Guido Barella: În căutarea victimelor comunismului Povestea lui Marius Oprea
„Marius Oprea este un arheolog unic în felul său. Disident al epocii Ceauşescu şi fondator al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, el «cerne» România în căutarea istoriei care nu se uită, dar care, de decenii, este trecută sub tăcere, a martorilor care astăzi sunt din ce în ce mai puţini.” (vaticaninsider.la stampa.it)
„Marius Oprea a avut curajul, asumându-şi un risc deloc neglijabil pentru el şi familia lui, să descâlcească modul în care Securitatea, privatizându-se, şi-a întins tentaculele până în cele mai ascunse cotloane ale puterii.” (Dennis Deletant)
„Scrisă într-un stil jurnalistic, cartea lui Guido Barella, alcătuită dintr-un colaj de interviuri şi mărturisiri ale lui Marius Oprea şi ale colaboratorilor săi, este un tablou sugestiv al regimului Ceauşescu, definit mai ales prin represiunea care însemna execuţii sumare, gropi comune, închisori politice, familii şantajate permanent, o poliţie politică ameninţând iminent, fără milă – o imagine care şi astăzi a rămas întipărită în mentalul colectiv.” (Luca Menichetti, www.lankelot.eu)
Guido Barella, născut la Udine, este jurnalist la cotidianul Il Piccolo din Trieste. A avut trei mandate de consilier naţional al Asociaţiei Jurnaliştilor. Din întâlnirea sa cu Marius Oprea s-au născut deopotrivă o mare prietenie, dar şi prilejuri nenumărate de a povesti o aventură profundă, ale cărei rădăcini se află în istoria Europei şi în ticăloşia totalitarismului.
Emil Hurezeanu
De la Amorgos spre Răsărit
La începutul anilor 1990, la Bucureşti, în birourile itinerante ale Europei Libere, care a descins oarecum târziu şi neconcludent în România primelor eschive neocomuniste, am remarcat un tânăr poet şi istoric 
din Braşov. Avea părul mare şi purta barbă, dar aşa arătau mulţi optzecişti consacraţi sau nu. Privirea lui: un amestec de candoare şi cruzime, de fixare melancolică a ţintei, dar şi de fugitive ezitări, prea cuviincioase ca să nu ascundă precizia radioscopică a verdictului nefavorabil.
Fostul preşedinte al Franţei, François Mitterrand, spunea la un moment dat despre Margaret Thatcher, fostul premier britanic, că are surâsul lui Marilyn Monroe şi privirea lui Caligula. Acest mixaj între bunăvoinţa politicoasă şi neînduplecarea rece nu strică personajelor publice normative. Este chiar ilustrarea mai vechiului enunţ „pumn de fier într-o mănuşă de mătase”, atribuit lui Bismarck, cancelarul de fier cu mănuşi de oţel, de fapt, dar utilizat ca un perfect alibi al acţiunii realismului politic în numele eticii rezultatului, nu a cauzei, cum ar spune Robert Kaplan. Adică, în viaţa obişnuită, bunele intenţii etice sunt cauza purtării frumoase, iar în viaţa competiţiei şi performanţei politice şi îndeosebi geopolitice, scopului îi este îngăduit să scuze mijloacele, fără mustrări majore de conştiinţă.
În fine, Marius Oprea a rămas pentru mine un personaj complicat, poet şi inchizitor, să zicem. O ostilitate sinceră, cu substrat existenţial în ceea ce-l priveşte, faţă de fosta Securitate, se aliază în mod paradoxal cu o curiozitate entomologică, atentă şi chiar altruistă, pentru biotopul vechilor şi noilor ofiţeri slujind sabia şi scutul. Nu văd o anomalie aici, având în vedere rezultatele, atât de interesante, ale acestei atitudini. Cărţile despre fosta Securitate scrise de Marius Oprea sunt printre cele mai clarificatoare incursiuni în universul carceral, fizic şi psihologic, istoric şi structural al lumii româneşti.
Marius Oprea, arheologul vrednic din tinereţe, se alătură mai târziu jurnalistului chirurgical şi poetului difident şi, după inventarierea instrumentelor dictaturii, ajunge la oameni prin victime.
De ani întregi, Marius Oprea „sapă frate, sapă” în căutarea corpurilor delicte ale dictaturii comuniste. Ideea lui şi a prietenilor apropiaţi, cei „patru muschetari” din carte, sprijinită de fostul Procuror General militar Dan Voinea şi de noi instituţii ale statului, este că orice act de condamnare a comunismului trebuie să prezinte şi dovezi, oricât de greu, riscant, tardiv şi împotriva tentaţiilor amneziei şi amnistiei autoimunitare ar opera ele.
Cartea italianului Guido Barella care-l descoperă perplex pe Oprea în insula Amorgos, din sudul Cicladelor, cu ani în urmă, este descrierea acestui tablou inedit de vânătoare, răscolire şi răscumpărare a trecutului suferinţei îngropate.
Marius Oprea este personajul central, pe care autorul îl urmăreşte şi interoghează cu admiraţie şi răbdare. Cartea este bine scrisă, cu nervozitate chiar, fiind destinată mai ales occiden-
talilor de azi, neatenţi şi uituci în raport cu propriul trecut dictatorial şi, vai, tot mai „impavizi” (defectivi de reacţiile fricii) la posibile reîntruchipări.
Marius Oprea se autodramatizează cu inteligenţă, ştiinţă şi, deseori, falsă modestie, dar are mereu temeiuri valabile în ceea ce ştie şi face. Sigur, nu poate fi pe placul practicanţilor acomodării. O anumită fervoare critică, chiar distructivă, îl îndepărtează de adepţii ipocriţi ai obser-
vaţiei calme, în timp ce o perspectivă expertă, dar şi răbdătoare asupra întregului ansamblu îl face suspect revizioniştilor sanghinari de laborator supravegheat.
Şi uite aşa, navigând prin nemulţumirile contrare şi rareori neutralizate ale taberelor adverse, se poate trăi şi construi valabil până şi în România eternului scandal.
Marius Oprea, în mijlocul acestui vortex de zarvă şi zaveră ne face un semn discret de victorie, veghe şi încurajare. Semnalul a fost bine înţeles şi retransmis prin cartea intensă şi incitantă a jurnalistului triestin, atât de familiar cu proximitatea vulcanilor noroioşi balcanici. Vor fi ecouri.
Bucureşti, februarie 2015
Introducere
Amorgos este, între Ciclade, insula cea mai depărtată de Atena. În fiecare an, în săptămâna care urmează Paştelui, Irene Giannakopoulou, o femeie de afaceri din partea locului, organizează o întâlnire culturală şi un festival cinematografic de scurtmetraj. Autori de documentare, arhitecţi, artişti, jurnalişti şi fotografi din toate colţurile Europei îşi dau întâlnire aici şi, astfel, într-o tavernă de la malul mării, împreună cu Donatella, prietena mea, m-am „întâmplat” la aceeaşi masă cu o pereche de români. Ea, Cristina – jurnalistă de televiziune, specializată în programe religioase. El, după cum ne informa legitimaţia pe care o purta la gât, se numea Marius Oprea.
– Sunt ziarist, îi spun. Tu cu ce te ocupi?
Câteva clipe mai târziu, carneţelul meu era deschis pe masă şi pixul alerga cu viteză pe paginile lui. Povestea pe care mi-o istorisea, povestea lui m-a cucerit imediat: căutarea trupurilor celor care fuseseră victimele Securităţii în vremea dictaturii comuniste, denunţarea acelor atrocităţi, persecuţiile personale pe care, în ciuda parcursului României spre democraţie, a fost şi este silit să le suporte dată fiind misiunea pe care şi-a asumat-o.
Poate pentru că ştim foarte puţin sau nimic despre România şi despre rolul său în Occident, poate pentru că ani întregi m-am ocupat din Trieste, la graniţa răsăriteană a Italiei, de ecourile şi întâmplările perioadei imediate de după război, de naşterea Republicii Socialiste Federative a Iugoslaviei şi de toate consecinţele acestei construcţii. Am scris această carte pentru că toate istoriile povestite în întâlnirile noastre, privind împreună albastrul mării Egee de pe terasa hotelului Aegialis din Amorgos, înainte de a face schimb de numere de telefon şi de adrese de e-mail, m-au făcut să văd altfel România. Odată întors acasă, am scris un articol lung pentru ziarul meu, cotidianul Il Piccolo din Triest, dar am rămas cu dorinţa de a continua, pentru că istoria povestită de Marius Oprea trebuie dusă mai departe nu doar printr-un articol, ci într-o carte.
În Italia nu există, totuşi, prea multe materiale informative despre România. Iar despre Marius Oprea şi experienţa lui, mult mai puţine. Cercetând în arhivele internetului înainte de publicarea articolului, am găsit pe acest subiect un singur articol în ziarul Avvenire. În schimb, în Franţa se publicase ceva mai mult despre Marius, dar este ştiut că raporturile dintre Paris şi Bucureşti sunt mai strânse, iar ceea ce se întâmplă în România este mai des reflectat în presă. Neavând de ales, am luat un avion şi am plecat în România. O primă călătorie, a doua… În bagaj – un reportofon, obişnuitul carnet pentru notiţe şi aparatul de fotografiat.
Prima dată când am mers la Cluj, în Transilvania, se afla acolo şi o echipă de filmare de la divizia londoneză a televiziunii Al Jazeera, care realiza un reportaj despre Marius Oprea, echipa şi experienţa sa. Atunci, pentru a nu lăsa să se strecoare nicio urmă de neînţelegere, Marius ne-a dus în sala de autopsii de la Institutul de Medicină Legală pentru a ne arăta, pe de o parte, în ce stare se aflau osemintele recuperate (în cazul acela era vorba despre un deţinut politic, poate chiar un preot greco-catolic mort în închisoarea de la Aiud) şi, pe de altă parte, pentru a ne face să înţelegem mai bine procesul de cercetare şi analizele la care erau supuse rămăşiţele pământeşti, atunci când reuşea să găsească fonduri băneşti pentru a le executa.
– Bine aţi venit!
Facem cunoştinţă cu cei trei membri ai echipei sale de „arheologi ai contemporaneităţii”, Gheorghe Petrov (Ghiţă), al cărui surâs e ca o strângere de mână, Paul Scrobotă, tăcutul Paul, cu părul lung strâns în coadă de cal, şi bonomul, veşnic pus pe glume, Horaţiu Groza. Şi de acolo încep drumurile către locurile pe care ei le cercetează în Transilvania, începând cu Aiudul. Ori către închisorile cu regim special, precum aceea de la Râmnicu Sărat, pe drumul care leagă capitala de Moldova.
La Bucureşti am mai întâlnit nişte prieteni de-ai lui Marius, alţi tovarăşi de aventuri, pe colaboratorii săi de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. La masă, într-un restaurant din centrul oraşului l-am cunoscut pe generalul Dan Voinea, procurorul militar care în 1989 a pledat în proces împotriva soţilor Ceauşescu şi care, într-un anume sens, este el însuşi un arheolog, scormonind printre documentele arhivelor (unde i se permite accesul).
El este unul dintre prietenii şi colaboratorii apropiaţi ai lui Marius. În sfârşit, în timpul uneia din vizitele la Palatul Parlamentului, am vorbit cu un alt prieten al său, senatorul Sorin Ilieşiu, regizor şi intelectual care a adunat ore întregi de înregistrări conţinând mărturisiri privind ceea ce s-a întâmplat în închisorile din România unde au fost încarceraţi deţinuţi politici şi mai ales despre cea de la Piteşti, unde tortura a atins forme halucinante.
Ore şi ore de înregistrare şi pentru mine: în micul salon din apartamentul Cristinei, prietena lui Marius, care a tradus cu răbdare în italiana ei perfectă, la Bucureşti, sau în birouaşul lui Gheorghe Petrov, din mansarda muzeului din Cluj, transformat în adevărată cameră de gazare din cauza fumului de ţigară pe care el şi Gilda, traducătoarea discuţiilor noastre, le sting doar pentru a aprinde altele. Atât de concentrate erau discuţiile, încât adesea uitam chiar să mergem la masă, captivaţi fiind de intensitatea poveştilor. Înregistrări făcute în maşină, în avion, la masă în restaurant, în faţa televizorului, consultând între timp şi materialul adunat de la Marius şi de la colegii săi.
Ore şi ore pentru a cunoaşte o lume. Ore pline de suferinţă şi de nelinişte, pentru că aşa sunt cuvintele lui Marius şi ale lui Gheorghe şi ale lui Dan sau Sorin când povestesc ce s-a întâmplat. Mii de instantanee ale unei drame fără sfârşit, care a lovit România şi pe locuitorii ei pentru o lungă perioadă a secolului XX. O ţară care şi-a adus în faţa instanţei dictatorul, dar care nu a vrut niciodată să facă procesul dictaturii, o ţară săracă astăzi, dar demnă, mândră şi extraordinar de primitoare, sfâşiată însă de puternice şi tulburătoare contradicţii.
Marius şi, alături de el, Gheorghe, Dan şi Sorin mi-au deschis cu prietenie cartea propriilor experienţe şi astfel s-a născut profunda stimă pe care le-o port şi, aş îndrăzni să adaug, o prietenie de care sunt foarte mândru. Şi s-au născut aceste pagini dedicate lor, misiunii lor şi acelei Românii care vrea ca istoria ei să fie cunoscută. Acelei Românii care s-a revoltat împotriva tăcerii care a supus-o, dar sub stăpânirea căreia a rămas din păcate până în prezent. Tăcerea impusă în închisorile politice, tăcerea la care erau obligaţi supravieţuitorii lungilor detenţii şi rudele lor, tăcerea intelectualilor şi a tuturor celor care ştiau şi nu vorbeau. Tăcerea care astăzi, chiar după Revoluţia din 1989, străbate amintirile şi în interiorul, şi în afara ţării. Tăcerea care a devenit şi este o tortură. Astăzi, ca şi ieri.
Traducere din limba italiană de Cristina Andrei
Prefaţă de Emil Hurezeanu,
Postfaţă de Marius Oprea
În curs de apariţie la Editura Corint
