Romanul Cartea fiilor, fără apropiere sau corespondent estetic în literatura română, este unul religios, enigmatic, între pastişă creatoare şi înscenare onirică, dar nu şi ironic. A fost lucrat într‑un registru comic, paradoxal, totuşi, serios, dacă nu chiar grav.
Oamenii locului nu‑l privesc pe străinul din Cartea fiilor ca pe un seamăn, ei nu doar că „priveau la bătrân cu teamă”, ca la o autoritate, ci ca la un profet, aşa că i se spune: „credem că ai darul prorocirii”. Şi de unde până unde profeţia? Numai întrucât el prevăzuse moartea unui copil al frizerului Canta.
Iată şi o idee, un gând, o convingere a străinului cerşetor, care este şi calea de integrare şi responsabilizare: „Totul e faptă!”. El începe deja să se facă chiar cunoscut, toţi află chiar de la el ce reprezintă, ce mai înseamnă acum, în raport cu tânărul mort şi urmând a fi îngropat în această comunitate: „fiul meu a murit, poruncile nu mi se mai împlinesc”. Cuvintele explică teologic trecerea de la vechiul legământ sau testament la cel nou, de la Lege la Darul lui Dumnezeu, Fiul care aduce salvarea prin moarte, înviere, transmiterea duhului credinţei. Aici n‑ar mai fi vorba de o preluare, simulare ori uzurpare de rol, ci de o prezenţă directă. Tatăl mai spune în chip lămuritor: „Melhisedec murise şi‑n jurul lui eram! răspunse fericit bătrânul”. Melhisedec: preotul lipsit de spiţă de om, care dă rânduiala preoţiei veşnice a Trimisului/ Hristosului. A fi în preajma lui Melhisedec spune de fapt aproape totul. Nu şi pentru cei care rămân apropiaţi de nimic.
Administratorul este, ca şi Lessing, tot un deziluzionat. Un închinător la semne şi minuni; aici, la ceea ce socoteşte el dreptate. Un ignorant în Scriptură, aflat în delir de simulacru afectiv, aidoma
unui personaj dostoievskian. În definitiv, unul fără de orice credinţă, invocând înşelător îndreptăţirea. „Bătrâne! În praf şi cenuşă m‑aş fi pocăit dacă aveai dreptate, ba chiar aş fi ajuns să mă bucur că ai venit între noi, ţi‑aş fi sărutat picioarele, te‑aş fi mâncat pe pâine, ţi l‑aş fi dat pe Melhisedec de pomană, aş fi plâns cu tine şi aş fi zis: Nu e al nostru! şi mi‑ar fi părut rău.” Temeiul lui rămâne puterea personală, aceea a funcţionarului „umanist”: „Eu fac şi desfac, şi până la urmă toţi ajung la mâna mea: e obositor, dar îmi iubesc oamenii…”.
Drama nu se discerne de comedie, în această „istorie” ambiguă, expusă prin (de)semantizare hipertextuală. „Bătrânul izbucni în râs, uluit de întorsătura întâmplărilor; se aplecă până aproape de urechea administratorului şi spuse: M‑ai întrecut, dar nu pentru multă vreme. Mâine să mă cauţi. Slăbeşte‑mă, te rog, sughiţă Canta, sunt trist, Melhisedec a murit.” Rolurile apar inversate. Funcţionarul devine grav, iar declaratul tată continuă să rămână pe moment uşurat prin intermediul hohotului de râs.
Cel mort, care are acum numele Melhisedec, se poate afla în continuare, avea „sub treizeci de ani”, şi era „risipitor” de darnic: „a dat tot? Da, şi pe sine, a vrut cu tot dinadinsul să moară. Bătrânul se lăsă la picioarele Calinei şi, plesnindu‑şi palmele: Vai, dacă şi pe sine s‑a dat, e limpede că era darnic, ajunsese departe, se simţea vinovat şi pentru vina celor pe care îi împingea să cadă‑n păcat – ia te uită! Până unde a mers? Nu‑i erau de ajuns ale lui.” Ambiguitate, amestec, discurs de evanghelie apocrifă, nicidecum canonică.
Într‑o intervenţie a frizerului, cum e adeseori numit, bătrânul erijat în tată primeşte un sfat mai înainte de a i se cere o clarificare de statut familial: „Domnule, e bine să nu se ştie că sunteţi tatăl omului. Dar eu ce să cred? Sunteţi ori nu?” Bătrânul îi răspunde ca unul care pusese cu el la cale un legământ, unul de rol, acum aflat în primejdia de a‑l eluda: „Ascultă, frizer vânzător (Iuda, n. m.)! Cum ne‑a fost vorba?”
Alt moment se desfăşoară între bătrânul tată şi preotul local. „Bătrânului i se făcuse milă de Musun. Spuse: Îmi pare rău, dar n‑am ce să‑ţi povestesc. Aduceţi aici un bărbat tânăr, netrecut de treizeci de ani, şi voi vorbi. Pentru tine n‑am nimic anume. Nici pentru tine, nici pentru administrator.” Vorbire vădită „de sus”. Există mila. Survin: misterul, interdicţia istorisirii. Cerinţa ori condiţia învierii tânărului pentru a (mai) urma un dialog.
Acum oferă şi, se pare că ultimii, bani, anunţând: „eu am să mă lepăd de toate”. Pare că a intrat şi el progresiv într‑un rol. Cum altfel să înţelegem: „Află că sunt tatăl omului. Chiar dacă n‑am fost, acum nu mai am încotro…”?
Preotul Musun îi vorbeşte, el, acum, „de sus”, erijându‑se, iată, în autorul marelui scenariu: „Şi tu mă trădezi, bătrân păcătos?” Iar menajerei, preotul i se adresează ca fiu trimis şi salvator, cu apropiere semnificativă de textul evanghelic: „Femeie, strigă preotul, lasă‑mă, cine eşti tu?”
Bătrânul aude o voce de mamă, în chip multiplu acuzator, pentru postura sa de tată, totuşi ţinut departe de fiul apăsat de un uzurpator zvon public, imposibil de discreditat: „Unde e fiul tău? Pe mâna cui l‑ai lăsat? Frumuseţea unde i s‑a ascuns? Ani de zile te‑am sfătuit: nu mai strânge, el nu există! Pentru că mă temeam să nu dai până la urmă de el. (…) Ei se laudă că fiul e‑al lor, vestea s‑a dus, vorba rămâne.”
Bătrânul tată, recunoscându‑se în totul drept un exclus, reflectează în sfârşit la modul oamenilor de a crede: „cred fără mine”. Tânărul mort singuratic, urmând să fie înmormântat în acest loc, pe de o parte, imposibila impunere a adevărului, pe de altă parte, îi sunt ultimele repere ale gândirii: „mă gândesc la Melhisedec, cum stă el şi m‑aşteaptă între făclii, fără tată şi fără spiţă de neam (s. m.), vezi că ştiu? Şi iar voi minţi fără ruşine când slujba se va‑ncheia…”. Am subliniat un citat real din Scriptură. Mai există presărate în text şi altele.
Ca Bătrânul din Cartea fiilor, prin ambiguitate şi indiferenţă, în epistola Despre locul desăvârşirii (volumul Armura lui Thomas şi alte epistole), sunt „unii călători îmbătrâniţi pe câte un drum, de capătul căruia ajung să nu mai întrebe – lor le e totuna dacă acum sau mâine li se va spune: descalţă‑te, căci locul de sub tălpile tale e sfânt”. Slaba credinţă căzută în necredinţă face referinţă arhetipală la apostolul Toma: „în scurt timp de la moartea cântăreţului am aflat în ce minunat fel poate s‑alunece de la credinţa sa cel ce ajunge să creadă ajutat de văz, de pipăit, şi nu altcumva”.
Armura lui Thomas conţine trimiterea directă prin memoria lecturii la episodul din cartea Levitic a Vechiului Testament, despre purificarea de păcat: „Şi mi‑am adus aminte că pentru arderea de tot se alegeau vietăţi fără pată şi fără cusur.” Şi tot întru purificare este amintită „ziua când m‑a cercetat nevoia trecerii mele prin foc”.
Despre tragicul de uzură figurează curajul înfruntării duhului de scandal: „a putut să stea drept şi neînfricoşat în faţa potrivnicului său”; răsplata: „Femeia întemeietorului văzuse multe, ştia că nu e bine să judece faptele omului decât după roadele lor –”; „Sfinţenia” dată prin îndeletnicire: „Dar dacă urmaşilor lui (Bărbatului Întemeietor, n. m.), care i‑au luat pilda fără abatere şi în privinţa aceasta, a pogorârii în lumea terestră, dacă urmaşilor le‑ai fi spus că trupul unui vărar nu va cunoaşte putrezirea…”.
Despre înlocuire ia seama la asprime, vină şi pedeapsă, administrate dezechilibrat, ca fiind mai degrabă sfere diferite decât apropiate: „în balanţa rânduielilor de aici, pedeapsa atârnă mai greu decât vina”. Face trimitere la cele două testamente sau legăminte, lege şi har, păcatul de plătit cu moartea şi iertarea prin harul credinţei mântuitoare: „După lege – îşi mai spune el –, trebuie să mă răscumpăr; după adaosul ei, însă, pot fi răscumpărat.” Distinge între, dar şi întru, un „fiu al necesităţii şi nu al întâmplării: al legii rămase la numai cuvintele adaosului ei şi, astfel, al legii salvate”. Greşeala majoră ieşită înainte este aici „păcatul îngrijorării”. Păcatul iniţial ar fi dincolo de omenesc, dintru început şi până la sfârşit. Adam, adică omul, nu e substituibil. „A trebuit însă ca unul singur să alunece în păcat şi să nu şi‑l asume, pentru ca toţi ceilalţi să devină asemenea lui. Înlocuitorul? El însuşi ar fi avut nevoie de un înlocuitor.”
Tăietorul de lemne reflectează chiar şi în literă, nu doar în spirit, evident biblic, la iertarea ucigaşului involuntar. „Celui ce ucide fără voie i se cuvine un loc de refugiu, între hotarele căruia legea să‑şi piardă puterea de urmărire şi de pedeapsă.” Ce se presupune este că actul involuntar este gândit abia după săvârşire, nicidecum înainte şi în timpul facerii lui. Gândirea conţine fluctuaţii, pauze, eclipse. Legea pedepseşte, nu disculpă. „Căci pe răzbunător nu‑l mână ura, ci legea.” Răzbunarea apare ca act de dreptate. Iar „esenţa legii stă în propria ei convenţionalitate”. Formalitate, conformism, prin acord şi legământ. În contextul dinaintea faptei, legea care urmează poruncii impune limitarea, restrângerea. „Legea a dezlocuit porunca. Legea, marele frâu, dovada inaptitudinii omului de a înmulţi în absolut, face abstracţie de tot ce premerge faptei, spre a fi neîndurătoare cu fapta.” Consecinţa? Refuzul cetăţii de refugiu ori scăpare. „Ne rămâne doar să trecem de la o supoziţie la alta – drept care ne închipuim, mai întâi, că locuitorii îşi vor preschimba cetatea într‑un meleag al urâciunii şi al pustiirii.” Eliberarea de lege li se impune prin cea mai simplă şi directă înţelegere. „Nu în mântuire vor locui: o singură constrângere nu atrage după sine şirul altor nenumărate constrângeri?”
Proza aceasta a apărut între 1968‑1971, sub comunism. Ideologia nu se împiedica de religie în proza literară. Închisoarea de afară nu pusese lacăt pe biserică. Iar la M. Ciobanu, duhul religios adia peste duhoarea politică.
Din volumul „Cine eşti cu adevărat?”.În căutarea lui Mircea Ciobanu
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
