Parte a unui proiect scriptural perfect coerent, căci articulat în întregime pe o serie de principii şi perspective directoare dintotdeauna recunoscute, tranşant sau discret, atât în studiile critice, cât şi în numeroase pagini diaristice ale lui Eugen Simion (importanţa revizuirilor morale, confirmarea primatului esteticului, argumentul judecăţii de valoare şcl.), întreaga serie Scriitori români de azi probează pe deplin calităţile indeniabile ale excepţionalului istoric şi teoretician literar, pentru care erudiţia exemplară şi probitatea ştiinţifică, rafinamentul stilului, deschiderea teoretică şi detenta inter‑ ori pluridisciplinară sunt mai mult decât calităţi sine qua non ale discursului, devenind mărci caracteriale şi chiar modi vivendi. Pe lângă toate acestea, în cel de‑al patrulea volum dedicat Scriitorilor români de azi, trăsăturile evidente şi în cărţile anterioare sunt foarte bine puse în valoare, datorită câmpului de investigaţie critică reflectat aici scriptic: distincţia (de o naturaleţe, totuşi, aproape ireală), substanţa şi limpiditatea discursului, spiritul de fineţe al diagnosticului (în unele cazuri întârziat, dar întotdeauna excelent argumentat), fidelitatea faţă de valorile reale (profund româneşti, deşi de amplitudine europeană!), în sfârşit, ataşamentul profund faţă de cei care le respectă.
Fără excepţie, aceste caracteristici ale scrisului marca Eugen Simion pot fi verificate şi în secţiunile dedicate prozei, de ficţiune sau de graniţă (Memorialişti, Romanul social în anii ’50, Proza autoreferenţială. Metaromanul. Jurnalul de creaţie), precum şi în cele concepute ca secvenţe întregitoare, complementare unor capitole din volumele precedente: Momentul ’45‑’47. Addenda, Buzduganul unei generaţii, Momentul ’60. Addenda. De departe, însă, ele sunt cel mai uşor detectabile în capitolele dedicate exclusiv sau prioritar poeziei unei generaţii, grupări sau mişcări literare: Poezia neoclasică; Poezia fiinţei şi a rostirii. Neoexpresionismul. Grupul „Echinocţiu”. Prozatori; Momentul ’80. Poezia postmodernă. Realismul, biografismul, ludicul, ironia. O poetică a „texistenţei”. Regenerarea prozei scurte. Desant’83. „Textualismul”. Întoarcerea la epic. Alte orientări. Acestea constituie, fără excepţie, adevărate probe de minuţie, angajare şi devoţiune critică faţă de întregul unor opere analizate atent, pătrunzător şi lucid, din perspectiva unui „sistem de lectură” personal care vizează atât să fixeze cota estetică a acesteia, cât şi să descopere „figura spiritului creator” ce i‑a dat naştere. Într‑o formă concisă, dar elocventă, articulaţiile, resorturile şi modalităţile de funcţionare sistemică sunt descrise de însuşi autorul sintezei, într‑un fragment din postfaţa celei de‑a doua ediţii a Scriitorilor români de azi I: „Metoda de analiză depinde, într‑o oarecare măsură, de natura obiectului (opera). Deschiderea spre tematism este îndreptăţită în cazul poeziei, unde poziţia spiritului creator faţă de lucruri se observă mai bine. În alte cazuri, portretul spiritual şi ceea ce critica nouă numeşte figura spiritului sunt cerute de biografia interioară a operei. Un fapt trebuie însă subliniat: fiind vorba de scriitori în viaţă, neomologaţi totdeauna de marele public, critica nu poate face abstracţie de îndatoririle ei estetice generale. O privire globală, totalizantă, o asumare şi o ierarhizare a operei constituie o operaţie critică iminentă. Nu putem trece la semiotică sau psihocritică atâta vreme cât o carte nu este, întâi, acceptată din punct de vedere estetic. Sau se poate, în chip experimental, dar în afara unui sistem de valori şi în afara oricărui interes pentru substanţa interioară a operei: categorii, straturi, nivele pe care critica fenomenului literar actual nu le poate ignora. Critica literară poate lua însă sugestii de peste tot, demersul său se poate îmbogăţi din contactul cu metodele noi. Există mai multe căi de acces spre opera literară şi criticul are libertatea să aleagă pe aceea pe care o găseşte cea mai potrivită”. (s.a.) Într‑adevăr, în special atunci când se opreşte asupra poeziei, Eugen Simion dovedeşte că întruneşte cu asupra de măsură calităţile (meta)critice necesare cristalizării – şi implicit rotunjirii în act discursiv – a acestui tip de privire globală, totalizantă, o asumare şi o ierarhizare a operei, care să valorizeze în primul rând biografia sau substanţa interioară a operei. În raza ei poate intra, bunăoară, imaginarul poetic al unui „naufragiat” al „generaţiei pierdute”, precum Mircea Popovici, pe care excelentul cititor de cursă lungă îl redescoperă prin intermediul a două volume de versuri publicate la câteva decenii distanţă de Izobarele de debut, într‑o manieră cu totul distinctă, identificată mai întâi, fără greş, în Licenţele emotive (1987), lesne de probat şi pe Poezii (Contrapunct. Tempera. Mişcare inocentă, 1988). Pertinentele observaţii ale lui Simion rămân însă valabile, în treacăt fie spus, şi pentru volumele publicate după apariţia sintezei sale (Paletă de amurg, 1991; General museum, 2001; Variaţiuni rococo, 2008; Cabinetul de stampe, 2009): „Nu mai aflăm în poeziile scrise în vers cantabil nici fugile imaginaţiei, nici plăcerea tinerească de a sfida, printr‑un limbaj plin de crude oralităţi, Retorica şi, în genere, Poezia gravă. Mircea Popovici este, acum, un spirit elegiac, scrie romanţe, face inventarul interioarelor, fixează mici scene erotice, atent mereu să nu depăşească măsura şi să nu tulbure prin imaginile prea slobode fondul serios al emoţiei. Ironia n‑a dispărut chiar de tot, dar ea a devenit îngăduitoare şi are mai degrabă rolul să ascundă jena de a vorbi despre lucruri primejdioase pentru spiritul habotnic provincial. Erosul se asociază cu tema presimţirii sfârşitului şi intră împreună într‑o poemă muzicală cu acorduri vechi şi mici preţiozităţi noi”. O altă probă de intuiţie analitică este oferită de paginile despre cărţile unui congener ale cărui aventuri lirice sunt analizate cu o empatie sporită de simpatia încrezătoare faţă de omul de o discreţie rară: „Ovidiu Genaru (n. 1934) este un ironic sentimental care vorbeşte de melancoliile provinciei şi imaginează îndeosebi în primele cărţi (Nuduri, 1967; Ţara lui Pi, 1969) o natură erotizată, dominată de mitul Fecioarei. S‑a născut şi trăieşte şi azi la Bacău şi toate fantasmele sale trec prin spaţiul liric Bacovia fără ca poetul să fie, temperamental şi stilistic, un bacovian. Este un poet vital, ingenios mimetic, metaforele lui sunt îndrăzneţe şi mobilitatea spiritului său e mare. Priveşte de departe nevrozele provinciei şi nu se lasă cuprins de ele. Are câteva modele lirice (la început Blaga, Bacovia desigur, apoi poeţii ironişti şi fantaşti, poate şi unii poeţi expresionişti mai noi din ramura spiritualistă), dar nu se identifică, până la urmă, cu nici unul. Rolul şi locul lui în generaţia ’60 nu au fost suficient precizate de critica literară. Omul însuşi este interesant şi destinul lui în singurătatea provinciei nu cunoaşte obişnuitele reacţii când e vorba de literatură: resemnarea sau agresivitatea, acreala, intoleranţa. Nu‑i un spirit polemic, nu‑i nici un spirit cuprins de inerţiile patriarhalităţii”. Ori, în sfârşit, de lectura critică a liricii unui echinoxist „împalidat”, a cărui reprezentare în efigie, deşi pare iniţial a miza pe disocierea clară de relieful mişcării, este ca întotdeauna trasată în maniera cunoscută – prin gruparea şi analiza minuţioasă a imaginilor, formelor şi simbolurilor poetice relevante: „Adrian Popescu (n. 1947) şi‑a alcătuit de la început (debut în 1971, cu volumul Umbria) o efigie lirică şi, cu mici modificări, efigia a rămas aceeaşi în cărţile ulterioare (Focul şi sărbătoarea, 1975; Câmpiile magnetice, 1976; Curtea Medicilor, 1979). Când le citeşti pe toate, observi fără dificultate că modelul lor prim şi esenţial (Blaga) a trecut mai multe încăperi ale spiritului liric. Una este aceea a lui A. E. Baconsky, cu poezia lui atemporală, estetă şi melancolică. Poeţii ardeleni veniţi după el introduc o notă intelectualizantă şi, de curând, un ton mai decisiv expresionist. Adrian Popescu tinde să împace un simţ al evanescenţei cu o mitologie sudică, explozivă. Împalidatul poet, hrănit şi protejat de zeităţi himerice, aduce mereu în poem peisajul mediteranean. E un liric al beatitudinii, însă simbolurile au mereu o notă umbroasă ce vine, negreşit, din conştiinţa fragilităţii lumii. În universul scăldat de lumina blândă a Florenţei se simte lucrarea morţii. Adrian Popescu o acoperă cu graţioase imagini uşor încifrate.” etc. etc. La fel ca în pasajele citate mai sus, generozitatea privirii critice întregitoare a lui Eugen Simion iese lesne la iveală peste tot, chiar şi atunci când este bine strunită în spatele unei acuităţi rafinate sau a unei concentrări precaute. De departe, însă, cum bine a observat, între alţii, Alex Goldiş, cea mai bună probă de receptivitate critică o face în ultimul volum al seriei lectura poeziei optzeciste. Fără excepţie, capitolele în care se ocupă de vocile pregnante ale generaţiei (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Magdalena Ghica, Marta Petreu, Nichita Danilov) conţin – şi din acest motiv rezistă până astăzi – unele dintre cele mai relevante descrieri ale acestor individualităţi lirice, realizate din perspectiva unui interpret sagace, atent la contextualizarea operei, la evoluţia tematică şi imagistică, dar şi la modulaţiile stilistice emblematice, în privinţa cărora îşi exprimă, atunci când este cazul, şi rezervele. Chiar şi atunci când investighează teritorii poetice pe care le consideră primejdioase, cartograful ştie de minune cum să accesibilizeze planul topografic minuţios întocmit. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi descoperit în miezul prezentării unui „liric de graniţă, poet de viziune, cu un limbaj dificil”, precum Ion Stratan, la care „Poemul devine, cu adevărat, o ezitare între sunet şi sens, o ambiguitate care riscă primejdia de a deveni obscură prin exces. Ion Stratan face o poezie de cunoaştere (în terminologia veche a criticii) şi reia un număr de simboluri, arhetipuri deja trecute prin poezie: oul, oglinda, nunta cosmică, geneza, Cuvântul, apocalipsa… Ele intră, în poem, în combinaţie cu formele negative ale realului. Tehnica este de a raporta pe cele din urmă la cele dintâi şi a fixa liric o stare de spirit în raport cu lumea de obiecte din afară. Poetul refuză tonurile direct confesive, biografismul. El îşi «moşeşte» îndelung gândul înainte de a‑l trece pe hârtie. Şi moşeala constă în a prinde, în stil mozaic, imagini din universuri diferite într‑un discurs care refuză linearitatea, coerenţa vechii poezii. Poemul este un magazin de mărfuri (iau sugestia dintr‑o poezie cu acest titlu) pe care le unifică şi le îngăduie numai privirea de sus. Mărfurile sunt stările de spirit, impresiile ce vin haotic şi, după ce trec prin poem, se răsfiră ca fumul din horn. Rămân, la lectură, o stare de incertă încântare, o imagine ce uimeşte prin insolitul ei”. (s.a.) Cu toate că nu au aceeaşi pondere grafică în economia volumului, şi secţiunile dedicate prozatorilor dovedesc, cum sugeram şi mai sus, aceeaşi manieră de investigaţie a corpusului de texte şi înţelegere profundă (pe bună dreptate s‑a vorbit, în cazul lui Eugen Simion, despre „critica profunzimilor”…) a universurilor diegetice avute în vedere. A se parcurge, spre ilustrare, nu numai portretele celor doi prozatori reţinuţi în Momentul ’45‑’47. Addenda (Dinu Pillat şi Laurenţiu Fulga) sau incursiunile savuroase în opera unor romancieri de vârf ai anilor ’60‑’70 (D. R. Popescu, Augustin Buzura, Dana Dimitriu, Gabriela Adameşteanu ş.a.), ci şi excelentele pagini dedicate reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte ori demersurile analitice ce au ca puncte de plecare cărţile unor prozatori reprezentativi ai generaţiei ’80 (Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, Ioan Groşan, Bedros Horasangian şcl.). Nu pot însă încheia prezentarea (fatalmente, lacunară a tomului de faţă fără să îi amintesc uvertura, acolo unde interesul criticului se îndreaptă, decis, nu spre „existenţele în curs”, cum spunea Călinescu undeva, ci spre valorile înscrise într‑un teritoriu de stabilitate, coerenţă şi certitudine estetică. Deloc întâmplător, totuşi, exact în secvenţa introductivă, intitulată simplu Memorialiştii, există câteva eboşe portretistice în care sunt strecurate suficiente chei de înţelegere a codului existenţial şi cultural pe care mizează însuşi autorul sintezei. Elogiul atent instrumentat al figurii lui Al. Rosetti, spre exemplu, poate fi citit ca o subtilă pledoarie pro domo sua: „Din ea se poate deduce mai bine personalitatea filologului, spirit deschis, drept şi generos, hotărât să meargă în sensul marilor valori. G. Călinescu remarcă darurile editorului într‑o lume plină de animozităţi: tactul, pasiunea literară, informaţia artistică, capacitatea de repliere şi disponibilitatea care‑i îngăduie să circule în toate mediile, de la Curte la Cafenea… Când parcurgi scrisorile primite de la autori aşa de deosebiţi între ei (de la Arghezi, Barbu, Camil Petrescu, până la Ion Bianu şi Demostene Russo) vezi că toţi preţuiesc, sub diverse forme, fidelitatea faţă de cultură a învăţatului lingvist şi vocaţia lui pentru prietenie. «Marele grec», cum îl numeşte Ion Barbu, este în calea tuturor suferinţelor şi este chemat mereu ori de câte ori izbucneşte un incendiu în lumea literelor. Şi cu un tact rar, cu un simţ neobişnuit al relaţiilor sociale şi cu o stimă de om inteligent faţă de talent şi valoare, Al Rosetti intervine şi, dacă nu curmă de tot suferinţa şi nu stinge focul, diminuează enorm efectele lor. E generos şi inventiv, se bate pentru valorile culturii şi, ocrotindu‑şi prietenii, nu reprimă pe adversarii prietenilor. Trece discret peste situaţiile dificile şi, dacă vorba «boier» are un sens mai înalt în limba română, aceasta se potriveşte lui Al. Rosetti”. (s.m., E.I.) Lucrare cu adevărat inconturnabilă a criticului, istoricului şi teoreticianului literar Eugen Simion, Scriitori români de azi este mai mult decât produsul unui efort uriaş de panoramare şi sistematizare. Ea constituie o excelentă carte de identitate critică a unui spirit deschis, drept, generos şi inventiv, care a ştiut să se bată pentru valorile culturii cu demnitate, probitate şi o eleganţă greu, dacă nu imposibil de egalat.
Prefaţa la Scriitori români de azi (IV), Editura Cartea Românească Educaţional
■ Critic şi istoric literar, profesor
Emanuela Ilie
