De o bună bucată de vreme octogenarul Ion Pop, melancolicul mentor de odinioară al tinereţii noastre echinoxiste, scrie o substanţială şi lucidă poezie a senectuţii proprii, autobiografice, dar nu într‑o notă dramatică, anxioasă, declanşată de apropierea ultimului prag, cel a „trecerii” finale, ci într‑o cheie a simplităţii senzoriale de fiecare zi, la care numai cei cărora le este dat să ajungă înţelepţi au acces. Aşa cum el însuşi constată, numărându‑şi tot mai des „popasurile pentru respiraţie” de la birou sau din peregrinări, morfosintaxa melancoliei sale s‑a modificat de‑a lungul anilor, transformându‑se mai nou într‑o „surdinizată, muzicală monotonie” indusă de „plictisul de a fi”, însă, în spiritul necruţător al adevărului, şi nu în acela al amăgirilor, nevinovate sau bonome, cu care se autoalintă pe alocuri poetul, trebuie să ne gândim şi la faptul că Ion Pop continuă să fie o prezenţă ubicuă, dinamică a vieţii noastre literare. E capabil să călătorească de două sau de trei ori pe lună de la Cluj la Bucureşti (un supliciu pentru oamenii de rând…), lansează constant cărţi şi susţine ocazional conferinţe, reflexul nostru, al tuturor celor care am avut privilegiul de a‑i fi aproape în aceste ultime decenii fiind acela de a ne simţi inconfortabil acolo unde Ion Pop nu este.
Nu mi‑l imaginez, aşadar, să nu mai fie, să ajungă cu adevărat la „oboseala punctului” de care vorbeşte într‑una dintre poezii, sau să creadă, „modest”, cum se autodenunţă într‑un alt loc, „doar în utopiile minore” – tocmai el, care a trecut odinioară prin utopiile majore ale Avangardei şi a finalizat formidabila sinteză despre Neomodernism, alături de alte lucrări de prestigiu –; în consecinţă, prima datorie pe care o avem închizând Proba focului (Ed. Limes, Cluj‑Napoca/Floreşti, 2023) este să încercăm să situăm aceste versuri ale pretinsului „anonimat [care] nu‑i vid/ ci numai/ un fel de odihnă/ doar aproximativ metafizică” în economia existenţială reală a autorului lor, împărţită, în proporţii inegale, între angajarea intelectuală responsabilă şi retractilitatea lucidă, contemplativă de acasă. Mi‑am imaginat că pot să aproximez această poziţie cu o metodă la care nu am recurs niciodată până acum, cea calendaristică. Nu toate poemele din volum sunt datate scrupulos la sfârşitul lor, uneori fiind menţionat doar anul – cel mai vechi din 2007, urmat de unul din 2017, cele mai recente de anul trecut –, dar din cele 63 de poeme pe care le conţine Proba focului, cele mai multe, 15, au fost compuse în Ianuarie, urmează Decembrie şi Februarie cu câte 8, Martie cu 6, pe când celelalte luni oscilează între 6 şi un singur poem orfan, ceea ce înseamnă, translând statistica pre limbajul ritmurilor naturale, că lui Ion Pop îi priesc, sub aspect creativ, momentele în care cosmosul adoarme şi omul se retrage la gura sobei – inevitabil invocată în volum –, dar nu din cauză că acesta ar fi momentul propice să „înveţi simplitatea/ cu moartea pe moarte călcând”, invocând şi alte analogii christice (care apar pe alocuri de‑a lungul volumului), ci fiindcă proba focului e, în ultimă instanţă, o probă a cenuşii, cu a cărei putere germinativă e bine să te familiarizezi din vreme: „În ora asta, aşa de rară, de pace/ mă bucur să pot să mai stau, ca poeţii clasici,/ la gura caldă, plină de şoapte prietenoase/ a sobei de bucătărie./ Prestigioasele flăcări purificatoare sau de osândă/ pot să mai aştepte,/ nu vreau nici să strig,/ nici să scrîşnesc din dinţi. Le las să ardă într‑o metaforă.// Găsesc că, până la urmă, am totuşi un mare câştig:// am timp să mă împrietenesc cu cenuşa.”
Volum al eschatologiei tandre, intimiste fiind, Proba focului oscilează, metaforic, între o premoniţie a pământului şi una ignică, indusă de alternativa incinerării, despre care volumul vorbeşte deschis, fără dramatisme. Suntem departe ca dilema să se fi tranşat (şi‑i dorim autorului să stea mult şi bine printre noi, înainte ca s‑o soluţioneze), dar e realmente impresionantă puterea lăuntrică de care dă dovadă Ion Pop discutând public alternativa, asociindu‑i fiecăreia dintre cele două soluţii un imaginar personal specific: cel vegetal şi larvar în primul dintre cazuri, cel al combustiei totale în cel de‑al doilea. Poemul Cronică, scris „în amintirea lui Ioan Flora”, invocă, în trecere, „foarte tăcuta competiţie/ dintre versuri şi viermi”; în Totuşi, poeţii, se punctează analogia dintre cutuma netransilvană „să dezgropi/ după şapte ani oasele celui mort,/ să le speli cu vin, să le aşezi apoi/ pe o bucată de pânză curată” şi „obiceiul asemănător” al poeţilor, care „ţin în ei înmormântate poemele,/ le scot, poate peste şapte sau şapte ori şapte ani,/ şi le ordonează într‑un mormânt mai alb, cam la fel de strâmt,/ca să le vadă, măcar o dată, şi soarele”. Exemplele chtoniene din volum pot fi uşor înmulţite, întrucât poetul consemnează liric inclusiv „amiaza [în care] am trecut pentru prima oară/ pe la casieria de la Cimitirul Central, să‑mi achit taxa pe Veşnicie”, prilej cu care el spune şi un alt lucru fundamental pentru viaţa tuturor celor încercăm să durăm ceva neperisabil pe acest pământ pregătit să ne absoarbă, şi anume că dispersia „se teme, cum bine se ştie,/ foarte tare de Geometrie”, adică de forţa ordonatoare a Intelectului. Nu e pentru prima oară când poetul invocă „geometrizarea” ca răspuns la disoluţie sau neant şi ar fi cazul, poate, odată şi odată, să scrie cineva un studiu avizat despre contrastul dintre materialitate şi geometrie existent în poemele lui Ion Pop, întrucât la el (şi volumul de acum nu face excepţie) organicul „dezordonat” reprezintă de fiecare dată indiciul unei descumpăniri obosite, degenerescente, pe când geometria aduce, în poezia şi în viaţa lui, cea mai evidentă influenţă pe care i‑o transmite Ion Barbu, obsesia subliminală care dublează blagianismul.
Citind şi recitind Proba focului, e un bun prilej să ne reamintim – şi se cuvine s‑o facă în primul rând aceia care sunt dotaţi cu „spiritul autoanalitic” de care Ion Pop vorbeşte în volum – că ne este dat să avansăm cu anii cam în două feluri, unii calm şi seren, alţii alexandrin şi baroc, în funcţie de vectorii sufleteşti şi intelectuali pentru care am optat de‑a lungul vieţii, şi trebuie să recunosc, aşa cum am sugerat şi până acum, că l‑am admirat dintotdeauna pe Ion Pop datorită unei foarte greu de articulat „ştiinţe a liniştii” pe care a dobândit‑o în anii din urmă, din cauza lucidităţii nedramatice, cumpănite, de a rosti adevărurile grave ale vieţii şi „trecerii” cu o naturaleţe organică, deşi volumul de faţă transmite, cu precădere în secţiunea secundă a lui, şi un sarcasm angajat cu substrat cotidian şi politic, o anumită mereu reînnoită exasperare indusă de grotescul spaţiului public în care ne este dat să vieţuim, la mai bine de 30 de ani de la Revoluţie şi de la visurile de ameliorare colectivă pe care le‑am nutrit atunci, toate prăbuşite acum. Aceasta e secţiunea tematică în care se schimbă şi registrul acustic al existenţei („Riscând să par într‑o gravă,/ ruşinoasă criză de inspiraţie,/ voi repeta încă şi încă o dată/ că în aceste jignitoare, umilitoare zile/ singura adevărată, dreaptă coloană vertebrală/ ce ne‑a rămas este urletul […] îmi vine să latru şi să muşc”), dar n‑aş insista prea mult pe analiza acestei stări, fiindcă e cea mai accesibilă dintre toate straturile pe care le conţine volumul, cele câteva consemnări critice de până acum citând negreşit şi mucalitul poem intitulat Hotărâri importante, din Martie 2022, dedicat faptului că „foarte poetica Comisie Europeană/ a aprobat, în sfârşit,/ şi consumul de greieri de casă;/ ba chiar a unor viermi, cu condiţia/ să fi crescut în făină.”
„Fereastra” casei lui Ion Pop, invocată şi în alte volume, rămâne „deschisă” şi aici, şi prin ea pătrund spre urechea poetului bizareriile cele mai groteşti cu putinţă, deşi antena civică din Proba focului e mult diminuată în comparaţie cu celelalte volume, pe motivul unor „surdinizări” cu caracter autoprotectiv şi igienic, necesare într‑o aşa‑zisă „democraţie” a cărei esenţă n‑o reprezintă nici măcar aiureala politică servilă, ci de‑a dreptul lipsa de logică şi de materie cenuşie. Nu insist pe aceste detalii atractive exegetic, prezente evident în Proba focului, pe motivul poziţiei lor de subsidiaritate şi pe acela al convingerii că există o altă dimensiune structurantă în volum, care merită o atenţie aparte, şi anume aceea a înstrăinării de sine, a dedublării.
Devii cu adevărat conştient că timpul tău a trecut – sugerează numeroase poeme din volum – atunci când nu‑ţi mai trăieşti viaţa, ci începe ea să te trăiască pe tine. Nu mai iniţiezi fapte, ci ele „ţi se întâmplă”, într‑o succesiune în mare parte aleatorie, străină de ordonarea geometrică pe care o invocasem înainte. Iată un prim exemplu, din poemul Ce tot vorbeşti: „Ce tot vorbeşti, ziua se tot scurtează,/ şi mai mult tace, trecând. […] O pasăre ţi se aşează […] pe un deget, ca pe un ram./ Şi el nici nu tresare./ Poate că mâna ta a‑nceput/ să nu mai fie a ta.” Scrie poetul în Ceva, altcineva: „În urmă cu vreo şase decenii/ mai credeam că sunt Cineva./ apoi, mai citind nişte cărţi am aflat/ că eu este altcineva.// Acum, nu mai sunt prea sigur/ nici de numele meu,/ poate şi fiindcă are doar şase litere/ care se pierd foarte uşor în negura alfabetului.” În Drumul drept, el se denunţă ca rătăcit pe căi numai de către Destin ştiute: „E evident, tot mai mult,/ că drumurile mele/ nu mai ascultă de geometria interioară./ E un semn că se petrec lucruri îngrijorătoare…”. Sub aspect anatomic, picioarele sunt acuzate cel mai des că nu l‑ar mai ţine („Mă împiedic în propriile picioare,/ mă clatin la orice suflare de vânt,/ mai cad, prozaic, din când în când”), însă apar şi momente în care dezacordurile devin epistemice, indicând o aparentă desincronizare în raport cu disciplinele frugale practicate de către noii titan şi titanese din câmpul nostru literar: „Ca vechi făcător de versuri, ar trebui mai nou/ să mă simt grav handicapat şi frustrat:/ am tot pierdut ocazie după ocazie/ să fiu în pas cu vremea «noului autenticism»,/ cu a sa «poezie viscerală»”.
E situaţia în care ne aflăm mai toţi cei ajunşi în faza crepusculară a existenţei noastre, acuzaţi de cei mai tineri de o pretinsă fosilizare nostalgică, prin care zice‑se că întârziem galopul spre universalism al literaturi române. Dar sunt integral de partea lui Ion Pop atunci când el sugerează că remediul îl reprezintă autoironia tandră şi curajul – chiar senect – de a surmonta culpa de a fi devenit un obstacol prin cultivarea atipicităţilor paradoxale, adică a profesionalismului decantat din stil. Practicând contrastul, Ion Pop nu scrie poeme viscerale, ci anatomice, contemplă, amuzat, metamorfoza măruntă a materiei din propria sa ogradă şi visează (în poemul Despre ceapă) ca „leguma [în aparenţă] inestetică şi vulgară” să‑i fie sădită pe mormânt „în loc de lespedea de marmură ori de ciment rece”. Alăturându‑mă din suflet acestei proclamaţii pentru originalitate şi insolit, promit să mă duc cu stropitoarea zilnic să i‑o ud.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
