Să luăm în considerare, după cum am spus, modul în care a fost locuită şi lucrată România Regilor, de la Podul lui Anghel Saligny, care a unit rapid pe atunci recent dobândita Dobroge cu restul Regatului, la „şcolile lui Spiru Haret”, licee şi universităţi şi la Palatul Regal
Pe la sfârşitul anilor ’90, casele vechi ale oraşului erau încă pline de viaţă. Axa urbanistică era încă definită de monumente arhitectonice. A urmat un declin, o colmatare urbanistică, o deversare de nămol arhitectural care a înfundat albiile cetăţii. Apoi, brusc, Iaşul a devenit locul unde s-a întâmplat un mall. 
Un mall care poartă un nume asemănător celui al Palatului Culturii, în coasta căruia s-a oploşit. Lângă Palatul Culturii şade acum Palatul Inculturii. Paronimia urbanistică a devenit încetul cu încetul omonimie culturală: suntem copleşiţi de lucruri care poartă un nume identic celor vechi sau reale, dar care au înţeles diferit. „Casă în Iaşi” nu mai înseamnă în acest caz casă în Iaşi, ci un cofraj termopanic în zonele limitrofe. „Ieşenii” par a se fi strămutat, cu toţii, acum 3-4 ani în oraş, venind de cine ştie unde: nu s-au născut în oraş, nu au făcut şcoală în oraş, nu cunosc istoria locului şi nici nu le pasă de ea. Habitusul lor, modul lor de viaţă, e centrifugal, risipit pe direcţii de fugă care duc departe de centrul ontologic, geografic, cultural şi de greutate istorică a oraşului. „Parcul” nu mai e un loc unde ieşenii se pot plimba pe alei marcate de garduri vii şi şerpuind sub umbră de copaci, ci un platou peticit cu plasturi de „gazon”, fără umbră, însămânţat cu tufe de copaci pitici sau de pătrunjei gigantici care nu apucă să crească din cauza poluării produse de miriadele de „ieşeni” la volan. Oraşul nu mai e populat de oameni, ci de maşini. Oraşul, în sine, nu mai e definit de o axă urbanistică marcată de străzi, case, şcoli, biserici şi monumente vechi, cu semnificaţie stabilă şi valoare artistică şi istorică recunoscută. „Oraşul” e doar decorul consumului cotidian de junk (food, clothes, entertainment), o aglutinare haotică de dughene pe verticală, 25 de etaje de birouri sau de camere de hotel, rodul imaginaţiei unor „dezvoltatori” veniţi de nicăieri în acest El Dorado imobiliar. Aşa-zisa „dezvoltare” a oraşului nu e decât o metastazare arhitecturală, economică şi urbanistică, adică asamblarea unui mecanism de involuţie antropologică: construim oraşe în care ne vom putea comporta din nou ca oamenii de grotă care vom deveni datorită oraşelor şi economiei simbolice pe care le edificăm.
Casele monument istoric sunt retrocedate, conform unei legi proaste şi uneori în condiţii dubioase din punct de vedere legal, unor moştenitori reali sau fictivi (omonimi) care le lasă să se părăginească, le abandonează oamenilor străzii, sperând să fie incendiate. Terenul viran – „Location! Location! Location!”, cum spunea Mel Brooks – e mai uşor de vândut unor bănci sau dezvoltatori interesaţi de construirea unui skyscraper înălţat către nicăieri în locul unui conac înrădăcinat în istorie. Nimănui nu pare a-i păsa că aceste case monument istoric au aparţinut unor oameni de vază care au făcut ceva pentru ţară. Sunt case în care s-a lucrat pentru binele ţării. Sunt case care dau caracter oraşului. Sunt case care dau caracter oamenilor care au crescut şi cresc astăzi în oraş. Un copil crescut în mall şi în cutia de termopan, carton şi scârţâitoare numită pretenţios „vilă” şi aşezată la margine de şosea nu va fi niciodată un om la fel de complex interior ca un copil care a crescut într-un oraş adevărat, într-un mediu de civilizaţie sedimentată istoric şi bine articulată urbanistic (nu vorbesc aici de copiii crescuţi la ţară). Mergi prin viaţă după cum mergi pe stradă: drumul îl face pe om. Nu condusul. Spune-mi pe ce străzi te-ai plimbat ca să-ţi spun cine eşti. Mă întreb câte din clădirile construite de „dezvoltatorii” României de astăzi vor rezista timpului pentru a fi vizitate de turiştii viitorului interesaţi de valoarea lor arhitectonică (nulă) sau de istoria (zero) care s-a făcut în spatele zidurilor lor.
Cine vrea să înţeleagă modul în care România veche, monarhică, era o întreprindere mult mai serioasă decât România de azi, nu are decât să se uite la modul în care s-a construit în acea Românie, la modul în care au locuit-o poporul şi elitele ei. După cum arăta Horia V. Pătraşcu în incisivul său volum Idealul valah, singurul ideal care a mai rămas românilor de astăzi e plecarea din ţară. S-ar putea spune că România e o uriaşă sală de aşteptare. Dar ar însemna să exagerăm. România e o autogară de modă nouă, situată într-o parcare sau la margine de lanuri de soia modificată genetic. Sălile de aşteptare aparţin gărilor monarhice sau autogărilor comuniste, adică unor regimuri care se voiau aici (legitim în cazul monarhiei, ilegitim în cazul regimului comunist) pentru totdeauna, care aveau intenţii serioase cu România, care au creat infrastructura identităţii naţionale (criticii naţional-comunismului vor trebui să se hotărască aici dacă iau în serios naţionalismul regimului ceauşist sau nu, pentru că la momentul actual jongflează după cum le convine: fie îi învinuiesc pe naţionaliştii de azi de comunism în temeiul asimilării naţionalismului cu naţional-comunismul, fie condamnă comunismul ca antinaţional atunci când vor să combată „nostalgicii” şi să joace cartea interbelică împotriva stângii).
Există o şcoală de gândire (deşi mai bine ar fi să o numesc o şcoală de prejudecăţi), conform căreia noi suntem ce suntem azi pentru că elitele de azi sunt oglinda poporului şi poporul român a fost dintotdeauna un popor de ţărani nespălaţi, fricoşi, proşti şi analfabeţi. Că aşa stau lucrurile, ni se dovedeşte: 1. citând exemplul elitelor de ieri, care, chipurile, ar fi fost, în mare, aidoma elitelor de azi, dedicate mai degrabă delapidării banului ţării decât agonisirii binelui ţării; 2. apelând la imaginea „României medicilor”, adică la materialul documentar produs de corpul medical din România sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. De la legendara corupţie a lui Argetoianu sau Carol II, la mitica dictatură a Brătienilor, la pelagra ultimului ţăran din ultimul cătun din Vaslui sau Teleorman, totul e folosit ca să ni se demonstreze veşnica noastră nimicnicie. Oricine afirmă că, totuşi, România Regilor a rămas nu fără motiv obiect de nostalgie şi chiar model de construire a naţiunii, e imediat taxat drept nostalgic, paseist, reacţionar, om lipsit de simţul nuanţelor istorice. Dar lucrurile stau exact invers. Lipsa de imaginaţie culturală şi, în fond, antropologică a istoricilor de modă nouă este exact ceea ce îi împinge pe ei să proiecteze în trecut modelul omului plat, feral şi de un îngust consumerism de astăzi. Acest om/român e produsul unui anumit sistem de educaţie, e supus anumitor condiţionări socio-culturale şi tehnologice care fac din el un exemplar uman mult diferit de ţăranul, meşteşugarul sau aristocratul de altădată. Nu e vorba de paseism aici, ci de recunoaşterea influenţei mediului cultural, social şi tehnologic asupra omului/românului contemporan, din ce în ce mai autonom de mediul natural, ale cărui cicluri nu mai impun omului nicio disciplină pentru că munca „de birou” nu cunoaşte iarnă sau vară, zi sau noapte, anotimpuri de însămânţare, de germinare, de rodire, de recoltare, totul desfăşurându-se conform unei ordini pur mecanice, rod al convenţiei. Caracterul artificial al ordinii „producătoare” s-a transferat şi asupra ordinii morale, concepută din ce în ce mai mult nu ca ordine naturală, ci doar ca plăsmuire aleatorie/convenţională/ca produs care cunoaşte uzură morală. „Libertatea” sau „corupţia” au înţelesuri diferite, circumstanţiate istoric: într-o societate în care „onoarea” e încă un concept de bază al sistemului etic şi de legitimare a elitelor, „libertatea” şi „corupţia” vor avea un înţeles şi o rază de acţiune diferite de cele ale unei societăţi în care „onoarea” a fost complet demonetizată. Valoarea lor culturală e diferită pentru că e produsul unei epoci diferite, cu oameni plămădiţi altfel, cu alte standarde, pentru că au crescut în medii diferite. Au crescut pe alte străzi.
De aceea, dincolo de fireasca nevoie de a filtra istoriografic nostalgiile şi cinismele având ca obiect România monarhică sau, cel puţin, România Mică, există o doză mai mare de obiectivitate în admiraţia pentru România de „o trăinicie veşnică” pentru care a lucrat Asachi decât în relativismul facil, uniformizant şi, în fond, ignorant, al celor care ne tot repetă că dintotdeauna am fost aşa. Ca să ne convingem, nu avem decât să luăm în considerare, după cum am spus, modul în care a fost locuită şi lucrată România Regilor, de la Podul lui Anghel Saligny, care a unit rapid pe atunci recent dobândita Dobroge cu restul Regatului, la „şcolile lui Spiru Haret”, licee şi universităţi şi la Palatul Regal.
Una dintre cele mai pricepute călăuze prin somptuoasele galerii ale României monarhice este Gabriel Badea-Păun, istoric născut în 1973 la Sinaia, doctor în istoria artei la Sorbona (2005) şi autor al mai multor volume intrate deja în circuitul internaţional. Printre ele: Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României (Bucureşti: Humanitas, 2003, care a cunoscut mai multe reeditări şi cu ediţii în limbile franceză şi germană); Portraits de Société XIXe – XXe siècle (Paris: Citadelles et Mazenod, 2007, cu o ediţie americană şi una britanică, volumul a fost distins cu Prix du cercle Montherlant-Académie des Beaux-Arts, Paris, în 2008); Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre (Paris: Citadelles et Mazenod, 2009, lucrare distinsă cu Prix Second Empire de la Fondation Napoléon 2010) ; Mecena şi comanditari, Artă şi mesaj politic, (Bucureşti: Noi Media Print, 2009, volum distins cu Premiul Alexandru Tzigara-Samurcaş al Fundaţiei Magazin Istoric, 2010); De la Palatul Domnesc de pe Podul Mogoşoaiei la Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Arhitectură şi decoruri (1866-1947) (Bucureşti: Corint, 2017).
Stră-străbunicul lui Gabriel Badea-Păun, Vasile D. Păun (1850-1908), a fost un notabil om de litere, apropiat de H. Gr. Grandea şi de Mihai Eminescu, a funcţionat ca profesor de engleză, germană şi română la liceele „Sf. Sava” şi „Gh. Lazăr” (unde a ajuns şi director) şi a fost trimis la Sigmaringen pentru a-l introduce pe Prinţul Ferdinand, viitorul Rege Ferdinand, în tainele limbii şi istoriei românilor. Dacă Vasile D. Păun i-a învăţat pe regi istoria românilor, Gabriel Badea-Păun îi învaţă pe români istoria regilor. Cu alte cuvinte, Gabriel Badea-Păun contribuie la redescoperirea unei secvenţe din istoria României pe durata căreia elitele erau conştiente de dublul lor rol, acela de a reprezenta naţiunea şi de a reprezenta naţiunii, de a întruchipa anumite valori, de a oferi modele de angajare a realităţii care să înalţe, nu să micşoreze sau să umilească, ţara.
Citind Mecena şi comanditari şi De la Palatul Domnesc de pe Podul Mogoşoaiei la Palatul Regal de pe Calea Victoriei, nu poţi să nu te gândeşti la numeroasele volume de istoriografie dedicate, începând cu volumul lui Peter Burke despre Regele Soare, modului în care arta a contribuit la self-fashioning, la consolidarea unei identităţi publice, dar şi private, a regilor (Charles I şi Charles II), şi a elitelor (nobiliare sau burgheze) în general.
Monografia dedicată Palatului Regal de Badea-Păun trasează istoria acestei clădiri care a adăpostit ultimii domni ai Valahiei (Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei), pe Alexandru Ioan Cuza şi apoi pe Regii şi Reginele României. Istoria trasată în acest volum poate fi completată de unele dintre studiile cuprinse în Mecena şi comanditari, cum ar fi capitolele despre corespondenţa inedită dintre Regina Elisabeta şi Émile Gallé, despre cariera fulminantă făcută de Jean-Jules-Antoine Lecomte de Nouÿ la curtea lui Carol I sub patronajul Elisabetei, despre portretele familei regale a României pictate de Philip de Laszlo, despre „buzduganul reîntregirii” al lui Ferdinand şi despre cultul dinastic încurajat de Carol II în 1939. Pe lângă aceste capitole axate pe Casa Regală, în Mecena şi comanditari sunt incluse şi două capitole extrem de interesante despre doi expatriaţi: prinţul Gh. B. Ştirbey (1828-1925) ca mecena şi colecţionar al pictorului şi sculptorului Jean-Baptiste Carpeaux; şi pictorul Menelas Michel Simonidi/Mihail Simonidi (1870-1933), mai cunoscut în Franţa decât în ţara lui de origine, România.
