A apărut cu ceva vreme în urmă, sub egida Muzeului Bucovinei din Suceava şi a Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera”, o impozantă lucrare, rod editorial al tandemului Emil Satco – Alis Niculică[1]. Dacă, din păcate, harnicul cărturar Emil Satco ne‑a părăsit în 2007, fiica sa, preluând ştafeta, i‑a continuat truda, reuşind să publice, amplificat şi diversificat, sisificul proiect, aducând informaţia „la zi”. Să reamintim că Emil Satco a fost cel care, printre primii la scară naţională, a înţeles că fiecare provincie ar trebui să beneficieze de lucrări de anvergură, reunind valorile spirituale ale locului. Noua ediţie a Enciclopediei adaugă, aflăm de la d‑na Alis Niculică, 659 de publicaţii, 236 de localităţi şi 63 de societăţi şi instituţii culturale din Bucovina, respectând „în linii mari” voinţa primului autor. Cine a consultat şi volumul profesorului Mihai Iacobescu (v. Însemnări despre oameni şi cărţi, Editura Junimea, 2020) poate culege şi alte preţioase informaţii; fiindcă prestigiosul istoric, provocând‑o pe Alis Niculică cu întrebări meşteşugite, o „obligă” să divulge amănunte din acest îndelungat travaliu editorial, întâmpinând felurite probleme şi obstacole (inclusiv finanţarea), rezolvate, din fericire.
Împlinind, aşadar, un legat testamentar, această a doua ediţie (revizuită şi adăugită) a Enciclopediei Bucovinei, ivită, spuneam, prin strădaniile dr. Alis Niculică duce mai departe munca tatălui, vreme de peste patru decenii un devot al Bibliotecii sucevene „I.G. Sbiera”. Tripticul de care ne ocupăm (814 + 780 + 912 p.) a apărut într‑un moment festiv (2018), sărbătorind secolul scurs de la Marea Unire. Firesc, faţă de prima ediţie (Iaşi, 2004), noua ediţie s‑a îmbogăţit cu peste o mie de pagini, incluzând acum şi personalităţi din zona Fălticenilor şi din ţinutul Herţei, implicate în dezvoltarea cultural‑ştiinţifică a regiunii. Dar în privinţa localităţilor, societăţilor, presei şi a instituţiilor, referinţele – se precizează în Notă asupra ediţiei – privesc, exclusiv, spaţiul Bucovinei istorice. De fapt, menţionata Notă, semnată de Alis Niculică, este un documentat şi concentrat excurs istoric, trecând în revistă, acribios, soarta vitregitei Provincii, un teritoriu rupt din Moldova
(la 7 mai 1775), suportând numeroase reorganizări administrative până la a recunoaşte, acum, dureroasa schizofrenie bucovineană.
Vitregia destinului a însoţit, interdictiv, până şi folosirea cuvântului, desemnând un topos fabulos. Abia prin anii ’60, Geo Bogza, într‑o Schiţă de cosmogonie a Bucovinei, îl reintroduce în circuit, sfidând interdicţia (întreţinută de noua răscroire a teritoriului, prin gestul anexionist sovietic). Dar nostalgia geografică şi visul reîntregirii contemplă dureroasa sfârtecare, luând act de realităţi: o Bucovină schizoidă, confruntată – în partea nordică – cu avalanşa ficţiunilor lingvistice şi a invenţiilor etnice.
În urmă cu 246 de ani, când trupele imperiale ocupau regiunea trecând‑o sub administraţie militară, habsburgii puneau mâna, s‑a spus, pe „cheia Moldovei”. Aici era, afirma răspicat Ion Nistor (vezi Glasul Bucovinei, 11 decembrie 1918), o ţară românească. Reformele josefine, politica etno‑demografică, colonizarea dirijată au făcut din această provincie un mozaic etnic (Das Volker Könglomerat). Şi astfel doctrina „bucovinismului” prindea contur, preparând în cancelaria imperială o specie exotică, „desfăcută” – s‑ar fi vrut – de convingerile naţionale: homo bucovinensis. Doar că în frumoasa Buchenwald, supusă unei opere de civilizare (cum nu ostenea să precizeze profesorul vienez A. Ficker la festivităţile prilejuite de centenarul anexării), concepţia bucovinistă, încurajată de un episcop precum Eugenie Hacman (care blama „nesocotitele planuri naţionale”), n‑a înăbuşit mişcarea naţionalistă. În 1918, Bucovina se întorcea la Patria‑mamă; din păcate, pentru scurtă vreme.
Să ne amintim apoi că bucovineanul D. Onciul (1856‑1923), preşedinte al Academiei Române, era foarte interesat de istoria specială a patriei sale „mici”. Nevoile grabnice ale învăţământului gimnazial l‑au împins spre cercetarea Istoriei acestui ţinut, lungă vreme centrul de gravitaţie al principatului moldav. Şi studiind preistoria ori „perioada moldovenească”, el putea să constate că, în mod ciudat, Bucovina are o istorie proprie odată cu anexarea. Până la 1775, ne asigură D. Onciul, n‑a existat o ţară numită Bucovina. Soarta acestui ţinut, inclus în Confederaţia austriacă, se va confrunta cu ceea ce Gr. Nandriş va numi „primejdie de moarte”; adică pericolul deznaţionalizării, atentând la statornicia noastră şi trezind conştiinţa românească luptătoare. Invazia etnică va stârni, în contextul austriacismului agonic, „răscoala sufletului românesc”. Încât un „om întreg, fără a accepta jertfe de cinste” (cum l‑a văzut Iorga pe Iancu Flondor) exprima chiar „conştiinţa Bucovinei”. El era gata de a jertfi totul pentru „înfăptuirea voinţei poporului român din Bucovina”. Iar după Constituantă (27 oct. 1918) va trece marele examen, proclamând, în calitate de preşedinte al guvernului bucovinean, la 28 noiembrie, „unire necondiţionată şi pentru vecie”. Dar n‑a fost să fie.
Istoria Bucovinei, nota încrezător şi istoricul Ion Nistor, „începe la 1775 şi se sfârşeşte la 1918”. Din păcate, optimismul celui care a scris chiar o temeinică Istorie a Bucovinei, pornind de la „anul fatidic” 1775, nu s‑a confirmat; să se confirme, oare, afirmaţia eminesciană, după care răpirea Bucovinei ar fi „de‑a pururi o durere pentru noi”? Fiindcă, dincolo de fanfaronada politicianistă, s‑a reactivat extremismul ucrainean. Vom chema în sprijin, pentru o analiză din interior, oferind probe culese chiar în / din atmosfera locurilor, două exegete. Iată, volumul Dulce de Suceava – Amar de Cernăuţi (Editura Muşatinii, 2014), o carte „la două mâini” (dar nu pe două voci), semnată de Doina Cernica şi Maria Toacă, adunând cronici, note, interviuri, ştiri etc., pe tonul unui jurnal de front, cu relatări febrile, de la faţa locului, unind, măcar livresc, Sudul şi Nordul bucovinean; adică emisferele de Bucovina, cum îmi voi boteza o viitoare carte. Şi o alta, Dulce‑amar de Bucovina (2018), rod al unei prietenii. Şi fiind „povestea unei prietenii”, Volumul‑diptic, aşezat pe temelia inimii, purtând titlul ales de Maria Toacă, gazetăriţa de la Cernăuţi, intră în categoria cărţilor frumoase şi triste, vorbind despre dureri şi frustrări, despre speranţe şi neîmpliniri. Nu ne avertiza Doina Cernica, în felurite ocazii, că „cel mai bine se vede cu inima”? Or, articolele risipite în timp în cotidianul sucevean Crai Nou ori la Zorile Bucovinei, acolo unde trudeşte Maria Toacă, îngemănează, la temperatura evenimentelor, bucuria cu tristeţea şi încearcă să afle, sub cupola râvnitei unităţi culturale, „ce mai e pe la noi, ce mai e pe la ei”, reînnodând „firul speranţei”. O cronologie în oglindă, probând că cele două jumătăţi comunică, trăind, într‑o Bucovină răstignită de o Istorie nedreaptă, stări comune de spirit. Numele‑reper, pomenit obsesiv, rămâne, desigur, Eminescu, cel care – ca pavăză – asigură supravieţuirea în „matricea cuvântului matern”, atât de primejduit. Şi faţă de care, îndatoraţi moral, subliniază Maria Toacă, avem „mari restanţe”. Visătorii continuă să spere, înţelegând că poetul naţional împiedică lepădarea de Istorie şi limbă; că el, îndeosebi pentru cei înstrăinaţi, asigură „şansa de a nu ne pierde”. Şi ne întrebăm ce s‑a ales din entuziasmul de odinioară, de ce preferăm dormitarea sau, în funcţie de calendar, patriotismul cu clopoţei, zgomotos şi neproductiv. Denunţând, desigur, falsul binom lingvistic (limba română vs limba „moldovenească”), manipularea identitară şi ofensiva „mixării” învăţământului prin păguboase geopolitici educaţionale. Un inventar crizist, pe fundalul proverbialei noastre moliciuni diplomatice, fără a ieşi din eternul pasivism şi somnolenţă. Câtă vreme mai sunt luptători, bătălia nu e pierdută. Problema e că nu rezolvăm nimic prin visătorie. Acuzată de „imperialism”, biata Românie e departe de acel „ethos agresiv”, sperat de Cioran; e mai degrabă „opera” dezbinării, un stat slab, slugarnic, cultivând „împăciuitorismul moale”, să nu supere vecinii trufaşi. Pradă „dezghinului naţional”, vorba lui E. Hurmuzachi.
Să ne întorcem, însă, la Enciclopedia Bucovinei. Trilogia reprezintă, indiscutabil, un preţios instrument de lucru, oferind celor interesaţi un copleşitor bagaj informaţional. Rod al sârguinţelor
documentaristice, întinse pe decenii de trudă, ale celor doi autori (tatăl şi, preluând con brio misiunea, fiica), ajutaţi, desigur, de o echipă vrednică: Erich Beck, Adriana Chindriş, Elena Pintilei, Bogdan Petru Niculică (drept colaboratori principali). O menţiune specială merită biograful Erich Beck (1929‑2015), preocupat de Istoria Bucovinei şi de interferenţele culturale româno‑germane, semnând studii monografice şi purtând o lungă corespondenţă cu Emil Satco. Medalioanele culese în Enciclopedie, exprimând pulsul cultural al unui mozaic etnic, dezvăluie un formidabil patrimoniu spiritual, vădesc culturalitatea Bucovinei detrunchiate, ca focar al ethosului românesc. Iar Enciclopedia rămâne, într‑adevăr, vorba d‑nei Alis Niculică, „o lucrare fără sfârşit”… Aducând la lumină oameni „cari au fost”, mai mari sau ţinând de istoria anecdotică, lăsând, după puteri, urme peste care, nemiloasă, se aşterne cenuşa timpului. Şi datorită cărora şi noi suntem ceea ce suntem, nădăjduind să‑i scoatem din nedreapta uitare.
P.S. Aflând că se lucrează la completarea, în format digital, a Enciclopediei, îmi îngădui să semnalez câteva absenţe: Maria Ciornei (cu Legile Belagine şi Arhetipul Kogaionului) şi dr. Radu Tudor Ciornei, cândva poet şi acum deputat, Lăcrămioara Cocîrlă, cu excelente analize asupra fenomenului mediatic, Mădălina Grosu, Vasile Macoviciuc, comandorul de aviaţie Dumitru Sahlean. Şi lista, desigur, rămâne deschisă…
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Nota:
[1] Emil Satco, Alis Niculică, Enciclopedia Bucovinei (Personalităţi, localităţi, societăţi, presă, Instituţii), Ediţia a II‑a, Editura Karl A. Romstorfer, Suceava, 2018.
Adrian Dinu Rachieru
