Promotor al avangardismului românesc, Ion Vinea nu rămâne un simplu teoretician al curentelor de avangardă. Caută să inoveze în profunzime expresia poetică, conştient de artificialitatea şi limitele esteticii dadaiste, impuse de Tristan Tzara, care nu inovează lirismul decât la suprafaţă, prin procedee mecanice, sterile.
În viziunea sa, dadaismul nu e decât un spectacol prea zgomotos şi artificial în formele sale de manifestare, radical în idei, dar un eşec în practica poeziei, nu o revoluţionare profundă a artei. Căutările lui Vinea continuă pe calea inovării lirismului, intersectându‑se cu constructivismul şi abstractizarea expresiei artistice din pictură şi arhitectură.
Începuturile sale poetice stau sub semnul influenţelor simboliste. Încă din prima etapă a tonalităţilor muzicale fluide, a reveriei şi decorului exotic, criticii îi remarcă talentul, muzicalitatea verlainiană, abilitatea versificării, tendinţa de emancipare de sub influenţa predecesorilor, resimţită în adoptarea versului liber, tonul ironic, prezenţa unor „notaţii noi, intelectuale” (Şerban Cioculescu), orientarea spre stări lăuntrice, „univers poetic dematerializat” (Alexandru Protopopescu).
Nicolae Davidescu remarcă în lirica sa abstractizarea lirismului, „intelectualizarea artei” prin controlul emoţiei şi filtrarea inspiraţiei prin inteligenţă, „echilibrul între sensibilitate şi intelect”, simţul compoziţiei[1]. Şerban Cioculescu apreciază refuzul sentimentalismului prin „autocontrolul sever” al „spontaneităţii simţirii” şi sensibilităţii, „coercitată de o estetică necruţătoare”, „abaterea sensibilităţii emotive către un impresionism intelectualizat”[2].
George Călinescu sesizează sentimentalismul atenuat de intelect, patosul imaginilor, capacitatea de‑a poetiza realul, fantezia sprinţară, tonul elegiac şi fineţea stilului poetic cu iz de stampă japoneză[3]. Nicolae Manolescu reliefează înclinaţia poetului spre comunicarea stărilor sufleteşti: „remarcabil poet al penumbrelor sufleteşti, al stărilor de oboseală şi langoare, al tristeţilor incurabile şi, natural, al iubirii”[4].
Ion Vinea îşi urmează crezul poetic, exprimat în Principii pentru timpul nou: „Poezia e o stare sufletească”[5]. Poemele se ivesc din stări interioare, peisajul natural ori urban fiind filtrat prin trăirile sale. Ion Vinea are „armătura logicii interioare, ea tinde către expresia pură a unor stări sufleteşti”[6].
Poetul tinde spre un lirism autentic prin excluderea narativului, anecdoticului, sentimentalismul, legate de fenomenologic, spre impersonalizarea senzaţiei, sentimentelor, epurate de contingenţă. Confesiunea nu coboară în autobiografic, dramatismul e atenuat de luciditatea şi ironia inteligenţei. Rămâne doar sentimentul unei profunde şi copleşitoare tristeţi ca stare sufletească dominantă.
Încă din primele poeme se conturează profilul unui tânăr solitar, de o mare sensibilitate poetică, introvertit şi talentat, la antipodul pamfletarului intransingent şi sarcastic. Frapantă şi premonitorie e imaginea poetului din Sonet (1912), sentimentul acut al solitudinii şi înfrângerii, destinul prefigurat în versuri de o remarcabilă armonie prozodică.
Intuiţia trecerii prin lumină în sens blagian, a vidului existenţial şi sfârşitului inexorabil trasează încă de la debut axa fundamentală a reflecţiei poetice, justificând tonul elegiac al poeziei sale reflexive. Sub masca adolescentului, descoperim o conştiinţă matură şi viziunea unui sceptic ce simpatizează cu arhetipul stoicului reprezentat în lirica sa de Epictet.
Sonet poate fi perceput drept ars poetica, precum Ora fântânilor (1930) în care poetul intuieşte existenţa unui dincolo de real, din care se ivesc şoapte, voci, cuvinte netălmăcite, umbrele unor lumi neştiute, în clipele privilegiate de inspiraţie, „de linişti stelare”, când spiritul se purifică, înălţându‑se, deschis spre receptarea semnelor „de lumi fără nume”.
Mare lasă să se întrevadă talentul poetului şi distanţarea de simbolism. Interesul e focalizat pe stările lăuntrice, nu pe decorul declanşator al melancoliei, sentiment dominant în lirica sa. Se întrevăd câteva motive din lirica sa: tentaţia absolutului, destinul poetic, neliniştea în preajma metafizicului, presimţirea crepusculului, moartea ca blestem ontologic, însingurarea, zădărnicia.
În poemele publicate între 1912‑1914 remarcăm o varietate de motive şi procedee artistice, în consonanţă cu cele cultivate în epocă: peisaje marine cu tentă romantic‑simbolistă ori în timbru nou, cu uşoare ecouri bacoviene, motive mitice, decoruri specifice poeziei intimiste, introvertire romantică, meditaţie ontică. De la aglomerarea de imagini şi metafore simbol din poemul Mare la accentele de uşor retorism/ gestică romantice din Destin, la notaţia realistă din Rugăciune, uneori asociată cu sugestia mitică (Chemare), la imaginile inedite din Praf şi concentrarea imaginii în construcţii nominale (Tuzla), poetul îşi modulează senzaţiile, reflecţiile, stările, amintirile, visele, interogaţiile, implorările într‑un neîncetat dialog al vocilor poetice în versuri rimate ori în vers alb.
În poemele din timpul războiului, inspiraţia poetică se extinde la istoria antică, medievală, contemporană, prin preluarea unor figuri istorice de învingători/ învinşi, cu destine tragice, care îi susţin interogaţiile reflexive. În paralel cu retorica romantică, se conturează viziunea realistă a războiului prin notaţii realiste, pe fondul unei însingurări şi tristeţi insurmontabile.
Într‑o tonalitate diferită, ironică, se creează poemul de inspiraţie citadină Doleanţe. În ciuda muzicalităţii prozodice, la care poetul nu renunţă definitiv, originalitatea poemului constă în imagine. Peisajul exterior se abstractizează, notaţiile nu mai sunt realiste, ci impresioniste, filtrate printr‑o stare de spirit.
Ion Vinea deplasează treptat accentul de pe emoţie şi discursivitate pe starea sufletească şi atmosfera interioară, intelectualizând trăirea, de pe conotaţie pe denotaţie. Notaţiile realiste tind să se aglutineze într‑o atmosferă interioară. Imaginile se abstractizează, poetul preferă sugestia descriptivului, comunicarea directă, nudă, prozaică.
Starea sufletească dominantă la Ion Vinea e tristeţea aparent fără obiect, nu tristeţea „cosmică” eminesciană, „metafizică” blagiană ori tristeţea „de plumb”, bacoviană, cum au definit‑o criticii vremii, ci una mai umană. Poezia spre care tinde Ion Vinea este o lirică a stării interioare, nu a evenimentului, ivită brusc din străfundurile interiorităţii poetice, o poezie simplă, în care să se poată regăsi toţi. O astfel de poezie al cărei singur izvor e simţirea, impalpabilul stărilor lăuntrice, nu are nevoie de o expresie sofisticată, ci de simplitate în comunicare, singura ei poetică este a stării sufleteşti pure, imaterială precum cântul, murmurat în surdină, „poetica suspinului”[7] (Dan Ion Nasta).
Ovid Crohmălniceanu a sesizat mutaţia anunţată şi efectuată de poet în zona sensibilităţii: „El supune lirismul la o denudare totală, neîmpiedicându‑se în nicio prejudecată. Înainte de orice, poetul reuşeşte să obţină o reabilitare a aşa‑zisului stil prozaic. Vinea nu se sfieşte să folosească vorbirea nefigurată; de multe ori versurile lui constituie înregistrări curente, în care aproape toate cuvintele îşi păstrează sensul lor strict comun”[8].
Însă această voită denudare a versului de expresia figurată nu e nici totală, nici caducă la Ion Vinea. Dincolo de notaţia voit prozaică, încărcătura emoţională cenzurată de luciditate nu se pierde, se resimte în efectul poetic al epitetelor, verbelor, comparaţiilor şi metaforelor, chiar şi rare. Oricât de lucidă şi intelectuală ar fi voinţa de a dedramatiza realul, de‑a crea efectul de stil impersonal, neutru, starea de spirit a poetului rămâne impregnată în imaginile şi notaţiile realiste ale momentului.
În poemele din 1915 (Visul spânzuratului, Un căscat în amurg, Soliloc I, Stelele) se remarcă ironia, parodia, persiflarea/ autopersiflarea, îmbinarea de tonalităţi/ genuri literare, ineditul unor imagini poetice, versul rimat şi versul alb, demitizarea, îmbinarea de narativ, descriptiv, reflexiv.
Lirica interbelică şi postbelică conservă aceleaşi linii tematice: destin, eros, citadinism, peisagistică, exil, moarte. Modernitatea de tip simbolist/ suprarealist va fi depăşită. Doleanţe, Lamento, Nox, La ora când cafenelele închid, Reclamă sunt construite pe notaţii ale cotidianului prozaic, dintr‑o perspectivă caleidoscopică, cu reverberaţii interioare, pe sugestii de atmosferă exterioară/ lăuntrică. Poetul reţine elementele definitorii ale peisajului citadin, sugerând discrepanţa între faţa strălucitoare şi chipul sumbru al oraşului.
Lirica erotică, reactivată de memoria afectivă, reţine stări melancolice, nu chipul iubitei. Conştiinţa pregnantă a neantului generează melancolia, comunicată în forme şi tonalităţi lirice diferite: sonet, pastel, meditaţie, romanţă, elegie, baladă, psalm, litanie, imn, odă. Vocea melancoliei e nuanţată: plâns surdinizat, incantaţie, lamentaţie, vaier, bocet, rugă. Perspectiva se modifică imperceptibil în poemele citadine: realistă, cu glisări în fantastic, uneori expresionistă, alteori parodică ori romantic‑simbolistă în peisagistică.
Vinea nu merge nici spre prozaismul citadin sumbru, bacovian, nici spre expresionismul vitalităţii cosmice blagiene, fiind un poet modern echilibrat şi rafinat.
■ Scriitor, istoric şi critic literar, eseist, profesor
Note:
[1] Nicolae Davidescu, Poezia domnului I. Vinea, „Flacăra”, an VII, nr. 45, 10 noiembrie 1922, în Ion Vinea, Poezii, Ediţie critică, antologie şi repere istorico‑literare de Elena Zaharia Filipaş, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, pp. 214‑215.
[2] Şerban Cioculescu, Poezia d‑lui Vinea, în Aspecte lirice contemporane 1932‑1947, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pp. 22‑33.
[3] George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 897.
[4] Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, pp. 58‑60.
[5] Ion Vinea, Principii pentru timpul nou, în Contemporanul, IV (1925), nr. 61, reprodus în Şerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, 1932‑1947, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pp. 22‑33.
[6] Şerban Cioculescu, Poezia d‑lui Vinea, în Aspecte lirice contemporane, 1932‑1947, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pp. 22‑33.
[7] Dan Ion Nasta, Prefaţă la Ora fîntînilor. L’heure des fontaines. Ediţie bilingvă româno‑franceză, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pp. 24‑27.
[8] Ovid Chrohmălniceanu, Literatura avangardistă. Ion Vinea, în Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, pp. 374‑386.
Sonia Elvireanu
