Râsul interzis: umorul în vremea corectitudinii politice
Fanatismul, dictatura, autocraţia, despotismul, absolutismul, totalitarismul, tirania, fundamentalismul religios etc. şi, mai nou, corectitudinea politică au în comun (ele fiind de fapt variaţiuni pe aceeaşi temă) persecutarea umorului, pe care îl văd, nediferenţiat, ca pe o formă agresivă a intransigenţei critice, mai greu de digerat decât critica obişnuită pentru că (strict în opinia celor pe seama cărora se râde) presupune punerea lor într‑o postură ofensatoare, jignitoare, umilitoare etc. Ceea ce denotă, la o primă şi superficială vedere, tocmai lipsa simţului umorului. Codul umorului presupune, obligatoriu, simţul umorului, atât din partea transmiţătorului, cât şi din partea receptorului. Absenţa simţului umorului la receptor va aduce cu sine incapacitatea decodificării mesajului umoristic şi perceperea lui într‑un registru neadecvat. Umorul este un exerciţiu intelectual ce implică automat o relativizare a lucrurilor, a contextelor, o scoatere temporară din registrul lor „firesc”, o convenţie în cadrul unui ceremonial (comedie jucată pe scenă, spectacolul de stand‑up comedy, spunerea unei glume, o caricatură) şi, perceput corect, în codul lui, el nu poate fi ofensator, ci, cel mult, poate fi perceput în mod greşit ca ofensator.
Luându‑se pe sine la modul cel mai serios posibil, corectitudinea politică (neînţelegând, de ce oare, că umorul nu trebuie luat în serios!) a sfârşit prin a lua în vizor umorul (de data aceasta la modul cel mai serios!), după ce l‑a etichetat definitiv drept un discurs ofensator. Evitând să înţeleagă (presupunem că nu e vorba de o incapacitate de înţelegere, ar fi incorect politic să credem asta!) faptul că umorul este un cod special al comunicării şi nu comunicarea ca atare (un banc despre evrei nu înseamnă automat promovarea unui mesaj antisemit), corectitudinea politică a stabilit că mesajul ironic la adresa unor largi categorii (rasiale, politice, etnice, sexuale, profesionale, chiar a unor evenimente istorice etc.) este automat ofensator, în modul cel mai serios posibil, şi trebuie evitat. În acest caz avem de‑a face nu numai cu ieşirea din codul necesar perceperii umorului, dar şi cu o percepere greşită a rostului umorului, care este pur şi simplu râsul, şi nimic altceva (ofensarea, etichetarea, denigrarea, excluderea etc.). În acest fel, incluzând noi şi noi categorii în interdicţie, corectitudinea politică privează încet‑încet umorul tocmai de subiectul lui principal, Omul, în varietatea de contexte în care se poate afla (rasiale, politice, sexuale, profesionale, istorice etc.). Bancurile etniciste sau rasiale sunt de evitat, ele fiind ofensatoare (nu însă şi bancurile despre sfinţi, îngeri, Dumnezeu, Paradis, care, evident, nu au în ele nimic ofensator).
Cu limitările aduse umorului, corectitudinea politică îngrădeşte (încă o dată) discursul public, funcţionând de fapt ca o cenzură. Limitările aduse umorului (ce se includ în efortul mai larg de creare a unui culoar de consens al discursului public) sunt certe şi ele se regăsesc atât la cei care transmit umor (actori, comedianţi de stand‑up, inhibaţi de faptul că o glumă spusă într‑un context nepotrivit ar putea să le dăuneze carierei şi prestigiului, ar putea să‑i pună în situaţia de a fi concediaţi sau lapidaţi public), cât şi la cei care îl receptează, cărora li se inoculează ideea că umorul cu anumite subiecte trebuie evitat, nefiind corect (suntem convinşi că urmează şi o reglementare legală în această speţă). Vizat, în acest caz, nu este de fapt umorul, ci simţului ironiei, ce irită corectitudinea politică, devoalând (şi în acest fel) vocaţia ei totalitară. Limitarea umorului este, implicit, şi o limitare a libertăţii de exprimare, din perspectiva unui rigorism totalitarist.
Volumul de bancuri din imagine, Marty Fields, Bancuri corecte politic, este prezentat în felul următor: „Provocându‑vă la cascade de râs la fiecare pagină, această carte de bancuri poate fi făcută cadou fără nici un risc şi, cine ştie, poate fi prima punte între o lume corectă din punct de vedere politic şi comedia pură”.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloş
