, umane şi profesionale, cu Basarabia au temeiuri adânci, în memoria familială, transmisă din copilărie. Dezrădăcinată din Lozova, baştină, în ascendenţa maternă, a unui neam de mică nobilime rurală şi de clerici cu obârşii în neamul boieresc Baltaga din veacul al XVII‑lea, familia mamei, Nadejda Boţan, a avut şansa refugiului în România, în aprilie 1944, şi norocul evitării repatrierii forţate în Basarabia sovietizată. Sprijinul unchilor materni a fost decisiv pentru educaţia şi cultura muzicală, literară, istorică şi lingvistică a elevului Victor Spinei, a cărui vocaţie se conturase deja în ultimii ani ai studiilor de la Liceul Internat, unde nivelul pregătirii nu fusese serios afectat de schimbările de personal, programe şi ideologie, dramatice în deceniul de după 1949. Mi‑l amintesc, îndeosebi din ultima clasă a XI‑a A (1960‑1961), în compania colegială şi concurenţial‑adolescentină cu viitorul istoric turcolog Mihai Maxim, cu cel ce va deveni un nume în regia de film, Mircea Daneliuc, şi cu Florin Faifer, pe atunci încă nedezvăluind aptitudinile sale literare de excepţie. În clasă paralelă, la B, vărul său, Corneliu Boţan, premiant ani de‑a rândul, a confirmat valoarea într‑o strălucită carieră universitară în domeniul electrotehnicii, urmând profesia tatălui, prof. Nicolae Boţan. Aceste simple invocări de nume spun aproape totul despre temelia începuturilor pe care s‑au clădit cariere de prim rang, prin muncă fără răgaz, conjuncturi favorabile şi întâlniri cu maeştri îndrumători pe calea spinoasă a ştiinţei. Student eminent la Istorie, a avut şansa, în condiţiile liberalizării de după 1965 şi ale ridicării restricţiilor faţă de ostracizaţii cu origine suspectă, de a fi angajat ca cercetător după absolvire (1966), cu înscrierea imediată pe traiectul specializării sale (arheologie), sub oblăduirea înţeleptului profesor Mircea Petrescu‑Dâmboviţa. Îndrumarea exigentă a conducătorului de doctorat, severul Ion Nestor de la Bucureşti, şi modelul moral oferit de inegalabilului truditor pe tărâmul istoriografiei, clujeanul David Prodan, nu au rămas fără urmări benefice în structura mentală a tânărului studios. O bună atmosferă de conlucrare în colectivul de arheologi ieşeni a favorizat acumulări, dezvoltări, împliniri. Teza sa de doctorat, Moldova în secolele XI‑XIV (1977), sporită în conţinut şi publicată în 1982, a fost recompensată cu Premiul „N. Iorga” al Academiei Române. Era primul său succes major şi recomandarea pentru o înaltă situare în ierarhia ştiinţifică, deşi, în contextul de astă dată puţin favorabil, a rămas, până în 1990, pe modesta încadrare de simplu cercetător, ca alţi numeroşi profesionişti de valoare, din toate specialităţile umaniste sau tehnice. O reaşezare pe meritate poziţii de consacrare şi conducere a urmat firesc, omul traversând epocile netulburat în convingerile destinului său de cărturar şi savant. Contribuţiile sale la înţelegerea mai adecvată, în context euro‑asiatic, a epocii migraţiilor, obscură şi adesea caracterizată empiric şi impresionist, sunt fundamentale, istoricul şi arheologul realizând o sinteză personală inconfundabilă, înscrisă în bibliografia problemei în cap de listă. Cunoaşterea temeinică a limbii germane, ca limbă de comunicare în spaţiul ştiinţific, l‑a apropiat de mediul academic din Germania, patria arheologiei, regină a ştiinţelor umaniste din secolul al XIX‑lea şi până astăzi. Alte limbi (rusa, franceza, engleza) i‑au facilitat accesul la o imensă bibliografie, care poate fi regăsită, în mare măsură, în cele trei biblioteci personale, cu lucrări unice sau rarisime în depozitele de carte de specialitate din ţară. Frecventele sale deplasări în străinătate nu au avut niciodată tenta cunoscută a turismului, fie şi cultural, mascată de presupuse participări la simpozioane şi dubioase mese rotunde (!), fenomen specific unor deviaţii ale învăţământului şi cercetării actuale. Bagajul de voiaj al lui Victor Spinei a atârnat greu, la dus şi la întors, de carte românească şi străină.
Poziţia sa de responsabilitate în Academia Română a infirmat cutumele simplei reprezentativităţi, îndeosebi în faza senectuţii… nemuritorilor. Ca editor, întemeietor şi coordonator de serii şi colecţii de documente, a lucrat şi munceşte în rând cu pălmaşii scrisului ştiinţific, citeşte totul şi corectează cu atenţia specifică altădată „capului limpede” de editură sau de gazetă. Temeinic şi robace ca magiştrii tinereţii sale studioase, Victor Spinei nu s‑a retras în cetatea bibliotecii, pentru a construi erudit şi abscons. Profesia sa de arheolog l‑a scos la lumina spaţiului deschis, l‑a încurajat spre aventuri de cunoaştere în cele patru zări. A călătorit din China şi până în America, de la Lisabona la Oslo şi de la Erevan la Oxford. Distincţiile şi recunoaşterea publică a meritelor nu i‑au diminuat percepţia normalităţii, dimpotrivă, l‑au fortificat în credinţa că valorile durabile se află dincolo de orizontul gesturilor oficiale. Politicos şi prevenitor, civilizat şi manierat, bonom şi cu un simţ al umorului care excede morga solemnităţii de spectacol, Victor Spinei nu‑şi pierde dreapta măsură nici în dispute sau polemici cu contestatari nervoşi şi resentimentari. Erudiţia şi perseverenţa, echilibrul şi simţul datoriei îl promovează ca model în sfera socială a lumii academice. Pentru el, cu orice prilej aniversar, urarea potrivită rămâne aceea clasică şi simplă: La mulţi şi rodnici ani!
■ Profesor, cercetător, lingvist, istoric
Mircea Ciubotaru
