In memoriam Romulus Vulpescu
Aşa am vroit să‑mi intitulez cândva, cu mulţi ani în urmă, întâia scrisoare deschisă, adecă publicată, întâia scrisoare de amor din prieteşug. Atunci, nu s‑a putut. Cel Mare nu putea fi decât unul singur. Şi acela nu era el. Acum se poate. Scrisoarea, însă, i‑am trimis‑o; atunci, ca şi acum. Acum când ar fi trebuit să‑i aşezăm pe umăr acolada celor 90 de ani, pe care Parcele nu i‑au mai îngăduit!
Ziceam, cum zic şi‑acum, că atunci când l‑am cunoscut „n‑am ştiut dacă mă aflu în faţa unui zeu sau a unui diavol. Capul lui neptunian ar fi chemat, în mâna dreaptă, recea majestate a tridentului, dacă de sub măturoiul bărbii nu s‑ar fi zărit coarnele unei legiuni de draci. Dacă i‑ai fi pus rantie, ai fi avut dinainte un faun dus la liturghie sau un sfânt răstignit în pielea lui Dyonisos.
Bărbat dăruit, degustător de chiznovate şi apelpisite picanterii, şi de umbrite cântece de pahar, acest bastard răsăriten al „derbedeului” François Villon este, în fond, un senior al spiritului, un rafinat, pentru care existenţa nu are preţ decât sub zodia esteticului. Iar sfidarea acestui artist, care face din perfecţiune o meserie, e reconfortantă şi benefică.
Poet mai profund decât vor s‑o recunoască cei pentru care cultura a devenit un obstacol în calea gângăvelii şi improvizaţiei, refuzat de cotidiene şi interesate ierarhii şi clasamente, şlefuieşte, în aurării secrete, giuvaiericale după care jinduiesc ochii multora. Căci numele lui pe pagina de gardă a unui op vesteşte o sărbătoare a spiritului şi un petronian festin al privirii.”
După un deceniu, într‑o altă misivă, adăugam acelui portret, creionat la cumpăna vârstei, câteva tuşe pe care mâna mea, poate prea grăbită atunci, uitase să le aştearnă:
„Blestemat ca tot ceea ce atinge să se facă floare otrăvită de carte, înfăşat în pruncie în filigranuri şi scăldat în vrăjitoreşti cerneluri, Romulus Vulpescu e o făptură de amurg subţire, într‑o lume de mârlane zăpuşeli.
Cuviincios în boierie şi boier în necuviinţă, vine, într‑un veac apter şi plebeu, dintr‑o lume ce nu va mai fi niciodată. După ştiinţa mea, locuieşte într‑un cort de Buhara şi doarme cu capul pe o enciclopedie. Rostirea lui poetică e o trâmbă de strălucite vedenii. Încât mă tem uneori să nu aflu că se va fi întors, din purpura asfinţitului, Paşadia. Fiindcă, duh înalt şi împătimită carne, stihar şi bărdacă, înflorită stâlpare şi sabatic festin, Romulus cel Mare este o poveste fără de vârstă.
E o după‑amiază însorită, Romulus, aceasta în care îţi scriu şi rescriu. Ascult Carmina Burana şi nu vreau să mă‑ntreb, dimpreună cu acela care‑ţi datoreză paşaportul lui românesc: „Mais où sont les neiges d’antan?”
E o după‑amiază însorită prin care totuşi mă‑ntorc într‑o toamnă topită în nostalgia luminii, în care, acum un sfert de veac, îţi dăruiam, ţie, orfaur de cuvinte, întâiul ronset ivit pe lume. Ţi‑l lumesc, iarăşi, de sub pleoapa Septentrionului, acum când amândoi avem părul nins nu de zăpezile de anţărţ, ci de cele de‑acum. Dar, dintre noi doi, tu rămâi, mereu, cel mai tânăr:
Va să ne‑nghită toamna, Romulus,
conclavul norilor ne‑atestă calea
dar dacă tot e să ne ducă valea
bibamus hic, in nihil nihilus!
Hirsuţi, abraşi, cu greabănul adus,
de mult ne‑om lepăda de alte alea;
cum însă pildă îl avem pe Pralea
bibamus hic, in nihil nihilus!
De năvârlii libovnice sedus,
dat în scrânciob de Carmen Meretricis,
până atunci sus cupele ce‑aici‑is:
Bibamus hic, in nihil nihilus!
Căci naiba ştie ce mai e pe sus.
Va să ne‑nghită toamna, Romulus.”
Era o amiază însorită atunci… iar tu, boier Romulus Vulpescu, erai o făptură de amurg subţire venind din lumea fantasmatică a crailor, a crailor adevăraţi, a prinţilor unui teritoriu din ce în ce mai interzis şi mai desuet: cultura înaltă. Acolo ţi‑ai trudit şi desfătat viaţa, amurgind printre mătăsurile opurilor rare până să‑şi afle odihna pe o enciclopedie capul tău leonin. De acolo, şi din neostoita patimă a sufletului, izvora trâmbă de strălucite vedenii a poemelor tale. În care, iată, te‑ai cufundat tu însuţi.
Zadarnic ţi‑aş mai căuta acum pe străzile întomnate ale Bucureştilor silueta inconfundabilă, frate al meu de seri ce nu se mai întorc niciodată, zadarnic aş mai încerca gustul amar al zaţului unei după‑amieze triste într‑o cafenea târgmureşană, zadarnic mi se va mai tulbura privirea de trupuri alintate şi ochi tirani. Tu nu vei fi acolo, Romulus, să ne umplem sufletul de duhul sfânt al vinului şi să ne spălăm cugetul cu villonescă aghiasmă.
E o după‑amiază de septembrie ploios, aceasta în care scriu şi rescriu şi plâng pe umărul umbrelor. E o după‑amiază de septembrie ploios din care totuşi mă‑ntorc într‑o altă toamnă topită în nostalgia luminii, cu decenii în urmă, să‑ţi spun din nou ceea ce ştiam dintotdeauna şi tu şi eu: Va să ne‑nghită toamna, Romulus!
Şi te aud răspunzându‑mi din pridvorul cerului, în duet cu Laurenţiu Ulici:
Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneş alternând:
Mai ratând o fată, mai iubind o carte…
Până unde, totuşi, până unde? Când?
Pentru tine, Romulus, răspunsul la aceste întrebări a venit, acum mai bine de un deceniu, într‑un septembrie de lumină şi ploi. Şi te‑ai pierdut pe urmele crailor în purpura asfinţitului!
■ Poet, prozator, eseist, diplomat
Horia Bădescu
