Nevoia de legitimare a unei identităţi se configurează, astfel, la autorul Schimbării la faţă a României, tocmai din conştiinţa unei rupturi, a unei frustrări identitare ferme; identitate şi ruptură sunt termenii unei ecuaţii ontologice şi gnoseologice indisolubil legate de paradoxurile unei gândiri ce se naşte din negaţie mai degrabă decât din afirmaţie, din entuziasm nihilist mai curând decât dintr-un optimism metafizic.
Paradoxul, întâlnirea contrariilor şi gustul aporiilor comunicării sunt, s-ar putea spune, principalele trăsături ale creaţiei cioraniene, pe care Dan C. Mihăilescu o circumscrie şi din perspectiva raportului 
dintre opera filosofică şi corespondenţă, subliniind complexitatea şi profunzimea unei creaţii alcătuită din paradoxuri, interogaţii şi reflexe ale ironiei: „Incandescenţa devine calcul lucid, ironie subtilă sau răceală casantă. Năvala instinctuală, imprudenţa magnanimă, apetitul pentru enormitatea hohotitoare sau ricanarea cinică, pentru contradicţiile stupefiante şi jubilaţia provocatoare cedează seniorial înaintea echilibrului, a distanţei abil cultivate, a sicităţii sentenţioase, resemnării autopersiflante, ori a mocqueriei mai mult sau mai puţin acide”. Imposibilitatea comunicării fără rest a unor idei, sentimente, trăiri afective l-a preocupat obsesiv pe Cioran („Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n-aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le-aş împărtăşi într-un elan fără margini tuturora, maş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi-aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încântător şi debordant. N-aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s-ar împletici, n-aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s-ar epuiza şi focul din mine şi-ar încetini pâlpâirile. Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiţi n-au conştiinţa fericirii lor? Le-am putea împrumuta noi o parte din conştiinţă, pentru ca ei să ne răsplătească din infinita lor inconştienţă. De ce numai durerea are lacrimi şi ţipete, iar plăcerea numai fioruri? Când în plăcere omul ar avea atâta conştiinţă câtă are în durere, atunci n-ar putea răscumpăra plăcerile, durerile – şi distribuţia în lume n-ar fi incomparabil mai echitabilă?”). Nevoia de legitimare a unei identităţi se configurează, astfel, la autorul Schimbării la faţă a României, tocmai din conştiinţa unei rupturi, a unei frustrări identitare ferme; identitate şi ruptură sunt termenii unei ecuaţii ontologice şi gnoseologice indisolubil legate de paradoxurile unei gândiri ce se naşte din negaţie mai degrabă decât din afirmaţie, din entuziasm nihilist mai curând decât dintr-un optimism metafizic. Pe de altă parte, iubirea de ceilalţi i se pare lui Cioran, într-un text din tinereţe, singura care poate comunica „o intimitate caldă şi senină” („Iubirea de oameni ce răsare din suferinţă seamănă cu înţelepciunea ce izvorăşte din nefericire. În amândouă cazurile, rădăcinile sunt putrede şi izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturală şi spontană, rezultată dintr-o dăruire firească şi dintr-un elan irezistibil, poate fecunda şi sufletele altora şi poate comunica o intimitate caldă şi senină” (Pe culmile disperării). Expresia este, la Cioran, asemenea unui palimpsest, pentru că dedesubtul aparenţelor textuale regăsim semnificaţii adesea ocultate premeditat sau sensuri refulate în arhitectura subterană a discursului filosofic, fapt relevat şi de Mircea A. Diaconu, care observă una dintre particularităţile cele mai frapante ale scrisului lui Cioran, anume vocaţia metamorfozei, a rupturii şi a reunirii în propriul text a „ipotezelor care se exclud”: „O temă frecventă la Cioran, aceasta a abandonării în neant. Ce-i drept, la mijloc, o recunoaştem, e şi plăcerea transcrierii din Cioran, care e, în expresie, memorabil. Dar ceea ce contează cu adevărat nu e expresia, ci sensul pe care ea îl instituie. Un sens articulat prin colaje la mare distanţă. Ai sentimentul că Cioran scrie tocmai pentru a institui sens, nu pentru «a copia» existenţă. Dar sensul e de fiecare dată altul. Aşa încât, dincolo de toate acestea, problema cu adevărat elocventă pentru destinul lui Cioran (în consecinţă, şi pentru scrisul său) e ruptura, metamorfoza, coexistenţa chiar a ipotezelor care se exclud”. Ideologia socială şi politică la care aderă Cioran în perioada interbelică, sub influenţa mentorului săi, profesorul Nae Ionescu, se bazează pe câteva principii susţinute cu fermitate: critica inechităţii sociale, dar şi a regimului democratic, respingerea ideii de progres istoric, valorizarea forţelor iraţionale, ale inconştientului colectiv, exaltarea totalitarismului de tip fascist, promovarea unor idei şi atitudini antisemite etc. Se ştie că, dacă, până în anii ’20 problema evreiască a fost tratată în cheie socială şi economică, în anii ’30 ea este valorizată în grilă metafizică. O dovadă a controverselor din perioada interbelică pe tema problematicii evreieşti este disputa în jurul prefeţei lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani, al lui Mihail Sebastian, unde „evreitatea” este culpabilizată cu concursul unor argumente religios-metafizice. Pentru Nae Ionescu, evreul este „substanţial bolnav”, maladia lui fiind una legată de fundamentele sale de substanţă ontologică, şi nu de relaţiile cu alteritatea. În acest fel, se conturează un hiatus între evrei şi ceilalţi oameni, astfel încât evreul este altceva decât noi, el putând fi chiar eliminat, fără teama de sancţiune. Dacă, înainte de anii ’30, antisemitismul era fundamentat teoretic prin ideea de competiţie economică, în perioada interbelică, acea parte din Generaţia ’27 care s-a îndreptat spre extrema dreaptă legitimează o întemeiere de tip metafizic: evreul nu mai e perceput doar ca un „concurent” economic, el întruchipează răul în stare pură, ce poate fi înlăturat prin suport religios (în cazul doctrinei legionare) sau prin apel la metafizică, aşa cum remarcă Emil Cioran.
Valorificând o retorică agresivă, şocantă, de fervoare naţionalistă şi, adesea, antisemită, uzând de exagerări şi de inflamări cu suport filosofic existenţialist, Cioran realizează, în Schimbarea la faţă a României, o sinteză a teoriilor antisemite de până atunci, într-un stil viguros şi intolerant. Ideea esenţială care structurează această carte e aceea a necesităţii fundamentării unui stat totalitar, care să „salveze” destinul României de la statutul său minor, nesemnificativ. În concepţia lui Cioran, evreii se disting fundamental de ceilalţi oameni, astfel încât rezolvarea „problemei iudaice” este necesară şi de dorit: „Evreul nu este semenul, de aproapele nostru şi oricâtă intimitate ne-am lăsa cu el, o prăpastie ne separă, vrem sau nu vrem. Este ca şi cum ei ar descinde dintr-o alta specie de maimuţe decât noi şi ar fi fost condamnaţi iniţial la o tragedie sterilă, la speranţe veşnic înşelate. Omeneşte nu ne putem apropia de ei, fiindcă evreul este întâi evreu şi apoi om”. Concluzia pe care o extrage Cioran din aceste aserţiuni radicale este că „în definitiv trebuie să recunoaştem cu melancolie că antisemitismul este cel mai mare elogiu adus evreilor”. Sentimentul ambivalent al lui Cioran faţă de apartenenţa românească (ataşament/ negare) se conjugă, astfel, cu asumarea unei viziuni paradoxale, ambivalente, în care idei, concepţii de origini diferite îşi dispută întâietatea în recuzita ideologică a gânditorului, în această perioadă de convulsii istorice extreme.
