Aceeaşi mamă al cărei sân hrăneşte copilul şi a cărei grijă, până la obsesie, este aceea de a nu-i lipsi sau de a-i asigura copilului tot ce are nevoie, va lua în plan politic forma sânului democraţiei, un sân imens şi nesfârşit care făcând din plăcerea consumerismului de toate tipurile un scop în sine întârzie să-şi „înţarce” copiii, să-i maturizeze, să-i autonomizeze şi să-i responsabilizeze.
Ceea ce lipseşte în covârşitoare măsură democraţiei este autoritatea. Amurgul, agonia, declinul şi sfârşitul acesteia echivalează cu neantizarea şi sacrificarea principiilor şi valorilor majore, universale în schimbul valorilor minore, particulare, individuale.
Încă după cele două războaie mondiale se vorbeşte de o criză a Occidentului. Aceasta ar consta nu atât în răsturnarea vechilor valori, cât în înlocuirea acestor valori cu orizont şi semnificaţie universală, ce ordonau, structurau şi centrau existenţa omului în familie, societate, univers, cu „meteorii efemeri” ai valorilor şi idiosincraziilor particulare, egoiste, individuale care, dimpotrivă, destructurează, descentrează şi fărâmiţează existenţa umană. O criză, deci, nu are de-a face cu simpla răsturnare a valorilor, ci cu înlocuirea valorilor „tari”, universale, superioare cu altele „slabe”, particulare şi inferioare celor dintâi. Nimeni nu s-ar putea gândi, bunăoară, că trecerea de la concepţia sau paradigma geocentrică la cea heliocentrică a fost un regres sau o „criză”, după cum nici trecerea de la fizica ato
mist-newtoniană la fizica cuantică nu ar putea fi socotită o involuţie. Din contră, cele două treceri, deşi conţin schimbarea, respectiv răsturnarea paradigmei, sunt privite ca un real progres, ca o reală (r)evoluţie, deoarece în ambele cazuri noua valoare paradigmatică e superioară celei vechi, prin universalitate, integrând tot mai multă realitate şi dilatându-ne tot mai mult câmpul, perspectiva, orizontul, punctul de vedere.
Criza, aşadar, oricare ar fi forma ei, apare doar atunci când simţim că ne împuţinăm, că ne micşorăm, că ne restrângem aria, amplitudinea, plenitudinea sau universalitatea fiinţei, când în tot ceea ce facem nu (mai) există un cer, un ideal, un punct cardinal sau o stea polară care să ne depăşească, care să ne transceandă.
Este ceea ce caracterizează democraţiile occidentale de după al Doilea Război Mondial, când apariţia Drepturilor Omului, în 1948, a dus la o răsturnare a paradigmei sociale şi morale, „morala datoriei” (Lipovetsky) fiind înlocuită cu o nouă morală, morala drepturilor. Înlocuirea paradigmei datoriei, tributară principiilor altruiste, cu paradigma drepturilor, tributară plăcerilor egoiste, a determinat treptat o scădere atât de masivă, o devalorizare atât de dramatică şi o subminare atât de drastică a autorităţii, încât întreaga criză a Occidentului ar putea fi văzută sub semnul unei crize fără precedent a autorităţii masculine, a autorităţii „Tatălui”, respectiv a autorităţii Principiului.
Dacă vechea morală, „morala datoriei” era întemeiată pe logica masculină, a autorităţii „Tatălui”, care sacrifica individualul în numele principiului, a generalului (Tatăl care-şi sacrifică copiii pentru a salva autoritatea principiului), noua morală, morala drepturilor este întemeiată mai curând pe o logică complementară, pe o logică feminină care, dimpotrivă, sacrifică principiul în numele individualului (Mama care sacrifică principiul pentru a-şi salva copiii). Astfel, substituirea eticii majore a datoriei – faţă de un principiu superior mie, care mă transcende – cu etica minoră a drepturilor – faţă de propria-mi persoană exclusiv – a generat în timp o criză de proporţii a autorităţii masculine prin această mutaţie spre logica feminină, permisivă, laxă şi neautoritară, a drepturilor, atât de specifică democraţiilor noastre occidentale.
Iată cum pentru prima oară logica feminină a reuşit să se impună politic în faţa logicii masculine şi să creeze, culminând cu epoca postmodernă, o societate democratică tot mai „deschisă”, dominată nu de valorile datoriei, abnegaţiei, fidelităţii, devotamentului, sacrificiului şi depăşirii de sine, ci de valorile narcisist-egoiste ale individului preocupat doar de fericirea şi bunăstarea personale. Această logică feminină, specifică democraţiilor noastre, stimulează mai ales narcisismul, hedonismul şi consumerismul individului, dorinţele şi pulsiunile imediate, posesiunile egoiste şi fericirea privată, palpabilă şi materială, indivizii nemaivând şi nemaiconcepând altă preocupare decât aceea a raportării exclusive la ei înşişi, gravitând doar în jurul drepturilor egoiste ce ajung astfel să subestimeze, să desfiinţeze sau să anuleze flagrant logica masculină a datoriei şi a autorităţii oricărui principiu de ordine superior care transcende capriciul individului.
Drept urmare, instituţia autorităţii se pulverizează, se atomizează şi se descentralizează atât de mult, încât îşi pierde complet puterea, dispar ideile diriguitoare, ideile-forţă, ideile-vector, idealurile, toate acestea fiind înlocuite cu idei/valori particulare, personale care nu au forţa de propulsare şi survolare deasupra sau dincolo de individ. Însăşi valoarea supremă în democraţie, libertatea individuală, nu depăşeşte statutul de idee particulară câtă vreme urmărirea binelui propriu devine o „afacere” personală, un „profit”, un scop egoist şi o valoare individuală pentru care luptăm ca şi cum ar avea o semnificaţie/valoare universală.
Substituirea valorilor şi principiilor universale, tributare logicii şi autorităţii masculine, cu valorile particulare şi narcisist-egoiste ale logicii feminine reprezintă, aşadar, marele inconvenient, marele neajuns şi marea „criză” cu care se confruntă azi democraţiile, logica democraţiei ţinând nu de o logică universală, autoritară, masculină, ci mai curând de o logică privată, particulară şi personalistă, prin excelenţă feminină, guvernată de „principiul plăcerii”, al materialismului şi consumerismului fără limite…
Dacă din punct de vedere psihanalitic mama, nu tata, e aceea care stimulează şi potenţează narcisismul copiilor, omnipotenţa şi excesiva lor libertate, dacă nu cumva aceasta e frânată, cenzurată sau limitată de autoritatea paternă, atunci metamorfoza, transferul acestei pulsiuni, tendinţe sau dorinţe inconştiente în plan social şi politic va duce la o societate maternalistă, creată după chipul şi asemănarea mamei, stimulând drepturile narcisist-egoiste ale copilului-cetăţean, adică la o societate democratică slobodă, neînfrânată, necenzurată şi nelimitată, din păcate, de supraeul sau autoritatea paternalistă.
Aceeaşi mamă al cărei sân hrăneşte copilul şi a cărei grijă, până la obsesie, este aceea de a nu-i lipsi sau de a-i asigura copilului tot ce are nevoie, va lua în plan politic forma sânului democraţiei, un sân imens şi nesfârşit care făcând din plăcerea consumerismului de toate tipurile un scop în sine întârzie să-şi „înţarce” copiii, să-i maturizeze, să-i autonomizeze şi să-i responsabilizeze, infantilizându-i astfel şi reducându-i la o dependenţă direct proporţională cu stimularea exponenţială a nevoilor şi dorinţelor lor, transformându-i cu timpul în „obiecte” consumate de alte guri, tot mai mari, adevărate găuri negre.
Consecinţa ultimă a acestei logici feminine sau maternaliste a democraţiei este, după cum se poate observa, narcisismul, egoismul, materialismul, consumerismul şi nu întâmplător aici, în această „logică”, tronează sfidător mall-urile, supermarket-urile şi mega-urile, toate acestea putând fi văzute ca un imens pântec, ca un imens container, ca un imens regressus ad uterum sau ca o imensă gură, dornică în fantasma ei de a înghiţi cât mai mult, dacă se poate întreaga lume.
Nu vreau să fac aici, direct sau indirect, o apologie exclusivistă a logicii sau autorităţii masculine, respectiv a societăţilor paternaliste care au avut, aşa cum se ştie, excesele şi derapajele lor, astfel încât era firesc şi justificat ca logica feminină să-şi facă apariţia, să intervină şi să încerce, ca soluţie, să mai îmblânzească, să mai nuanţeze, să mai încălzească şi să mai umanizeze principiile rigide care uneori, asemenea patului lui Procust, nu acopereau toată complexitatea individului. Era, deci, perfect legitim, cel puţin până la un punct, ca logica feminină să încerce a suplini, a completa, a compensa anumite carenţe, goluri, „traume” sau inadvertenţe create de logica masculină şi să-şi deschidă, prin urmare, porţile inimii pentru toţi copiii/cetăţenii ei, favorizându-i nu doar pe cei puternici, ci şi pe cei slabi, oferind astfel tuturor drepturi şi şanse egale de dezvoltare.
Nimic mai firesc şi mai natural decât ca logica feminină a inimii să fie complementară logicii masculine a raţiunii, nu-i aşa? Însă dezechilibrul a apărut atunci când logica feminină s-a generalizat, s-a autonomizat, s-a desprins şi s-a separat de logica masculină, nereţinând şi neintegrând valorile cardinale ale acesteia, ba, dimpotrivă, prinzând tot mai mult teren şi putere, s-a „răzbunat”, disipând, atomizând, descentrând şi sacrificând orice formă universală de autoritate. Astfel, balanţa dintre autoritate şi libertate, dintre datorii şi drepturi, dintre valori universale şi valori particulare a început să se încline, să atârne, să cântărească şi să prevaleze injust în favoarea celor din urmă, dând frâu liber pornirilor şi pulsiunilor inferioare, infantile, egoiste, narcisiste, consumeriste şi materialiste care au reuşit, precum un grup terorist, să ucidă autoritatea în punctele ei cele mai vitale, mai centrale şi mai nodale, cum ar fi religia, morala, familia, şcoala, educaţia, care în absenţa autorităţii au ajuns să fie complet desacralizate.
E timpul, poate, ca cele două direcţii, ca cele două orientări, ca cele două logici să fie armonizate, integrate şi unificate pentru a nu ne mai confrunta cu atâtea dezechilibre şi crize majore. De aceea, autoritatea, valorile universale trebuie puse în conjuncţie cu valorile particulare, individuale, după cum morala datoriei trebuie conjugată cu morala drepturilor pentru o societate completă, plenară şi, sper, nu doar utopică sau ideală.
