Mi s‑a întâmplat să învăţ limba română la facultate, iar după absolvire să fiu oprit ca asistent la Catedra de română la Beijing, am avut şansa să ajung de‑a lungul anilor de mai multe ori în România, ţară situată între Carpaţi şi Dunăre, „pe un picior de plai, pe o gură de rai”, să cunosc mulţi oameni de excepţie, personalităţi din domeniul învăţământului şi lumea culturală românească. Operele lor bogate, epistemologic şi axiologic vorbind, întâlnirile şi discuţiile pe care le‑am avut, ca şi unele corespondenţe cu ei, mi‑au demonstrat în general şi particular spiritualitatea poporului român, aprofundându‑mi mereu cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor de istorie şi cultură despre ei. De fiecare dată mi s‑a deschis un alt orizont, care îmi făcea să le simt mai bine aspiraţiile, să‑mi îmbogăţesc şi să‑mi înalţ sufletul. Domnul Nicolae Breban este un asemenea scriitor şi prieten căruia îi nutresc sentimente de admiraţie şi stimă aleasă. Acum, când Domnia Sa împlineşte venerabila vârstă de 90 de ani, am marea bucurie şi onoarea să‑i adresez, de la Beijing, de la mii de kilometri îndepărtare, înaltele mele omagii şi cele mai bune urări!
Mi‑am permis cu această ocazie să împărtăşesc cu cititorul amintiri despre cele trei întâlniri ale mele cu Domnia Sa.
Era spre sfârşitul lunii noiembrie al anului 2001. La invitaţia Asociaţiei Scriitorilor din China, domnul Breban, în fruntea unei delegaţii a Uniunii Scriitorilor din România, a făcut o vizită în China, iar eu am fost translator. Timp de două săptămâni, oaspeţii români au vizitat oraşele Beijing, Shanghai, Fuzhou şi Xiamen, au avut întâlniri cu scriitori chinezi, iar tematica convorbirilor a fost extrem de largă, de la viaţa literară, experienţele de creaţie, la piaţa cărţilor şi starea de existenţă scriitoricească în condiţiile specifice economiei de piaţă, de la literatura română din perioada de tranziţie la rezultatele deschiderii şi reformei aplicate în China. Între timp, am putut să‑l cunosc îndeaproape pe acest exponent remarcabil al literaturii române contemporane. Vorbea de creaţia sa literară, influenţată conceptual de Nietzsche, Freud şi Dostoievski, de regimul vremii şi schimbarea poziţiei lui, de la aderare la dubiu şi protest, de primele inspiraţii şi năzuinţe pentru Orient rezultate din lectura în tinereţe a cărţilor scrise de misionari occidentali despre China. Romancierul consideră că în secolul al XX‑lea atât România, cât şi China au avut parte de tragedii similare şi au ieşit în cele din urmă din perioada fanatismului politic, păşind pe drumul construcţiei economice, că ambele ţări au multe puncte comune în sensul că au renunţat la economia planificată în favoarea celei de piaţă, totuşi China mergea mai repede, reuşind să rezolve mai multe probleme. În opinia sa, românii alcătuiesc un popor deosebit, care ştie să‑şi păstreze tradiţiile în faţa unor puteri din istorie, dar când îşi caută aceste tradiţii după „cutremurul” din secolul al XX‑lea, multe din ele s‑au pierdut. Spunea, într‑un mod reflexiv şi pătrunzător romancierul, că în tinereţe caută mereu înnoirea şi autodepăşirea în creaţie, şi abia mai târziu, cu cât înaintează în vârstă cu atât îşi dă seama că mai importantă e misiunea scriitorului de a moşteni şi a apăra valorile din cultura naţională.
A doua oară l‑am întâlnit pe domnul Breban la începutul verii anului 2002, când o delegaţie a Asociaţiei Scriitorilor din China, condusă de vicepreşedintele Tinzen, întorcea o vizită în România la invitaţia USR; şi de data aceasta am fost translator. Chiar în prima zi după sosirea în Bucureşti, delegaţia chineză a avut o întrevedere cu conducerea USR – preşedintele Eugen Uricaru, vicepreşedintele Nicolae Breban, secretarul Ioan Flora ş.a. – la Casa Monteoru‑Catargi de pe Calea Victoriei 115, sediul USR de atunci. La masa rotundă organizată s‑au făcut prezentări ale celor două instituţii, s‑au pus multe întrebări, cei prezenţi au manifestat un interes viu, iar atmosfera a fost extrem de caldă. Seara, scriitorii chinezi au fost invitaţi la Hanul Manuc, la cina oferită în cinstea lor, cu vinuri şi mâncăruri specifice şi un program artistic popular românesc. Deşi toţi cei şase scriitori chinezi au fost pentru prima dată în România, s‑au simţit ca acasă datorită ospitalităţii gazdelor. Domnul Breban ne‑a însoţit toată după‑amiaza şi seara, avea bună dispoziţie, ne vorbea, glumea… Cu mine avea o grijă aparte, ca de părinte.
Trecuseră 14 ani până când l‑am văzut a treia oară. La sfârşitul lui mai 2016, după o scurtă vizită la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, înainte de plecarea din România, am fost în treacăt pe la Târgul de carte „BOOKFEST”. Mă opream din când în când la câte un stand, în iureşul vizitatorilor, impresionat de animaţia industriei editoriale şi feţele luminate de toate vârstele. Deodată, m‑am întâlnit faţă în faţă cu domnul Breban. Deşi nu ne văzuserăm de mulţi ani, ne‑am recunoscut imediat din prima clipă. L‑am văzut aproape neschimbat, cu aceeaşi voce magnetică şi minte scânteietoare. N‑am avut timp să stăm de vorbă pe îndelete, dar revederea neaşteptată deja ne‑a încântat mult şi mi‑a rămas întipărită în amintire.
În anul 2016, romanul Animale bolnave a apărut şi în chineză la Huacheng Publishing House din Guangzhou. Traducătorul este domnul Lu Xianggan, doctor în istorie, cercetător ştiinţific la Academia Ştiinţelor Sociale din China, fost consultant la Social Sciences Academic Press (China). În prefaţa intitulată La cumpăna umanităţii acest românolog senior ne‑a schiţat un portret al autorului cărţii: „În literatura română actuală, Nicolae Breban este un scriitor legendar – prozator, scenarist, poet, estetician, cercetător al operelor lui Nietzsche, Dostoievski şi Thomas Mann, critic literar şi regizor de filme – deşi a trecut prin valuri politice ca de montagnes russes, totuşi a rămas vertical, fără să se fi lăsat în voia întâmplării, dârz în apărarea credinţei în democraţie şi dreptate socială, rezistând până la ultima linie. S‑a pronunţat împotriva purificărilor politice, a subminărilor şi chiar distrugerii dezvoltării sociale, economice şi culturale în România sub aşa‑zisul pretext de «revoluţie culturală». În ciuda unei supravegheri stricte, şi‑a continuat activitatea de scriitor în spiritul valorilor estetice întoarse cu faţa spre adevăr, bine şi frumos şi a creat o serie de cărţi cu mari ecouri, unanim recunoscute şi apreciate”.
Cu o activitate literară de aproape 70 de ani, domnul Nicolae Breban, şi opera lui, a devenit deja un simbol al literaturii române. Personalitatea lui distinctă, reflecţiile profunde şi inteligenţa, atitudinea fermă în momentele cruciale ale destinului naţiunii române i‑au adus un înalt prestigiu. Este o Carte Mare semnată cu viaţă, talent, creativitate şi originalitate, cu demnitate şi integritate morală proprii, de citit şi aprofundat atent, ale cărei valori vor mai străluci cu timpul. Azi, la cea de‑a 90‑a aniversare a zilei sale de naştere, îi urez un sincer şi cald „La mulţi ani cu sănătate, viaţă lungă, multă bucurie, putere şi prosperitate!”.
† Timotei Prahoveanul
Cinstire unui scriitor dăruit
Nicolae Breban, cunoscut romancier, prozator, publicist şi academician român, păşeşte la data de 1 februarie 2024 pe treapta nonagenarilor, vârstă care poate fi numită, cu adevărat, binecuvântată de Dumnezeu. Puţini sunt cei care ajung într‑un asemenea moment al vieţii şi activităţii, mai ales aşezându‑se la masa de lucru, ostenindu‑se să zidească prin cuvântul, scrisul şi mesajul lor.
Nicolae Breban, născut în Maramureş, dintr‑o veche familie preoţească, cu vreo zece generaţii de slujitori ai Sfântului Altar, a înţeles în lunga sa carieră diferitele forme ale încercărilor şi situaţiilor dificile, multe dintre ele greu de asumat. În acest sens, domnia-sa poate vorbi despre darul lui Dumnezeu prezent în suferinţă, în încercare, dar şi‑n bucuriile existenţiale, cum sunt cele legate de împlinirile spirituale, de bogata activitate publicistică. Nicolae Breban poartă în documentele civile şi numele Alexandru, care constituie pentru oamenii apropiaţi Bisericii repere relevante şi revelatorii.
Cel dintâi nume, cronologic, este al Sfântului Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Constantinopolului, prăznuit la sfârşitul lunii august. Ierarh în Constantinopol pe vremea împăratului Constantin cel Mare, a urmat la conducerea Bisericii în urma unei arătări minunate a Sfântului Mitrofan, prin care a fost înştiinţat că avea să plece la cele veşnice, iar în locul slujirii sale se dorea a fi rânduit Alexandru. Apărător al dreptei credinţe, împotrivindu‑se lui Arie la Primul Sinod Ecumenic, supranumit „protectorul omenirii”, Sfântul Alexandru L‑a rugat pe Domnul să‑l ia pe Arie dintre pământeni, înainte de a coliturghisi cu el, după învăţătura eretică pe care o răspândise. Rugăciunea lui a fost ascultată. A trecut la cele veşnice având vârsta de 98 de ani, luptându‑se neîncetat ca dreapta credinţă să nu fie prinsă de mreaja amăgitoare a învăţăturilor eretice.
Celălalt nume pe care domnul academician l‑a primit la Botez este al Marelui Ierarh de la Mira Lichiei, Nicolae, care etimologic ne trimite cu mintea la izbânda poporului prin credinţă şi cultură. Sfântul Ierarh Nicolae s‑a născut în cetatea Patara din Asia Mică, în a doua jumătate a secolului al III‑lea. Părinţii lui erau foarte credincioşi, dobândind copilul, destul de târziu, ca rod al îndelungatelor rugăciuni. Lucruri minunate l‑au însoţit pe viitorul ierarh al cărui unchi era episcop şi stareţ al unei mănăstiri din apropierea locului său natal. Călător în Ţara Sfântă, om bun, rugător, făcător de minuni încă din timpul vieţii, a rămas ca o pildă de ajutor a săracilor şi mai ales de apărare a dreptei credinţe.
Amintit într‑un martirologiu roman de la începutul veacului al VI‑lea, a rămas până acum unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Bisericii, atât pentru credincioşii apropiaţi învăţăturii Evangheliei, cât şi pentru cei care‑l privesc ca simbol şi model de dăruire într‑o perioadă iubită de întreaga lume, în preajma sărbătorii Naşterii Domnului.
Sfântul Alexandru a fost apărător al credinţei, asemenea şi cel de‑al doilea ocrotitor al academicianului Breban. În mod deosebit, ierarhul de la Mira Lichiei rămâne model desăvârşit al bunătăţii, al dăruirii, al unei iubiri care se naşte din cuvintele Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.
În această notă, dincolo de realizările numeroase din punct de vedere profesional ale academicianului sărbătorit, trebuie să privim cu atenţie legătura familiei sale cu Biserica. Generaţiile de preoţi al căror urmaş este academicianul Nicolae Alexandru Breban s‑au remarcat drept ctitori de biserici, una fiind zidită la Baia Mare şi alta la Cicârlău, în apropierea aceluiaşi oraş. Familia Breban a ctitorit şi o şcoală confesională tocmai pentru a pune la inima tinerilor învăţăcei cele mai frumoase cuvinte rostite vreodată în lume, aflate în Sfânta Evanghelie.
Demn de amintit este faptul că naşul de Botez al domnului Breban fusese delegat oficial la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Familia sa a cunoscut adeseori încercări, umilinţe, prigoane, dar, odată cu acestea, s‑a întâlnit şi cu mari împliniri de natură spirituală, mult mai preţioase decât suferinţele pe care le poate cunoaşte un om în drumul vieţii sale.
Marile daruri pe care le‑a primit academicianul Nicolae Alexandru Breban sunt binecuvântările lui Dumnezeu, recunoscute deopotrivă de el şi de cei din preajma lui. Debutul său literar, numeroasele editări de nuvele, romane, volumele de proză scurtă şi paginile mereu proaspete ale gândurilor sale în diferite publicaţii, toate au fost apreciate de timpuriu până în prezent.
Amintirile mele legate de academicianul Nicolae Alexandru Breban îşi au izvorul în incinta Academiei Române, unde l‑am întâlnit cu diferite prilejuri, îndeosebi în cadrul colaborării acestei prestigioase instituţii cu Patriarhia Română. La o şedinţă comună a Academiei cu Patriarhia, l‑am remarcat pe domnul Breban prin vioiciunea discursului, prin deschiderea şi naturaleţea sa. Discuţiilor din plen le‑am asociat pe cele care au urmat momentului festiv, la o agapă, care a reunit academicieni celebri, dintre care unii nu mai sunt, unde am stat alături de domnul Breban. Am remarcat felul lui de a fi, deschiderea, cuvintele rostite şi bunătatea inimii, un simţ fin al umorului şi disponibilitate pentru dialog. La un moment dat, domnul Breban a rostit câteva cuvinte, printre discursurile susţinute de către academicienii prezenţi la eveniment. Ţin minte că şi‑a exprimat bucuria unei astfel de întâlniri, sub egida Patriarhiei, prin prezenţa unor academicieni a căror iubire faţă de Dumnezeu şi neam rămâne emblematică.
La plecare am schimbat câteva cuvinte, cu gândul că ne vom reauzi. În acest context îmi amintesc de întâlnirea cu el şi de felul lui special de a fi, de zâmbetul şi dorinţa de comuniune, neuitând umorul înţelept şi cuvintele speciale care‑şi găsesc acum ecoul. Altă dată, m‑am bucurat să aflu că a trecut pragul Mănăstirii Cernica. Este de altfel cunoscută legătura acestei mănăstiri bucureştene cu alţi oameni mari, iubitori ai credinţei şi slovelor.
Prezenţa academicianului la înmormântarea unei doamne din Basarabia, Liubovi, mamă bună şi creştină evlavioasă (mama poetei Aura Christi), mi‑a oferit certitudinea unui om sensibil şi atent, mai ales că participarea lui a avut loc într‑o perioadă neprielnică, în luna ianuarie, cu temperaturi scăzute şi oarecum nerecomandate.
S‑au adăugat numeroase cuvinte de apreciere pe care le‑am aflat de la persoane apropiate domniei-sale. Acestea înseamnă mult, cu toate că adeseori părerile oamenilor s‑ar putea schimba, nu însă şi sentimentele curate care‑i definesc pe cei cu adevărat doritori de comuniune şi împărtăşirea bunelor gânduri. Alături de admiratorii scrisului domniei-sale, de cei care‑l cunosc îndeaproape, preţuindu‑şi semenii, şi se bucură cu cei care se bucură, adresez şi eu cuvinte de felicitare pentru împlinirea vârstei nonagenare.
Îi doresc academicianului Nicolae Alexandru Breban puteri sporite, inspiraţie şi toate cele de folos întru împlinirea misiei sale. Închei prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate credincioşilor din Roma, pe care îi învăţa, şi prin ei pe noi, ca până la sfârşitul veacurilor să ne bucurăm cu cei care se bucură.
Tot Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Romani 13, 8).
Când iubirea se regăseşte în relaţiile interumane, se confirmă că Dumnezeu trăieşte printre noi, iar modelul intertrinitar se concretizează în abordarea cotidiană. Apostolul neamurilor afirmă că „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 4‑8).
