Giornale di Sicilia, Corriere della Sera, Il Giornale, Avvenire sau La Lettura se întrec în laude la adresa cărţii Albatrosul, de Simona Lo Iacono, apărută în 2019 la Editura Neri Pozza şi tradusă anul acesta pentru Editura Humanitas de traducătorul şi diplomatul Mihai Banciu. Autoarea era deja binecunoscută la data apariţiei cărţii pentru cele cinci romane publicate anterior şi pentru premiile prestigioase ce le‑au însoţit, inclusiv Premiul Chianti pentru Le streghe di Lenzavacche (2017), roman ajuns şi în finala concursului pentru Premiul Strega.
Albatrosul este un hibrid generic: jurnal, biografie romanţată, parabolă sau eseu deghizat în roman, a cărui intrigă gravitează în jurul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autorul celebrului şi unicului său roman Ghepardul, apărut la un an după moartea sa. Autoarea reconstituie biografia lui Lampedusa folosind ca model acţiunea romanului Ghepardul, bizuindu‑se pe caracterul autobiografic al romanului, verificat printr‑o proprie documentare. Un fir al intrigii este ţesut de însemnările fictive în jurnal ale unui Lampedusa care îşi trăieşte ultimele zile într‑o clinică din Roma, rememorând episoade reale ale vieţii sale – scene de familie, prizonieratul în Ungaria, evadarea, căsătoria cu o baroneasă letonă de origine germană contra voinţei familiei, povestea scrierii romanului Ghepardul, ca un paliativ al suferinţei cauzate de bombardarea palatului familiei în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Curgând în paralel, dar servind ca o cutie de rezonanţă a celui dintâi, al doilea fir narativ este o imaginară biografie a lui Lampedusa copil însoţit de un alter‑ego, care vede lumea pe dos, dar care îl instruieşte în ale vieţii şi îl îndeamnă să scrie. Cunoscând o întâmplare din 1954, povestită de Giorgio Bassani în prefaţa la Ghepardul, despre o participare a lui Lampedusa la un simpozion literar, unde el şi un văr al său au fost însoţiţi de un slujitor credincios, autoarea îl face pe acesta personaj în roman în postura unui însoţitor al copilului Giuseppe, care se compară pe sine însuşi cu un albatros. Aşa cum acea pasăre însoţeşte căpitanul unei corăbii şi nu‑l părăseşte nici în naufragiu, promite şi el să‑i fie mereu credincios micului principe. Este interesant faptul că relaţia dintre cei doi copii rămâne necunoscută până în momentul în care însoţitorul i se adresează cu apelativul „principe”, poziţionându‑se pe sine ca servitor. Cu desăvârşire improbabil, acest personaj e o creaţie cu totul originală şi simbolică pe multe planuri. Relaţia stăpân‑servitor nu putea apărea în 1953 decât ca o relicvă a unui regim social anterior modernităţii, aşa cum a fost receptat şi romanul
Ghepardul, căruia două edituri i‑au refuzat publicarea. Servitutea asumată era o miză perdantă în epoca decăderii aristocraţiei, a părăsirii scenei istorice de către reprezentanţii unei clase decadente şi a unui mod de viaţă revolut. Servind drept centru moral al naraţiunii, servitorul este cel care dă titlul.
Intriga romanului este mulată pe un fenomen istoric: decăderea aristocraţiei şi ascensiunea burgheziei în epoca modernă (acţiunea din Ghepardul se petrece în perioada post‑paşoptistă – Il Risorgimento). În romanul lui Lampedusa, Fabrizio Corbero, Prinţ de Salina, construit după modelul bunicului său, oscilează între încercarea de supravieţuire şi dezgustul faţă de compromis sau trădarea valorilor moştenite de generaţii. Prin scenele finale – devoalarea falselor relicve ale familiei, diminutivul Fabrizietto al numelui principelui, Fabrizio, consonant cu superficialitatea caracterului ultimului descendent, înlocuirea ghepardului heraldic cu blana unui câine etc. – Lampedusa sugerează că prestigiul aristocratic fusese fraudulos, iar decăderea acestei caste se datora, nu revoluţiilor politice, ci propriei inconsistenţe.
Reuşita autoarei nu ţine, aşadar, de arta pastişei, ci de capacitatea unei creaţii empatice, a unei atmosfere atât de înrudite cu lumea ficţională din Ghepardul, încât să ne facă să credem că literatura este o chestiune de cuante imaginative mai curând decât de evenimente şi personaje cu valoare referenţială. Putem verifica acest lucru citind în paralel romanului Simonei Lo Iacono şi romanul O nouă speranţă de Anna Brâncoveanu de Noailles (Polirom 2016). Italianca introduce cititorul în lumea imobilă şi în sistemul închis al unei caste autosuficiente (reşedinţa din Santa Margherita este insulară, adăpostind biblioteci, birouri, utilităţi, de la frizerie la… teatru propriu etc.), trăind în umbra trecutului şi ca o repetiţie a ceea ce a fost, aceleaşi nume fiind purtate de generaţii peste secole, refuzând contactul cu exteriorul şi coborând treptat spirala entropică a oricărui sistem închis. Dacă romanul lui Lampedusa este ambiuguu în privinţa relaţiilor cu parveniţii îmbogăţiţi, romanul Simonei Lo Iacono se doreşte o monografie a unei clase sociale, a moravurilor decadente, a oscilaţiei între pietatea catolică pentru care unii membri ai familiei fuseseră sanctificaţi şi modul de viaţă provocator al soţiei lui Tomaso, inclusiv acel menage a troi în care el însuşi se complace. Singurătatea ultimului descendent al familiei Lampedusa este cumva singurătatea unei clase sociale pentru care graniţa dintre stăpâni şi servitori este imuabilă. Libertinismul şi decadenţa vin din lipsa confruntării cu semenii, din absenţa oricărei cenzuri morale în cazul relaţiilor sociale asimetrice, deoarece servitorii nu îşi permit să contrazică stăpânii. Albatrosul este acest pol care îl atrage pe Tomaso într‑o comuniune, iar acea comuniune cu restul semenilor se realizează prin scris, prin discursul public. Autoarea descompune textul lui Lampedusa, recompunându‑l în alte contexte. Povestirea Sirena, de exemplu, construită tot ca o parabolă a damnării unei clase sociale, este transpusă în povestea reîntoarcerii lui Lampedusa din lagăr călăuzit de vocea salvatoare a unei sirene ca într‑o ecuaţie în care un termen trece de cealaltă parte cu semn schimbat.
Nici în romanul Anei Brâncoveanu de Noailles nu sunt personajele aristocratice (atât ea, cât şi soţul ei descindeau din familii domnitoare) implicate în ceva legat de muncă, de asigurarea mijloacelor de subzistenţă. Intriga e alcătuită din poveşti amoroase, protagonista suferind pentru pierderea unui bărbat dorit şi sinucigându‑se pentru altul, deoarece „nimic altceva în afară de iubire nu există în lume”. Desigur, ecouri ale unei lumi bănuite că ar exista pot fi auzite uneori, dar numai ca o prezenţă decorativă, ca nişte căpşuni într‑o cremă de vanilie. Doamna de Fontenay este pasionată de mulţime, de tot ceea ce implică „vacarm, dezordine, sacrificiu fulgerător şi slăbiciune sfântă”. Ea nu are însă experienţa altei lumi decât aceea a reprezentărilor culturale: sărbătorile populare ca la Michelet, muncitori semănând cu minerii lui Meunier, prolii despre care scrie Pierre Valence în ziarul său socialist, muzica înălţătoare a Marseillaisei şi „verbul cărţile, care glorifică dreptatea, libertatea”. Filosofiii sau revoluţionarii romantici figurează aici asemenea artiştilor care dădeau culoare mecenatelor aristocratice din Evul Mediu până în Renaştere, dar vremurile se schimbaseră. Intelectualul creator era noul erou al epocii, noua aristocraţie într‑o societate ale cărei clase nu mai erau definite în funcţie de rang şi palate, ci de categorii profesionale, de la muncitor necalificat la academician.
Ileana Mălăncioiu scrie undeva că toţi scriitorii români au în urmă cu cel mult două generaţii strămoşi ţărani. Dacă nu au clădiri mai vechi de două sute de ani, cum a afirmat un călător turc, românii s‑ar chema că nu au nici aristocraţie. Sedus de simbolismul heraldic, Mateiu Caragiale brodează o intrigă similară celei din Ghepardul, romanul său, Craii de Curtea Veche, fiind tot un unic şi îndelung şlefuit roman despre melancolicul apus al unei clase sociale. Craii săi nu au rafinamentul manierelor, îmbrăcăminţii, bijuteriilor sau operelor de artă evocate în cazul englezului Aubrey de Vere din Remember. Aristocraţia Crailor ţine doar de o cultură ezoterică ce dispare odată cu ei, sucombând sub triumful îmbogăţitului vulgar, aşa cum vechile loialităţi siciliene sunt transferate regilor unşi cu bani ai statului creat de Cămăşile Roşii ale lui Garibaldi în Ghepardul.
Stilul mandarin al lui Lampedusa este imitat de Simona Lo Iacono, care pare să afirme, ca şi Lampedusa în Ghepardul, că lucrurile nu se schimbă niciodată, că e suficient să schimbi totul pentru ca lucrurile să rămână la fel, sau că nu se schimbă stăpânii, ci doar slugile (Fabrizio din Ghepardul este invitat să facă parte din senatul noului regat). De această imanenţă se bucură însă numai existenţa estetică, farmecul aristocraţiei rămânând în istorie doar prin scriitorii ei.
Traducerea lui Mihai Banciu, fost ataşat cultural la Roma, este deosebit de merituoasă prin redarea în limba română a unui idiom din care au fost înlăturate orice asperităţi, fluent şi poetic.
Simona Lo Iacono este magistrat la tribunalul din Catania, care vizitează adesea penitenciarele, ţinând conferinţe deţinuţilor în scop redemptiv. Nu despre legislaţie, ci despre literatură…
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
